Aveam la dispoziție o carte de gramatică veche și groasă și un mic dicționar de buzunar, pe care le cumpărasem de la anticariatul din Piața Unirii din Cluj. (Nu mai există, acum în acel spațiu e un restaurant de fițe). Nu aveam acces la alte resurse, în România nu intrase încă televiziunea prin cablu, ca să mă pot uita la canalele italiene și să aud limba vorbită. Înaintam orbește printr-o gramatică ce-mi era din fericire familiară, pentru că știam bine (la vremea aceea) limba franceză. N-aveam cu cine să-mi exersez cunoștințele dobândite și nu era nimeni care să mă corecteze atunci când făceam greșeli. Și făceam, firește, o grămadă.
Pe atunci locuiam în cartierul Mărăști, într-un bloc pe care Revoluția îl prinsese fără racord la rețeaua de gaz și fără apă caldă. Ca să mă spăl și ca să gătesc foloseam un reșou pe care trebuia să-l pândești câteva ore ca să fierbi o supă. Din fericire, căldură avea acel bloc cu trei etaje, măcar de frig acolo n-am răbdat. Din octombrie și până în februarie, când trebuia să-mi dau examenele de diferență ca să pot schimba secția, am stat în casă, mi-am fiert mâncare pe reșou și am tocit. Conjugări, declinări, prepoziții și adverbe, morfologie și sintaxă, liste lungi de cuvinte.
"Să înveți singur o limbă e ca și cum ai citi despre un instrument muzical fără să ai posibilitatea de a-l atinge sau de a cânta la el". Am găsit fraza asta în cartea In other words, ediție bilingvă, italiană-engleză, a scriitoarei americane de origine bengaleză Jhumpa Lahiri. Laureată a premiului Pulitzer, Jhumpa Lahiri a hotărât la un moment dat că vrea să învețe limba italiană și s-a mutat la Roma împreună cu soțul și cu cei doi copii ai săi. In other words este prima carte pe care a scris-o în limba italiană, în anul 2014. Au urmat apoi Dove mi trovo (apărută și în limba română cu titlul Aici mă regăsesc, la editura Nemira, traducere de Adriana Voicu), iar anul trecut a mai publicat un volum de povestiri, Racconti romani scrise tot în limba italiană.
Pentru că din clasa a XI-a, de când am decis să dau admitere la filologie, îmi petrec o mare parte din timp studiind limbi străine, notându-mi expresii și cuvinte, cartea In other words a fost pentru mine o experiență de lectură foarte personală.
La fel ca Jhumpa Lahiri, începusem și eu la acea vreme să țin un jurnal în italiană, disperată că nu-mi pot folosi activ cunoștințele de limbă și dorind să ies din rigoarea exercițiilor gramaticale. Spre deosebire de ea însă, eu nu mi-am putut permite să merg în Italia decât după foarte mulți ani, ca să învăț direct de la vorbitori nativi.
Îmi amintesc de prima mea întâlnire cu niște italieni, în afara facultății. Foloseam foarte multe arhaisme, iar ei se uitau la mine trăzniți, spunând că nu mai auziseră acele cuvinte din liceu, de când îl studiaseră pe Dante. Probabil că aceeași reacție am avea-o acum dacă un străin ar folosi limba română de pe vremea lui Nicolae Filimon sau a lui Miron Costin.
Când s-a introdus și la noi televiziunea prin cablu, mi-am petrecut o vară întreagă uitându-mă la televizor și notându-mi în caiete și agende cuvinte și expresii. Am fost atât de fericită că aveam acces la limba vie, că nu mai voiam să ies din casă, de teamă că o să pierd ceva important.
Jhumpa Lahiri vorbește și ea despre dorința asta de a absorbi în doze mari limba italiană, despre spaima că o să facă greșeli atunci când va vorbi în noua limbă, despre felul în care ești altcineva, altfel, atunci când te aventurezi dincolo de limba ta maternă.
Când am putut circula pentru prima dată în Europa fără vize, în anul 2002, mi-am cumpărat dintr-o librărie uriașă din München un dicționar al limbii italiene. Mare, gros, explicativ, pe hârtie fină și subțire, un Zingarelli pe care am dat aproape 100 de euro, o sumă imensă, având în vedere că mergeam acolo cu banii numărați. Îl consultam apoi febril, încercând să acumulez cât mai multe cuvinte și expresii. Acum nu-l mai folosesc, telefonul e mai la îndemână atunci când am nevoie de un cuvânt, dar nu uit bucuria de a răsfoi și de a găsi cuvinte pe care nu le cunoșteam și pe care dicționarul de pe telefon nu ți-o poate oferi în aceeași măsură. Țin minte că m-a luat cu leșin când am descoperit în librăria aia imensă o sală întreagă numai cu cărți în limba italiană. Mi-am mai cumpărat atunci Cânturile lui Leopardi și Ghepardul lui Lampedusa. În afara bibliografiei universitare, nu știam nimic despre literatura contemporană și, pentru că aveam bani puțini, n-am riscat să cumpăr cărți "rele".
În ultima vreme mă bate gândul să învăț limba portugheză și mi se pare atât de ușor, cu Duolingo, dicționare, cărți și podcasturi pe care le poți accesa simplu, rapid și gratuit. Trebuie să te lupți doar cu propria lene, în rest ai toate resursele la îndemână.
Mi-am amintit, citind-o pe Jhumpa Lahiri, de frigul din sălile de lectură de la facultate, de cărțile puține pe care cu greu le împrumutam de la bibliotecă, de tot efortul pe care trebuia să-l depui ca să afli definiția unui cuvânt pe care nu-l găseai în dicționar. De toată sărăcia și de toată umilința îndurate în acea perioadă. Tocmai de asta n-o să spun niciodată că regret acele vremuri și sper din suflet ca ele să nu se mai întoarcă.
Folosește Jhumpa Lahiri o expresie care mi-a mers la suflet: pelegrin lingvistic. Uite o meserie (sau, mai bine spus, o îndeletnicire) pe care, dacă aș putea, aș practica-o și eu bucuroasă. Să mergi prin lume și să înveți limba altora. Ce poate fi mai frumos de atât?