Începe să râdă în timp ce se dezbracă. Are o haină neagră. Fular și bască asortate. Cerceii lungi din aur cu ametist și cu smaralde îi scot în evidență feminitatea. Poartă un costum croșetat din lână moale, bleu, care îmi amintește de hainele pe care mama și le împletea când eram noi copii.
- Vezi, mi-a crescut părul. Am și gene și sprâncene acum.
Se așază pe scaunul de lângă mine și îmi spune că mi-a adus ceva. Știam că o va face, atunci când mi-a scris din Spania și m-a întrebat dacă îmi este poftă de ceva anume, din zona în care locuiește. Nicio clipă nu am crezut că mă va răsfăța în felul în care a făcut-o. Am uitat din copilărie că are o genă a generozității mult mai dezvoltată decât a altora. Începe să caute în punga de plastic cu bucuria celui care știe să dăruiască, a celui care nu a avut. Masa la care stăm devine neîncăpătoare. Jamón, trei feluri de brânză de capră, o conservă de scoici, un borcan cu sos de roșii și ardei.
- Asta e pentru mama, - îmi întinde un borcan mare de nes. Am vrut să îi aduc și ei ceva. O țin minte perfect. Era frumoasă, blândă și foarte elegantă.
O las să termine și o privesc cu recunoștința întâlnirii care îmi aduce bucurie în suflet. E rândul meu să scot din plasă cadoul pe care mai mult mama i l-a pregătit. Chifle de vanilie, marțipan de casă, non plus ultra cu dulceață de caise, honing pussrl, fursecuri în formă de semilună, clopoței și brăduți, peste care a pus mărgele colorate, steluțe cu dulceață de vișine. Eu nu i-am cumpărat decât un colier. Cu pietre verzi și albastre. Îmi spune cu bucurie că verdele îi place mult. Mama păstrează cu sfințenie tradiția cadourilor împachetate, așa că a avut grijă să asorteze hârtia cu panglica pe care a înfășurat-o cu iubire în jurul darurilor. Sufletul începe să îi palpite. Mâinile îi alunecă înspre cutia în care nu știe că va regăsi gustul copilăriei. Desface funda, apoi despachetează încet cadoul pe care îl privește cu ochii mari albaștri. Ridică capacul și ochii i se umplu de lacrimi.
- Băcărăi! Mi-ai adus băcărăi!
Lacrimile încep să îi curgă pe obrajii care au văzut prea multe și prea devreme pentru copilul care a fost.
- Eram în clasa a VI-a când a murit bunica. Tu și R.C. ați venit la mine și ați bătut la ușa apartamentului unde până atunci locuisem cu cea care mă crescuse de la trei ani pentru că mama murise când avea douăzeci și șase de ani. Tata a bătut-o când era însărcinată cu mine. Când m-am născut aveam 900 de grame și am stat patru luni în incubator la București. O asistentă a sunat-o pe bunica și i-a spus că riscă să facă pușcărie și să își piardă slujba, dar trebuie să îi spună ce se întâmplă cu fiica ei. Atunci bunica a luat-o pe mama acasă și nu a lăsat-o să se mai întoarcă la tata. Pe mama o chema Mioara și era foarte frumoasă. Mi-ați spus că a venit Moș Nicolae. Eram copii. Mi-ați întins o pungă de cadouri în care era o pereche de ciorapi negri și o maletă neagră. Nu mai suportam culoarea asta. M-am enervat. După aceea, ați spus că tot Moș Nicolae a zis să mergem la cofetărie. Și mi-a trecut furia. Aveam doisprezece ani și am mâncat împreună prăjituri. Nu mai țin minte cum se numea cofetăria, dar știu sigur că nu era Albumița. Tu nu îți amintești?
Nu îmi amintesc. Știu doar că atât de tare am plâns la înmormântarea bunicii ei, încât doamna B., fosta noastră învățătoare, a venit să mă roage să încerc să mă liniștesc. Mi se părea atât de crud și atât de nedrept tot ce i se întâmplă.
- Au urmat anii în care am stat în internat. L. și O. îmi aduceau de mâncare. Brânză de vaci și smântână. Doamne, ce bune erau! Mă prefăceam că sunt bolnavă ca să mă interneze în spital pentru că acolo nu îmi era foame. Era o asistentă care și-a dat seama și, de fiecare dată când ajungeam la spital și era de gardă, le trimitea pe fetele ei să îmi aducă ce gătea ea acasă.
