Alberto Păduraru: Bună...
Iosif Paștina:... seara.
(Asta era de fapt o probă de sunet, dar am păstrat-o ca să poată fi anticipată calitatea uluitoare de a ne completa unul pe altul.)
A.P.: Cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți? Sunt trei întrebări, dar de fapt e aceeași.
I.P.: Sunt Iosif Paștina. Actor. Și... Care erau celelalte două întrebări?
A.P.: De unde vii și încotro te îndrepți?
I.P.: Vin din București. Din burta mamei mele. Și din pasiunea tatălui meu. Și vreau să ajung... nu știu dacă o să ajung în altă țară, mă gândesc. Momentan vreau să ajung actor și să trăiesc cinstit din asta.
A.P.: Să ajungi actor? Frumos spus.
I.P.: Să ajung actor, da, că încă nu sunt actor. Chiar dacă din punctul de vedere al studiilor sunt actor cu acte-n regulă și gata, nu știu, până nu mă angajez undeva și nu intervine și o stabilitate nu mi se pare că sunt.
"ce frumoasă și ce departe e ziua de ieri / ce reale sunt aceste cereale" - Vino cu mine știu exact unde mergem, Dan Sociu
A.P.: Te iau ușor: ce pui mai întâi, laptele sau cerealele?
I.P.: Cerealele.
A.P.: Întotdeauna?
I.P.: Uite, când eram mic, de exemplu, îmi încălzeam laptele la microunde. Și pentru că mi-l încălzeam la microunde, cumva întâi puneam laptele. Dar în ultimii ani nu mi-am mai încălzit laptele, așa că turnam întâi cerealele. Mi se părea mai logic așa. Da' nu puneam întâi cerealele, pe urmă laptele și pe urmă băgam în microunde, că-mi stricam cerealele.
A.P.: Just.
I.P.: Îmi încălzeam întâi bolul. Că eram micuț și voiam lăptic călduț. Dar după, când turnam cereale, tot turnam. Bine, mai și schimbam cerealele, că asta era șmecheria.
A.P.: Cernealele.
I.P.: Da, pe urmă turnam cerneală în lapte. Să o fac cerneală mai moale.
A.P.: Spune-mi ultima idee proastă pe care ai avut-o.
I.P.: Pe care am și aplicat-o?
A.P.: Hai să o luăm așa: doar avută, prima dată. Versus avută, dar și aplicată.
I.P.: Ultima idee proastă pe care am avut-o în minte a fost să mă duc în Piața Victoriei și să-mi dau foc la un moment dat, pentru că eram destul de supărat și nervos pe situația culturală de la noi din țară și cum decurg lucrurile și că sunt foarte multe...
A.P.: Mamă, frate.
I.P.: Vorbesc foarte serios. M-am gândit să scriu un manifest pe care să-l lipesc în Piața Victoriei în fața mea, pe urmă să-mi torn benzină în cap și să-mi dau foc. M-am gândit serios la asta, dar mi-am dat seama că n-am de gând să o fac atâta timp cât îmi merge bine. Dacă o să îmi meargă vreodată super super prost o să mă mai gândesc la treaba asta.
(pe fundalul întrebărilor și răspunsurilor de aici se auzea Lazy, de la Deep Purple, care a început mai rock așa, dar a devenit un country cu banjo și muzicuță, demn de un soundtrack suprarealist în toată regula. Așa, revenind.)
I.P.: Și ultima idee proastă pe care am și pus-o în aplicare cred că a fost să rămân silențios în diverse ipostaze, adică să trec cu vederea anumite lucruri, de frică să nu zic ceea ce gândesc și să primesc reacții. Și mi-am dat seama că nu mai am chef să-mi fie frică să zic chestii. Fiindcă nu mi se pare că mai am nimic de pierdut.
A.P.: Înțeleg și susțin. Spune-mi un regret de-al tău care nu e Disco.
(Iosif râde. Râd și eu)
I.P.: Specific, regret că atâta cât am fost în facultate nu mi-am permis să aplic la mai multe proiecte, să merg la mai multe castinguri. Am respectat foarte mult ideea asta că dacă sunt la facultate ar trebui să merg și să nu lipsesc.
A.P.: Și totuși, nu erai încă la facultate când ai început să faci film?
