Media pașilor zilnici: 10.063 (sursa: Apple Health)
Constat cu vădită satisfacție că nu știe Goodreads chiar totul despre mine, au fost de fapt mai multe cărți, dar n-am înregistrat acolo toate titlurile pe care le-am citit în 2023. În schimb, cifrele pe care mi le arată Apple Health îmi plac, pe ele n-o să le contest.
Încep să-mi întocmesc Retrospectiva cu ochii în telefon, la fel ca anul trecut și ca acum doi ani. De parcă ce n-a fost notat, fotografiat, înregistrat în el, nu există. De parcă memoria mea, de care eram destul de mândră mai demult, s-a externalizat și s-a lenevit: ce rost mai are să-mi bat capul, să memorez, să-mi amintesc, când aș putea să-l întreb pe Google în orice moment și să aflu răspunsul instantaneu. Întind mâna, deschid Safari, tastez și știu. Pentru ca apoi să uit, aproape la fel de repede cum am aflat.
Dar pentru că sunt născută cu mult înaintea Internetului și pentru că mă irită tot mai tare dependența mea de telefon, de data asta o să încerc să scriu ce-a fost mai important în 2023 pentru mine fără să caut prin poze și notițe de jurnal. Pentru că vreau să cred că întâmplările, oamenii, cărțile și locurile cu adevărat importante cu care m-am intersectat anul acesta mi-au rămas în suflet și le pot evoca fără araci de natură tehnologică.
OAMENI
Am în minte o masă lungă la care ne-am strâns de-a valma veri, nepoți, mătuși. Mâncăm pește de Dunăre, mămăligă, mujdei, fripturi de toate felurile, smochine abia culese din copac și prăjituri. E august, e cald, apune soarele, suntem în Dobrogea, râdem mult și povestim tare. Nu știu dacă burta mă doare de la cât am râs, sau de la cât am mâncat, dar nu mă opresc nici din râs, nici din mâncat. Ne amintim de copilărie și de cei care nu mai sunt printre noi. Familia mea zgomotoasă, generoasă și cu umor îmi umple portbagajul de bunătăți din grădină și sufletul de recunoștință și bucurie. Pe drum spre casă îl aud pe fiul meu: abia aștept să ne întoarcem aici vara viitoare.
Toamna târziu, tot la o masă lungă, la București de data asta, stau împreună cu câțiva dintre foștii mei colegi de liceu. Mă minunez cât de ușor e să reiei o legătură cu niște oameni care te știu de când aveai 4, 10 sau 14 ani. Ce firesc curge conversația, ce lipsiți de inhibiții suntem. Da, cu riduri, păr cărunt și griji legate de copii. Cu povești recente care includ operații, investigații medicale sau tratamente, dar și cu amintiri din adolescență, cu note proaste, corigențe sau trăznăi. Cu acea complicitate și tandrețe pe care le-o rezervi doar celor foarte apropiați, cu care nu poți și nu vrei să fii fals, închipuit sau arogant.
Anul 2023 mi-a adus și multe alte întâlniri valoroase pe tărâm profesional, am cunoscut, intervievat și invitat la radio foarte mulți oameni pe care îi admir. Scriitori, regizori, actori, muzicieni au răspuns la invitația și întrebările mele. Tuturor le sunt recunoscătoare, dintre toți însă o amintesc aici pe Dacia Maraini, scriitoarea italiană laureată cu premiile Strega și Campiello, pe care o citesc și admir de mulți ani, și pe care am întâlnit-o la sfârșitul lunii septembrie la Festivalul Internațional de Carte Transilvania. Dincolo de evenimentele și discuțiile oficiale la care am însoțit-o, îmi rămâne în suflet cina din ultima seară, la care povestim despre literatură, dar și despre muzică, gătit și modă, riduri și vopsele de păr. Și toate astea n-ar fi posibile fără profesoara mea de italiană, doamna Gabriela Lungu, care mă face părtașă la această bucurie literară și umană.
LOCURI
Nu trebuie să mă uit în telefon ca să știu că noul pod de la Brăila m-a făcut să plâng de emoție atunci când l-am traversat pentru prima oară în vară, după o călătorie lungă și obositoare cu mașina. Ce treabă anevoioasă era în copilăria mea drumul de doar 25 de kilometri care lega orașul meu natal de satul dobrogean al mamei! Stăteam și câte o jumătate de zi uneori la coadă până ne venea rândul să urcăm pe bac. Și apoi, peste ani, emoțiile mele de proaspătă șoferiță înainte de urcarea pe bac, manevrele, transpirația, volanul răsucit la maxim, datul cu spatele, până reușeam să parchez mașina cât de cât paralel cu celelalte mașini de pe bac. Sunt duse cozile, timpii pierduți și emoțiile de șoferiță începătoare. Podul mare, argintiu și frumos le-a șters și îndepărtat pe toate.