O ascult fără să respir. Se uită la mine și îmi zice Ionuța. În toamnă, când R. a fost la Cluj, la fiica ei, am făcut un video call cu Raluca. Noi eram în centru, ea stătea în pat și ne spunea că îi e poftă de șoric și de jumări. A mâncat de toate acum la A., unde stă când vine în Câmpulung.
- Miros a ceapă, dar mi-am făcut pofta. Am mâncat de toate și slăninuță tăiată bucățele mici. Am mâncat cu ceapă, așa cum mi-am dorit.
Ochii îi râd. Apoi e pauză.
- Mi-au sus că sunt doar trei cazuri în Spania. Eu sunt unul dintre ele. S-a împânzit deja peste tot. Câte un pic. M-au întrebat dacă îmi asum riscul de a călători în starea asta. Le-am răspuns fără ezitare că eu voi merge de Crăciun acasă. Îmi spun că sunt de-a muritului. Dar eu nu simt asta. Mai am viață în mine. Nu mor caii când vor câinii. Care e care, nu știe nimeni. Îmi doresc să fiu conștientă când se va întâmpla. Atât. Până atunci vreau să trăiesc la maxim. Fumăm o țigară?
Ne îmbrăcăm și ieșim afară, pe terasa barului găzduit de fosta casă a pionerului. Aici am făcut amândouă curs de croitorie și, tot aici, la cercul de electronică, doamna I., ingineră, ne-a învățat să lipim cu ciocanul de lipit, după ce, înfierbântat, îl treceam prin cositor și prin sacâz. Pune pachetul de țigări Camel galben pe masă. Îmi spune să iau ca dintr-ale mele. Trag un fum-două și simt că mă ia cu amețeală. Sting țigara și am răbdare să termine. Frigul mușcă din obrajii care ni s-au înroșit deja. Ne uităm înspre platoul unde ani de zile ne adunam seara.
- Ții minte când jucam tenis la statuie? Dar când săream de pe treptele casei de cultură? Aș vrea să îl văd pe F., să îi spun că îl iert pentru că mă trăgea de păr.
- Ce păr bogat și frumos aveai! Și ce cozi groase!
- Mi-a crescut din nou părul. Și e des. Știi, mi-am cumpărat cerceii ăștia lungi pentru că simțeam nevoia să compensez cu ceva.
Îi repet că o prind de minune, că sunt foarte frumoși. Intrăm în bar și cerem ceva de băut. Raluca nu bea, dar își amintește că în adolescență, când ieșeam, îi plăcea Garone. Ar vrea ceva asemănător, dacă au. Chelnerul ascultă cu atenție și îi spune că îi va aduce un Martini alb. Eu vreau un cocktail. Îmi propune un Vesper. Nu am băut niciodată, așa că nu îl refuz.
- Te rog spune-i mie să nu îmi pună gheață. Nu o mai suport. Din cauza terapiei.
Mă ridic repede și îi transmit barmanului dorința care se îndeplinește cât ai zice pește. Uite că nu doar în povești dorințele devin realitate. Chelnerul se întoarce cu două pahare cu picior. Al ei are trei măsline. Al meu este pudrat cu paprica și are un fruct de aronia și trei afine, înfipte pe aceeași scobitoare. Îi dau să guste. Scap scobitoarea din mână, dar o ridic repede. Suflu peste fructe și continuăm să mâncăm fără frica germenilor. Exact ca atunci când împărțeam guma de mestecat. Ne amintim și de asta. Și râdem. Iar.
- Să scrii, Ionuță!
- Pot?
- Da, aș vrea să citesc.
Sunt la jumătatea textului și îi trimit mesaj pe Messenger Facebook. Îi spun că am început să scriu textul despre ea. Pentru ea. Pentru că merită mai mult decât oricine din lumea asta. O întreb dacă vrea să îl citească ea prima. Voi pune punct, i-l voi trimite și, pe urmă, voi aștepta.
⁕⁕⁕⁕⁕
Beep. Notificare Messenger.- Poți publica. M-ai făcut să plâng. He he. Și sunt aici cu musafiri, dar când pleacă, sun. Zilele astea, până pleci, poate mai bem o cafea. Îți mulțumesc mult, Ionuță.