I.P.: Așa e, nu eram încă student. Întâi am început să fac film, am făcut Moromeții 2. Și-am lipsit inițial de la facultate, prima lună. Și din start am atras atenția profesorilor: aveam absențe. Și de frică să nu am o situație neîncheiată la facultate am neglijat ulterior alte castinguri care poate m-ar fi lansat mai mult pe piață, sau mi-ar fi fost mai de folos. Cum au făcut colegii mei, de altfel.
A.P.: Bine, dar asta e experiența ta. N-ai putea să recomanzi altcuiva chestia asta, știi.
I.P.: Nu o recomand neapărat. Aș fi vrut să mă mai fi dus. Dar totodată am vrut și o imagine curată în facultate, să nu fiu pus sub lupă ca fiind studentul cu arfe care lipsește. Pentru că, automat, dacă lucrezi te cataloghează cel puțin profesorii și ca arfist, nu doar artist. Și nu mi se pare neapărat adevărat, doar că au existat și exemple de genul. Și înțeleg și profesorii din punctul ăsta de vedere.
A.P.: Și odată ce ai terminat, acuma, ți se pare că imaginea pe care o aveai despre lucruri e... adică ce mi-ai zis mie că ai respectat, știi... Ai fi făcut lucrurile diferit?
I.P.: M-aș fi dus. Mi-aș fi asumat să mă duc și să am după mustrări, de conștiință, ori scrise, ori să am note scăzute la actorie, cum se mai practică.
A.P.: Și aici voiam să ajung, să te întreb dacă în parcursul tău de mai departe contează dacă ești student de zece sau, în fine, performant, dar la nivelul ăsta.
I.P.: Sub nicio formă. Nu contează absolut deloc. Studenți care au avut note mici la actorie, sau mai mici la actorie, acuma lucrează.
A.P.: Te referi la contracte, da?
I.P.: Da, unii lucrează și în film. Eu nici n-am avut doar zece, adică la actorie am avut și opt și nouă. Oricum, nu mi se pare că mă reprezintă notele astea. Dar mai mult, notele care se dădeau nu mi se părea că sunt susținute de argumente solide până la capăt. Puteau fi motive, dar nu destul de multe cât să afecteze nota.
A.P.: Vreau să te întreb dacă te regizezi, fie în viață, fie în teatru.
I.P.: Adică dacă-mi fac filme sau cum?
A.P.: Putem să o luăm și așa, da. Dar eu mă refeream așa, în viața ta, de zi cu zi. Dacă simți o chestie din asta, știi? Să profiți de faptul că ești actor când vorbești cu oamenii. De carisma aia specifică, știi ce zic?
I.P.: Nu profit de ideea că sunt, nu. Cred că vine natural, cred că automat în discuțiile pe care le port și în discuțiile pe care le am cu oamenii folosesc ceea ce știu. Dar nu într-un scop rău sau pentru a obține ceva. Folosesc de drag și ca să interacționez mai ușor cu oamenii în momentele în care mă simt mai rușinat sau mai izolat. Apoi îmi dau drumul, îmi dau seama că fac o meserie care asta ar trebui, să mă dezinhibe, și-n sensul ăsta aș merge cu sensul întrebării tale.
A.P.: Și a doua parte: în meserie? Ai un regizor care îți dă niște indicații și lalala. Ai porniri din astea intrinseci de a te regiza tu pe tine? Care te opresc din a face ceva sau, din contră, care te fac să propui altceva?
I.P.: Nu neapărat de oprit, de propus propun, da. Adică, într-un fel, da, regizez... Uite: mi s-a mai spus la lucru că aș putea avea o minte de regizor - și asta cred că-i o chestie moștenită de la taică-miu - că n-am făcut studii de regie, dar e o chestie pe care uneori o mai aplic natural. Mi s-a mai zis că am imaginea asta de ansamblu, de regie, de exemplu când se propune ceva în scenă, o anumită acțiune, îmi vine și mie în minte și chiar propun o altă acțiune, care știu că slujește din punct de vedere regizoral. Cum ar trebui să fie ritmul în scenă, ce acțiuni, pozițiile actorilor în scenă. Uneori în timp ce lucrez îmi vin automat lucrurile astea și "mă regizez", dar niciodată "regia" mea nu intervine peste regia regizorului cu care lucrez. Mă subordonez lui, adică vin cu propunerea, dar îi zic "uite, am ideea asta și îmi spui dacă o vrei sau nu". Și aia e.
A.P.: Ok, da, înțeleg.