Am stat aproximativ o săptămână anul acesta la Brăila și în fiecare zi am căutat pretexte să mă duc și să-l mai traversez o dată, și încă o dată, și încă o dată.
Am avut la dispoziție și câteva zile în care am vizitat părți ale Dobrogei pe care nu le mai văzusem din copilărie: Babadagul cu pădurea lui de tei și cu minaretul înalt și subțire, Jurilovca cu albastrul ei lipovenesc și cu un borș de pește gros și dens, ca o tocană, cetatea Enisala și lacul Razelm despre care ai putea jura că e marea cea mare. Aerul uscat, scaieții, imortelele mov și delicate, motanul portocaliu poreclit Pitic, ce mi se cățăra în poală în fiecare dimineață mirosindu-mi cu delicatețe ceașca de cafea.
Madridul vizitat în luna iunie, când nu era încă prea cald, cafeneaua cu jazz în surdină și cu chelnerul semănând cu Clark Gable care mă saluta sonor în fiecare dimineață (hola, chica!) și care mă învăța să comand în spaniolă: un cortado y un vaso de agua, por favor! Formula magică ce-mi deschidea o nouă zi de vacanță în care hoinăream împreună cu fiul meu prin parcuri, case memoriale și muzee și pe care o încheiam cu un pahar aburit de Sangria, cu patatas bravas și cu tapas de toate felurile, gusturile și culorile.
CĂRȚI
N-ar fi completă retrospectiva mea dacă n-aș vorbi și despre câteva dintre cărțile care mi-au adus bucurie, emoție și întrebări în 2023.
Mi-am început anul cu Half of the Yellow Sun de Chimamanda Ngozi Adichie. Eu am citit-o în limba engleză, dar romanul s-a tradus și în românește și a apărut la Black Button Books într-o traducere semnată de Anca Dumitrescu și Elena Marcu.
Chimamanda este o scriitoare de o inteligență sclipitoare, o povestitoare de cursă lungă care scrie o proză fără podoabe, directă și foarte sinceră. Half of the Yellow Sun vorbește despre războiul civil din Nigeria, despre care, sinceră să fiu, știam foarte puține lucruri. Probabil că dacă ne-am lăsa copleșiți de tot răul care se întâmplă permanent pe Pământ, mai aproape sau mai departe de noi, viața ar deveni un calvar. Însă pentru asta există literatura: să-ți deschidă ochii, să te facă să înțelegi, să transformi petele albe de pe harta lumii în spații care îți devin familiare și pe care ajungi să le iubești, chiar dacă nu le-ai vizitat și, probabil, nu le vei vizita niciodată.
Amintesc aici și de un roman publicat de Curtea Veche, Nopțile salamandrelor al scriitoarei clujene Márton Evelin, tradus din limba maghiară de Kocsis Francisko. Romanul unei deveniri și al unei prietenii din copilărie vorbește cu o dureroasă sinceritate despre identitate și despre legăturile pe care ni le creăm cu locurile în care ne naștem sau cu cele în care ajungem să trăim din întâmplare. Cine sunt și cum pot rămâne eu cea autentică sunt întrebările cele mai importante ale acestui roman scris cu curaj, sensibilitate și sinceritate.
Nu vreau să lungesc foarte tare lista, o să mă opresc la trei titluri, așa că adaug un roman norvegian, Sub umbrele adânci de Kari Fredrikke Brænne, apărut în 2017 în colecția Nordica a Editurii Casa cărții de știință. O carte despre felul în care lipsa iubirii ne transformă în monștri, despre mame care nu știu sau nu pot să iubească și despre copii pentru care lipsa afecțiunii se transformă într-o infirmitate care produce în jur suferință și moarte.
2023 a mai adus două evenimente importante pentru mine: prima mea carte, Rătăciri deliberate a apărut în noiembrie la Editura Litera, în Biblioteca de proză contemporană, iar fiul meu a debutat și el pe scena Operei maghiare din Cluj, în musicalul Báthory Erzsébet. Două momente în care am avut niște emoții nebunești și în care am constatat că suntem tare norocoși să avem mulți oameni buni și generoși în jurul nostru, care se bucură împreună cu noi.
Închei anul cu mare bucurie, multă oboseală, emoții și recunoștință, dar și cu teancuri înalte și instabile de cărți care-și așteaptă rândul. Sper să citesc mult și să mă bucur de ai mei în zilele ce vin. Ceea ce vă doresc din suflet și vouă!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)