Zile și cărți

Zilele trec altfel. Au un ritm aparte. Un ritm din care parcă ieșisem pentru că uitasem de mine o vreme. Timpul devenise strict, rigid, lipsit de flexibilitate și totul era măsurabil, mercantil, egoist. Prețul se calcula în minutele pe care le aveam pentru a ajunge de la școală la facultate. Spațiul se diminuase și aveam momente când de-abia mai reușeam să respir. Teancuri de lucrări îmi atrăgeau atenția că nu am note suficiente, că notarea ritmică e cu ochii pe mine, că semestrele de școală s-au transformat în module, dar cele de facultate au rămas la fel, și că eu nu știam încă să gestionez schimbarea.

În același timp aveam bibliografii și filmografii pe care mă îndoiam că voi reuși să le parcurg vreodată. Deadline-uri și eseuri de mijloc de semestru, care mai nou se numesc midterm papers și au 2000-3000 de cuvinte. Nici mai mult, nici mai puțin. Eram mai în vârstă decât trei sferturi din corpul profesoral care îmi preda și mă întorsesem la facultate pentru că... și aici mă opresc de fiecare dată fiindcă nu știu ce să îmi răspund. Pentru că la primul masterat mi-au lipsit două sutimi și ai mei au ținut morțiș să îmi continui studiile alegând să îmi plătească ei masteratul deși singurul venit era salariul tatălui pentru că IPEG-ul, unde lucra mama, se închisese când eu eram în clasa a X-a? Pentru că eram la finalul unei pandemii care nu a scos din noi ce e mai rău, ci ne-a arătat cum suntem de fapt? Pentru că în copilărie părinții mi-au repetat ca o mantră: "Tu să citești, să ai banii tăi, să faci sport și să îți asumi responsabilitatea, să mergi la cinema, să împarți mâncarea, să respecți pe toată lumea și să fii liberă."? Pentru că fusesem invitată? Pentru că viața îmi jucase feste? Pentru că aveam nevoie să ies din hățișuri în care rămăsesem în virtutea inerției? Pentru că prietenii ajunseseră să se numere pe degete? Pentru că era momentul, cum am mai spus-o, să fac ceva mare după gradul I, de la care trecuseră șapte ani? Pentru că aveam o criză existențială? Han-tătarul știe, iar mie, pușchea pe limbă și dop de ceară în ureche să îmi iasă dacă am habar.

După ce mi-am susținut disertația, au trecut aproape trei luni până m-am decis să îmi fac curat în casă. Să ne înțelegem, nu era chiar ca la Miss Havisham, asta și pentru că am speranțe mult mai pământești, dar și pentru că niciun tort nu ar fi rezistat atât de mult. Fie ar fi fost mâncat până în acel moment, fie ar fi ieșit din termenul de garanție și ar fi trebuit să îl arunc. Așa cum facem cu multe lucruri în secolul vitezei, al ignoranței și al individualismului. Oricum ar fi fost, ordine tot trebuia să fac pentru că îmi arăta casa mai ceva ca după Sturm und Drang.

Până să iau hotărârea de a transfera cărțile întinse pe covor în cutii elegante, care să servească drept decor în mansarda în care locuiesc, mi-am trasat cu galben drumul de la pat înspre bucătărie, baie și dulapuri, urmând cu precizie tehnica lui Wes Anderson. Am început prin a scoate post-it-urile din cărți. Asta mi se părea cea mai mare realizare. De aici nu mai era cale de întoarcere, ca să nu mai spun că era dovada clară a faptului că terminasem cu lectura de specialitate, pentru o vreme, și că mă întorceam cu evlavie, ispășită, cu capul în pământ și suspinând, la intervaluri bine calculate, la celelalte cărți la care mă uitasem cu jind în toată perioada asta. Ca orice ființă nerecunoscătoare față de loialitatea ce mi-o arătaseră până în acel moment, cu vârful degetului le-am mai împins un pic pentru a face loc altora, pe care nu m-am putut abține să nu le cumpăr. Nici nu am îndrăznit să le mai aranjez, de teamă că ar putea să pornească o adevărată răzmeriță împotriva mea, să zboare care încotro, ba mai mult, să îmi mai tragă, din când în când, câte o palmă, fiecare în parte, care să răsune peste mări și tări, nu doar în ființa și creierii mei. Și zău dacă nu le-aș fi dat dreptate! Spre marea mea rușine, nu știu exact care a fost prima carte pe care am citit-o, după acest periplu prin critică și analiză cinematografică și dramaturgică, dar ceva din mine îmi spune că a fost Terry Pratchett pentru că nu aș fi putut să îmi reiau viața de zi cu zi fără miracolul poveștilor și al imaginarului, fără umorul și carisma personajelor din Snuff. Apoi, am înfulecat, aproape pe nerăsuflate, Eu și Charley descoperim America, a lui Steinbeck. Același umor de calitate, la fel ca în Tortilla Flat și Cannery Row, care îți schimonosește fața pentru că te face să râzi cu gura până la urechi. Și cu lacrimi, pe deasupra.

Am trecut firesc, fără niciun fel de efort la alte cărți, care au durut, cărți care s-au vrut plânse, cărți care m-au răscolit, cărți care m-au alinat, cărți care au vrut să readucă speranța în oameni și umanitate, în viața însăși, pentru că Sevoianț Anatolia nu moare așa cum își propune, ci naște și un sat întreg e lângă ea (Din cer au căzut trei mere), cărți care s-au lăsat mirosite, peste care mi-am trecut mâna cu smerenie pentru că i-au plăcut bunicii Maria, de la Câmpulung, care nu a mai apucat să facă și liceul din cauza războiului, dar a continuat să citească toată viața.

Zilele trec altfel. Au un ritm aparte, iar eu îmi ascult bătăile inimii cu o blândețe pe care nu mi-am arătat-o decât târziu. Atunci când am fost pregătită să o primesc, când am înțeles că durerea nu dispare, dar că putem trăi în armonie acceptându-ne și respectându-ne una pe alta, când am înțeles că pierderile în viață sunt, de fapt, îmbrățișările pe care nu le mai primim pentru că, dintre cei pe care îi iubim, unii s-au grăbit să plece mai repede, cu banii pe care tot noi i-am strecurat în buzunarul de la piept, ca să aibă cu ce plăti pentru marea trecere. Cadența zilelor de azi e mai domoală, înceată, tihnită, așa cum nu am mai simțit-o din vremea când cărțile mă așteptau cu sufletul la gură, lângă veioză, pe noptieră.