I.P.: Dar o fac. Și uneori treaba asta e și o autocritică, despre care cred în multe cazuri că mă poate autosabota. Deseori am senzația că vreau să fac lucrurile ca mine și e o sabie cu două tăișuri. Trebuie să ai grijă cum o folosești, să nu se întoarcă împotriva ta.
"Yesterday I woke up sucking a lemon." - Radiohead
A.P.: Cred și eu. Apropo, uite, dacă n-ar fi existat actoria, da? Dacă s-ar fi șters ca profesie, de peste tot... Pentru tine ce ar fi fost? Ce altceva?
I.P.: Pfai, să-mi trag una...
A.P.: Uite, de exemplu, Ștefan Iancu mi-a răspuns la întrebarea asta (că i-am pus-o și lui - aici) că ar fi făcut sport, în speță fotbal. La tine cum e?
I.P.: Cred că aș fi făcut muzică. Tot în domeniul artei aș fi rămas.
A.P.: Chiar voiam să vorbim și despre relația ta cu muzica, mă bucur că mi-ai anticipat o întrebare la care mă gândeam pentru mai încolo, dar dacă tot mi-ai ridicat asta la fileu... Reiau (și tot așa, împărțim în două): care e relația ta cu muzica, întâi ca actor și apoi ca om, așa, în general. În ce ordine vrei tu, Viagra Boy!
I.P.: (râde) Începând cu relația mea cu muzica ca ca ca om, da... Înainte să fac actorie am făcut muzică. Am fost într-o trupă în gimnaziu, Rocking Corporation, împreună cu fratele meu, Iacob, care cânta la tobe, eu la bas și cu niște prieteni. Cântam rock, mi se părea o chestie drăguță. Și am făcut vreo șapte ani de bas, ceea ce mi-a plăcut foarte tare. Aș fi continuat în domeniul ăsta dacă n-ar fi existat deloc actoria. Cât despre relația mea cu muzica din perspectiva de actor, simt că mă ajută în meserie foarte tare. Pe partea de ritm înțeleg mult mai bine lucruri. Și nu e vorba doar de ritmul muzical, e vorba și de tempo - ritmul unei scene, cum am învățat și la facultate: o ceartă poate să fie mult mai rapidă în schimbul de replici, când e un moment foarte emoționant sau tensionat e foarte bine să oferi timp și un ritm mult mai lăbărțat, ca să aibă spectatorul timp să se emoționeze când se întâmplă momentul respectiv. Și cumva e o muzicalitate care se găsește și în Shakespeare. Nu neapărat să cânți versurile (cum se întâmplă deseori să pici în capcana de a cânta textul), dar să te opui cumva ritmului în așa fel încât să construiești o anumită muzicalitate a versurilor pe care le spui ca să fie o surpriză în continuare.
A.P.: Oau, ok. Super tare!
I.P.: Ai... înțeles! (râde)
A.P.: Am înțeles, șefule.
(Lui Iosif îi intră niște lămâie în gură.)
I.P.: Mi-a intrat niște lămâie în gură, scuze.
A.P.: Crezi în talent? (Râdem amândoi.) Ce bună e asta: "mi-a intrat niște lămâie în gură / crezi în talent?
I.P.: "Yesterday I woke up sucking a lemon."
A.P.: Radiohead.
I.P.: Da.
Cred.
În mod evident.
Și în talent.
Adică sunt niște lucruri cu care te naști, te naști cu niște date, pe care mai încolo înveți cum să le manevrezi. Și aia e munca. Cumva munca și talentul merg mână-n mână. Dar mi se pare că talentul se leagă cumva și de intuiție, chestie pe care am scris-o și în lucrarea mea de dizertație, dar cumva ține de minte, ține de atenție. Cred în talent. Îmi dai ceva, îmi dai o partitură și automat îmi vine și o idee pe partitura respectivă - cred că asta e, despre asta e vorba.
A.P.: Știi care-i faza? Eu în toate spectacolele în care te-am văzut (menționez acum și Disco regret, care e și liantul întâlnirii noastre). Dar în toate o să zic: mi s-a părut - și am pus asta pe seama talentului - că niciun rol nu te-a scos din zona de confort. Mi s-a părut că ai fost constant într-o zonă de confort, poate mă înșel, dar așa am văzut eu. Și acuma că stau să mă gândesc, să joci Elvis în Picasso vs. Einstein... nu e asta o super zonă de confort pentru tine?
I.P.: Asta e culmea, mă simt mai confortabil în Picasso vs. Einstein, unde îl joc pe Elvis, rol care e departe de mine din orice punct de vedere...
