Să crezi mereu că binele învinge

În urmă cu câțiva ani, am realizat la radio un reportaj despre Doina Cornea. Am mers atunci la mai mulți oameni care o cunoscuseră și care mi-au povestit cum și-o aminteau. Printre ei, scriitorul Ioan Mușlea, de care mă lega o veche relație de prietenie cordială, și de la care am aflat un amănunt care m-a impresionat și care mi-a rămas viu în minte până în ziua de astăzi. Ioan Mușlea îmi povestea că în anii 1988 și 1989, seara și noaptea târziu, Clujul era complet scufundat în beznă, cu excepția unei străzi: strada Alba Iulia, la picioarele Căii Turzii, pe care locuia Doina Cornea. Acolo, după arestarea ei în noiembrie 1987, când se solidarizase cu protestele muncitorilor brașoveni, securitatea instalase două reflectoare puternice și milițieni care păzeau strada la ambele ei capete. Domnul Mușlea își amintea că pe atunci urca cu autobuzul spre cartierul Zorilor și când ajungea în dreptul străzii Doinei Cornea, văzând acele lumini aprinse, se simțea îngrozitor de laș și de umilit, gândindu-se că nu are atâta curaj și tărie morală să protesteze sau să ia apărarea acelei femei fragile care se afla de multe luni în arest la domiciliu și care fusese bătută și batjocorită în cele mai îngrozitoare feluri. A fost așa de puternică evocarea acestei imagini pentru mine, că nici acum nu mi-o pot scoate din minte. Întuneric și lumină și ele inversate ca simbol, pentru că în acest caz lumina nu avea deloc valențe pozitive. Strâmb și pe dos, așa cum era viața pe care o trăiam cu toții înainte de 1990.

N-am întâlnit-o niciodată personal pe Doina Cornea, asta dacă nu pun la socoteală faptul că în primăvara anului 1993 am așteptat împreună autobuzul în Piața Mihai Viteazu. Ea probabil că venea de la piață, pentru că ținea în mână o plasă cu verdețuri. Am recunoscut-o imediat și m-am tot gândit că mi-ar plăcea să mă duc să o salut. Însă pentru că pe atunci eram foarte tânără și îngrozitor de timidă, până mi-am formulat în minte ce aș putea să îi spun, autobuzul pe care îl aștepta a sosit în stație și ea a plecat.

În week-end-ul care a trecut am mers la Muzeul de Artă din Cluj să vizitez expoziția care o omagiază, intitulată "Doina Cornea. Doamna din spatele ferestrei", organizată la inițiativa și cu sprijinul fundației care-i poartă numele. Este reconstituită în sălile muzeului camera sa de lucru, cu mașina de scris Erika și cu pianul său și sunt expuse peste 100 de tablouri și desene semnate de Doina Cornea. Am fost impresionată să descopăr ce pictoriță talentată a fost. Sunt preponderent portrete și autoportrete, peisaje pline de melancolie, desene, studii și crochiuri. Și mai sunt acolo scrisori și documente, teancuri de cărți, o vitrină cu porțelanuri delicate, dar și o cameră întunecată cu o uniformă de milițian pândind ca o fiară mârșavă, care mi-a amintit din nou de povestea lui Ioan Mușlea.

Am mai aflat că felul în care ea s-a ridicat împotriva dictaturii n-a fost un accident sau un caz izolat. Din documentele și fotografiile care îi reconstituie în detaliu biografia rezultă că a avut mereu acest resort interior care o determina să protesteze ferm împotriva nedreptății. Pe când era elevă de liceu la Târgu Mureș se solidarizează cu prietena sa evreică Fanny Klein și părăsește școala atunci când aceasta este dată afară de la cursuri. Refuză să intre în Uniunea Tineretului Comunist, ca tânără profesoară la Zalău își donează prima chenzină bisericuței din Ciumărna. Refuză să semneze jurământul impus de Nicolae Ceaușescu tuturor instituțiilor din România. Le vorbește studenților despre Paul Goma și traduce în românește cărțile lui Mircea Eliade, pe care le pune în circulație în samizdat. N-a pretins niciodată că nu i-a fost frică. Din contră, vorbește deschis despre faptul că s-a temut pentru ea și pentru familia sa, însă onoarea și simțul dreptății au determinat-o să-și asume consecințele curajului său nebunesc și să meargă înainte fără șovăială.

Într-o altă sală a muzeului rulează în buclă reportaje realizate de televiziunile occidentale în anii '80. Bântuie acolo cuvinte pe care le-am uitat și care mi-au provocat oroare când le-am reascultat rostite la televizor după trei decenii: sistematizarea satelor sau programul de alimentație științifică a populației. Un limbaj sec, birocratic, care pentru noi toți a însemnat mii și mii de tragedii personale: sate strămutate, biserici demolate, magazine alimentare goale, cozi umilitoare pentru o bucată de carne și pentru un kilogram de făină. Un limbaj care ne-a impus o gândire duplicitară care nici astăzi n-a dispărut, pentru că toată lumea știa că de fapt în dosul discursului oficial existau doar frică, foame, frig și disperare.

Mereu mă gândesc la lumea strâmbă și întunecată în care am crescut și-mi dau seama că toate acele contorsiuni sunt în mine, m-au marcat ireversibil, mă străduiesc să nu uit și îi povestesc mereu fiului meu cât de important este să fii liber să spui ce crezi, să călătorești unde-ți place, sau să mănânci câte calorii ai chef, nu rația zilnică de 2.650 kcal. impusă cinic și "științific".

Pe o masă în centrul primei încăperi a expoziției de la muzeu, sub o sticlă sunt mai multe scrisori și documente. În mijloc, pe un carton de mari dimensiuni, scrie în limba franceză: "le bien triomphe toujours du mal", adică "binele triumfă întotdeauna în fața răului". Dar pentru ca acest lucru să se întâmple nu e destul să stai cu mâinile în sân și să aștepți ca binele să-și facă singur treaba. Trebuie să-l ajuți așa cum poți, sperând ca micul tău ajutor să fie consolidat de micile gesturi curajoase ale altora ca tine. Altminteri lumina devine întuneric și tot ce știm că e bine și adevărat se strâmbă și se pocește în chip înspăimântător.