A.P.: Nu e departe, asta încerc să-ți zic. Nu mi se pare că e departe deloc.
I.P.: E ca o mască, mi se pare că e o mască din aia care mă face să mă simt mult mai confortabil. Pe când în Disco regret mi se pare că e atât de uman rolul și cum am construit personajul în sine, cum am lucrat cu Irisz la spectacol, încât de multe ori nu mă simt confortabil când joc în Disco regret, pentru că e o parte mult mai candidă din mine acolo și de multe ori mă simt nesigur. Și mereu am parte de surpriza asta, că după spectacol lumea vine și îmi spune că a fost foarte bine, că a fost foarte frumos. Dar eu în sinea mea mă gândesc că nu a fost chiar atât de foarte bine...
A.P.: Până la urmă ești apropiat ca vârstă de personaj. Ai fi putut foarte bine să treci printr-un divorț, god bless you did not. Ai avut și trupă rock, fapt care poate fi translatat și ca element al spectacolului, nu e o trupă rock și acolo?
I.P.: Trupa rock din spectacol sunt, poate, Irisz, Doru, Clara și Ioana Abur cu Cezar Antal. Care a devenit o familie între timp.
A.P.: Nu, mă, eu vorbesc de textul spectacolului. Vine mama ta acolo și îți dă afișul. Ăla nu e de la trupa ta din gimnaziu, în poveste?
I.P.: Aia nu e trupă, aia e echipa mea de film. Că noi am făcut un film, Oglinda, că zicea că noi făceam film.
A.P.: Doamne, vezi ce zic? Știindu-te pe tine mi-am imaginat automat că e vorba de o trupă... De fiecare dată la fel.
I.P.: E filmul Oglinda. Primul film făcut, că zice și Ioana Abur în scena aia să fac filmele alea pe care le făceam eu, cu care mergeam prin festivaluri.
A.P.: That makes more sense. Oau. I-am confundat pe Iosif și pe Toni atunci, scuze.
I.P.: Și afișul ăla e o poză pe care i-am trimis-o lui Irisz și după ea a editat-o. Că-n poză sunt eu cu doi prieteni de familie.
A.P.: Aha, ok, oau! Bun. Schimb registrul acum: ai zice că it runs in the family sau nu?
I.P.: It runs in the family, da.
A.P.: Spune-mi cel mai mare defect pe care crezi că-l ai. Tot așa, hai să scindăm întrebările: să avem ca om și ca actor, profesional.
I.P.: Cred că e un motiv care se aplică la amândouă - faptul că sunt sensibil. Sună de parcă mă plâng, dar mi se pare că mă afectează și pe plan profesional, că din sensibilitatea asta uneori mi-e greu să îmi iau elanul cu care să mă duc cu tupeu în a face proiecte. Uneori am nevoie de curaj ca să fac lucruri, iar faptul că sunt sensibil mă înfrânează de multe ori să dau sută la sută. Cred, nu știu... Ăsta ar putea fi un defect, dar e deopotrivă și un atu foarte puternic, mai ales la nivel profesional, în scenă. Curajul de a fi vulnerabil în timp ce joci.
A.P.: Ți se întâmplă un eveniment, să zicem. Ai momentul ăla clasic (despre care se tot glumește) de "băi, ce trăiesc aici? Hai să analizez ce trăiesc aici pentru că s-ar putea să mă ajute la un viitor rol, construcție viitoare." Are sens ce zic?
I.P.: Da, înțeleg, înțeleg. Mi-am dat seama că ar putea fi o capcană chestia asta, pentru că e mult mai important să trăiești momentul / evenimentul respectiv, pentru că automat, fără să devii conștient de el, dacă faci altfel, îl minimizezi. E important dacă ai un eveniment să-l trăiești. Și te poate ajuta evenimentul respectiv după în meserie, pentru că apelezi la retrospecție, la amintire. Zici "băi, ia să-mi aduc aminte ce-am trăit." Pe când dacă eu în timp ce trăiesc ceva important și mă gândesc "mamă, cum m-ar ajuta asta în meserie", automat manipulez evenimentul. Și ce trăiesc acolo nu e o trăire adevărată, e o trăire alterată și manipulată de mine. Și pe urmă mă păcălesc mai încolo că așa am trăit amintirea respectivă.
A.P.: Da, da, total de acord.
I.P.: Deci trăiește-ți viața fără alterări, pentru că automat când o să ai nevoie să aplici în meseria ta niște amintiri, o să îți aduci aminte, pentru că ai lăsat trăirea să fie foarte puternică, ai trăit evenimentul până la capăt. Și atunci poți să get back to it, zic eu.
A.P.: Zi-mi care e cea mai frumoasă amintire de vară de-ale tale. De oricând, din toate timpurile, de peste timp.
I.P.: Oau, cea mai frumoasă amintire de vară... Una dintre cele mai frumoase amintiri de vară pe care le-am avut vreodată a fost - nici nu mai știu cât de mic eram - că eram cu familia mea și cu niște prieteni de familie în Grecia și am mâncat pentru prima oară creveți. La o tavernă care era aproape de plajă, îmi aduc aminte și cum arăta, în stânga știu că era marea: nisip, plajă, apă. În fața mea era o farfurie cu niște king brown, grilled, mari. Și-i mâncam cu mâna și eram murdar pe mâini (râde).
A.P.: Și nu mai știi câți ani aveai?
I.P.: Asta-i că nu-mi aduc aminte exact, cred că undeva 8-9-10, ceva de genul ăsta. Și eram înconjurat de familie și de prieteni, eram o gașcă foarte mare. Mereu mi-a plăcut chestia asta, mulți prieteni în vacanță la mare. Și mâncam creveți și mi-am dat seama de chestia asta: SHRIMPS MY FAVORITE FOOD. Paste cu creveți, mă rog, atunci am mâncat doar creveți grilled, erau cinci creveți mari.
A.P.: Fun fact, eu urăsc creveții. (Iosif râde foarte tare.) Singura dată când mănânc creveți (se întâmplă o dată pe an) e când mă întâlnesc cu câțiva prieteni și mergem la La Strada în Botoșani.
I.P.: Ooo, La Strada, știu. Dar n-am fost niciodată. Știu că e mai așa, the fancy side.
A.P.: Și pastele alea, de la an la an, devin din ce în ce mai proaste și din ce în ce mai scumpe. Dar alea îmi plac, acolo, în contextul ăla. De fapt mai mult îmi place contextul, că sunt acolo cu Jeff, cu Dan, cu Șerban. E o tradiție. Dar crevetele nu îl înțeleg, îl molfăi acolo, nu știu, poate nu mi l-a gătit nimeni cum trebuie, nu știu...
I.P.: Doamne, e atât de bun! Poate ai prins crevete de-ăla congelat prost. Trebuie să-i mănânci unde trebuie: în Grecia! (râde) Tre să-i mănânci la Kerhana, la de-astea.
A.P.: Dacă tot mi-ai zis relația ta cu muzica, să vedem relația ta cu mâncarea.
I.P.: Când eram mic nu mâncam prea mult. Când eram mic aveam o relație proastă cu mâncarea. Nu mâncam, mă plictiseam în timp ce mâncam. Și mereu lăsam în farfurie. Și am avut un declic la un moment dat prin clasa a opta și am început să mănânc mult. Am început să bag mâncare așa.
A.P.: Și metabolismul te-a ajutat, te ajută și acum. Te încurajează.
I.P.: Și acuma mănânc mult. Am trei mese pe zi și mănânc o tonă și tot la fel de schilod sunt.
A.P.: Ești schilodul ăla care arată bine pe lumini în scenă, ce vorbești (shoutout Disco regret).
I.P.: (râde) Sunt norocos. Dar vreau să mai pun carne pe mine, că nu pot să car un practicabil. Eram certat de colegii mei la facultate, la licență în mod special, la licența domnului Uberti.
A.P.: Shoutout Alin Uberti. Jocuri în curtea din spate, da?
I.P.: Da. Eram eu, Alexandru Ivănoiu, Bogdan Tulbure, Răzvan Mîndruță și Teo Dincă. Și puneam publicul... Al treilea rând era pe gradene și ușor ușor trebuia să punem mai multe practicabile ca să vadă publicul ceva în sala aia. Și mie îmi era greu să car practicabile, că mâncam, dar deși mâncam, n-aveam forță - fun fact.
A.P.: A existat vreun moment în care ai spus "băi, mă las de meseria asta!" Dacă ți s-a întâmplat ție ceva, sau dacă ai auzit / asistat la ceva care să îți dea gândul ăsta.
I.P.: E interesant că eu n-am avut niciodată pragul ăsta în timpul facultății, cum l-au avut mai mulți colegi. Eu în facultate eram convins c-o să-mi fie bine, că o să fac meseria asta, că nu o să existe moment în care să nu o practic. Chiar și când o să fie momente când o să o duc mai prost, sunt sigur că o să fac meseria asta și că o să-mi fie bine. Dar odată cu pandemia și chiar după pandemie, în mod special după master, că am făcut master în timpul pandemiei, m-am demoralizat foarte tare. După ce am terminat, dar inclusiv la început de 2023, m-am gândit pentru prima oară serios să mă las de meserie. Ianuarie și februarie 2023 n-am făcut nimic, am stat degeaba, n-aveam niciun proiect, adică jucam doar un singur spectacol.
A.P.: Astea sunt două luni, Iosif, e foarte puțin. Dar probabil că le-ai simțit lungi.
I.P.: Le-am simțit foarte lungi, că aveam doar un singur spectacol pe care-l jucam și mă gândeam cum era eu acuma să stau undeva în chirie și să trebuiască să o plătesc. N-aveam din ce să o plătesc atunci, din punctul ăsta de vedere m-am gândit. Dar la cum decurgeau lucrurile la momentul respectiv îmi venea serios serios să mă las, mă gândeam serios serios să mă apuc de altceva. A fost o perioadă foarte grea și ciudată pentru mine.
A.P.: Și ce s-a întâmplat după astea două luni? Cum ai trecut peste perioada asta?
I.P.: Shoutout Armand Crișan. Shoutout Armand Crișan! Omul meu, fratele meu. Mi-a dat un telefon. El era la Teatrul de Artă din Deva. S-a retras un actor dintr-un proiect și m-a sunat și mi-a zis "Iosif, băi bossule, vino, băi prințule!"
A.P.: La casting?
I.P.: Nu, înlocuire direct. Pentru că în două săptămâni trebuia să scoată premieră Celina Nițu.
A.P.: Adică ți-ai primit greul și-a venit și soluția.
I.P.: A venit și soluția. Rol principal într-un spectacol la Teatrul de Artă din Deva, în regia Celinei Nițu, Crăciun la Palat (pup, shoutout), unde a trebuit să fac o înlocuire pe principal, 20 de pagini de text, de Pascal Bruckner. Satiră politică. Și era un rol destul de complicat de făcut, dar am reușit să-l fac în două săptămâni. Îi mulțumesc lui Armand și îi mulțumesc Celinei Nițu. A fost foarte greu, pentru că la Teatrul de Artă din Deva nu m-am simțit foarte bine primit, tot ce pot să zic, fără să intru în prea multe detalii. Dar cu ei am reușit să duc proiectul la bun sfârșit.
A.P.: Cum e când primești un text? Care e procesul? Primești un text, da? Te uiți pe el. Îmi vine să zic simplist "cum îl ții minte?", dar oricum ținem minte o grămadă de chestii. Sau hai să o luăm mai specific, ai trei texte, trei spectacole în aceeași perioadă. Cum oscilezi?
I.P.: Sunt mai multe elemente care mă ajută. În primul rând, ce e foarte important e că învățatul textului nu e așa, ca pe o poezie, îl înveți logic. Aproape ca pe o matematică. Unu și cu unu fac doi. Așa sunt și replicile. Spun asta și asta ca să ajung să spun asta. Și așa ajungi să înveți și un text. Pe lângă asta, mai este un parcurs emoțional al unui personaj: începi cumva și termini cumva. Îți vine textul automat. Și pe lângă asta mai ai memoria musculară: în momentul în care eu îmi fac traseul în scenă - de multe ori am pățit chestia asta - iau obiectul în mână și îl pun unde trebuia să îl pun (dublează gestul cu un pahar), îmi vine automat textul în minte. E o memorie fizică.
A.P.: Ca la tobe.
I.P.: Da, ca la tobe. Ai tobă mare, fus, premier - tobă mare, fus, premier - dacă ar trebui să te tot gândești așa n-ai mai putea să bați un ritm simplu la tobă. Și tipul ăsta de memorie te ajută și în text, cumva, pe lângă povestea în sine, că o știi: practice makes perfect, acuma pot să învăț mult mai ușor lecțiile pe care trebuia să le învăț la liceu, la biologie și alte materii. Cred că dacă mă întorc acum în liceu pot lejer să iau 10 la toate materiile astea.
A.P.: Jucând lecția.
I.P.: Jucând lecția, da. (râde) Că e un fir narativ logic.
A.P.: Apropo, ai avut vreodată vreun blank în scenă? Și, dacă da, cum l-ai gestionat?
I.P.: N-am avut niciodată un blank total în scenă, dar am avut un moment în care mă simțeam foarte privit în scenă. În perioada masterului s-a întâmplat chestia asta, cred că din cauza pandemiei. Nu vreau să folosesc termenul "anxietate", pentru că e un termen despre care nu sunt documentat până la capăt, dar o să zic că mă simțeam mai nesigur pe mine în perioada respectivă, deveneam mult mai conștient de mine când jucam. Și asta îmi afecta parcursul în scenă și deveneam conștient că se uită publicul la mine. Ăla era un moment în care, în loc să mă gândesc la text, mă gândeam doar la oamenii care se uită la mine. Și doar spuneam text, așa, în gol. Dar nu știam unde eram eu logic, nu știam ce scoteam pe gură. Și mă trezeam că am zis o replică pe care aproape că-mi venea să o repet, pentru că m-am trezit la realitate, adică m-am reconectat la momentul respectiv și mi-am dat seama că "aoleu, eu am ajuns aicea cu textul!" Dar blank nu am avut, am avut un "ă...ă...ă" și mi-am revenit. N-a durat mai mult de o secundă-două, dar pentru mine s-au simțit ca zece secunde.
A.P.: Înțeleg, da. Și dacă tot mi-ai zis că ți s-a întâmplat în perioada masterului - voiam să te întreb și mai-nainte - ai luat vreodată în considerare, de exemplu, să mai faci studii și în afară, în sensul de a experimenta și de a vedea meseria din perspectiva din afara țării?
I.P.: M-am gândit și la asta, dar mi se pare că e în primul rând un element financiar la mijloc care mă cam împiedică. Și e un risc pe care, dacă mi-l asum, eu cel puțin trebuie să fiu asigurat sută la sută că în urma acelei experiențe pot câștiga financiar înapoi. Sunt puține facultăți, sau workshopuri sau mastere în străinătate în care poți să aplici, din punctul meu de vedere, în care să poți să te întorci sută la sută câștigat pe orice plan. Pentru că am mai văzut oameni care au mai făcut facultăți în străinătate, workshopuri sau Erasmusuri - și n-au câștigat mare lucru, pe când eu mă axez mai mult pe aici, vreau mai degrabă să fiu "în pâine" la mine în țară.
A.P.: Și mi se pare mai complicat, cel puțin în meseria asta.
I.P.: E mai complicat în meseria asta. Dar dacă ar fi să aplic pentru un casting în altă țară, în care un rol se încadrează în capacitățile mele de accent și așa mai departe, clar. Și văd de acolo dacă mi se mai deschid niște oportunități.
A.P.: Sunt un director de casting italian și te întreb - Iosif, mi scuzi, conosci il skerzo con la giraffa?
I.P.: (râde) Giraffanculo.
A.P.: Che bello! Conosci il skerzo con ZIGUBIBI?
I.P.: ADEGUNJU!
A.P.: O să explic în paranteză toată gluma.
I.P.: Da, cine e ADEGUNJU, ar trebui. Sau, de fapt, nu.
A.P.: "A fost odată la Londra..." și glumeam cu italienii și le spuneam gluma cu giraffa, ca să se enerveze. Amuzant.
I.P.: Iar ADEGUNJU era un Bolt Rider care mi-a livrat ceva la un moment dat.
A.P.: (fredonez): Riders of the Bolt...
I.P.: ADEGUNJU at my door...
A.P.: Doamne ce prăjeală.
I.P.: (râde) Stai, că am și uitat ce voiam să zic...
A.P.: Deci ai zis că dacă s-ar mula pe accentul tău și pe ce poți tu să faci... ai aplica. Cum ar fi să joci la Sorrentino, la de-astea?
I.P.: Aș depune toate eforturile necesare cât să-mi perfecționez accentul, fie că vorbim de Sorrentino, de vreun regizor grec, și așa mai departe. Nu exclud deloc varianta, dar trebuie să merg la sigur. Automat, în cazul unui casting, rewardul aplicării mele e acolo, odată cu proba, știi? I play safe.
A.P.: Și cum ești cu dansul? Apropo de asta.
I.P.: (râde) No, no... Coinci-DANS. Nu prea dansez de obicei. Am făcut un spectacol de mișcare scenică cu Arcadie Rusu în cadrul facultății la master, shoutout Arcadie Rusu, în care am explorat un pic partea corporală, dar nu pot să zic că fac dansuri sau mișcare așa cum fac șmecherii de la Cosmic Latte, sau spectacolele care mai sunt acuma, Palace Escape, SF (Superfragil) la Teatrul Excelsior, nu mă aflu în zona aia, dar e o zonă pe care mi-ar plăcea să o explorez. La unele am aplicat, la altele nu, pentru că unele aveau cerința să fii experimentat, iar altele nu o aveau.
A.P.: Apropo de chestia asta cu experimentatul - cum se creditează? Ce vreau să te întreb de fapt e: dacă ai suficientă experiență pe nișă, se consideră că ești eligibil, sau îți trebuie un lucru care să certifice oficial treaba?
I.P.: Nu trebuie să ai, nu. Adică o poți "fenta", în două feluri: unul se vede, altul nu. Primul e să scrie acolo "sunt profesionist, sunt experimentat în ale dansului, sau în ale basului etc.". Și a doua variantă, care nu se poate păcăli, e că de obicei trebuie să trimiți un video. Un video în care cânți, de pildă, sau în care arăți cum te miști. Și cred că ăla contează cel mai mult, se vede practica în sine. Eu degeaba zic că am făcut zece ani de bas, dacă se vede pe video că nu știu să cânt Smoke on the Water, de pildă. Dar altcineva care zice că a făcut doar doi ani de bas, dar poate să îți cânte Smoke on the Water cu o singură mână (și în fundul gol), poate să ia proba la care ai dat și tu.
A.P.: Mai e un topic la care voiam să ajung aici la skills, că tot veni vorba, certificate sau nu. Spune-mi (despre tine, nu general) cum te influențează în scenă conexiunea cu celelalte arte, specific? Adică să-mi punctezi momente de apropiere, sau dimpotrivă (vezi cerul (hartă către casă), spectacol-melanj cu albumul de pictură contemporană al lui Șerban Savu).
I.P.: De multe ori m-am lovit de problema asta că, practicând meseria, cel puțin în facultate, la un moment dat mi se lua. În sensul în care nu mai aveam chef neapărat să merg la spectacole și să văd filme. Dar eu trebuie să mă identific în continuare, eu trebuie să-mi păstrez foamea asta în continuare. Și o iau din alte arte, din muzică, din poezie, din pictură. Se poate întâmpla să te plictisești un pic să vezi spectacole non-stop în fiecare seară, cel puțin eu așa pățesc. Așa că mă mai uit la un film, mai fac altceva, mă apuc de croială, nu știu... Nu m-am apucat de croială, îți dai seama.
A.P.: Mai joci un Super Mario.
I.P.: Până și din jocuri... Am jucat niște jocuri care-au avut o poveste mult mai bogată decât multe spectacole pe care le-am văzut. Și nu mănânc căcat aici.
A.P.: Și uite, cu tot melanjul ăsta între arte, ajungem acuma și la Cer O Hartă către casă (o să fac petiție să își schimbe numele în asta).
I.P.: Aoleu. (râde)
A.P.: Acolo e un album al lui Șerban Savu...
I.P.: Da, Drifting.
A.P.: Care e (re)făcut și pus în scenă de voi (not to spoil too much), dar asta e: i se dă un fir narativ, o poveste și așa mai departe.
I.P.: Picturile care sunt în albumul respectiv devin poze, iar noi ne punem în poze și dezvoltăm cam ce ar spune personajele în pictura respectivă. Unele - cum ai văzut și tu spectacolul - unele sunt luate mot à mot și altele slujesc firul narativ al poveștii.
A.P.: Ați discutat și cu Șerban? A apucat să vadă spectacolul?
I.P.: Noi i-am spus, Irisz a vorbit cu el, i-am spus că i-am folosit albumul într-un spectacol. L-am invitat, dar el era la Cluj atunci și n-a putut să vină la premiera de atunci, dar rămâne (râde) să vină când are timp în etapa finală a spectacolului. Adică noi îl invităm în continuare.
A.P.: Scenariu ipotetic (plauzibil sau nu, că doar am văzut spectacolul și sincer mi-a plăcut mult), dar să zicem așa - vine Șerban Savu, îl vede și zice: "ce cîcat!" Ce se întâmplă după?
I.P.: Nu cred că are ce să se întâmple, pentru că albumul lui Șerban Savu e doar o sursă de inspirație și nu cred că îi oferă o imagine negativă. E doar un motor, un stadiu incipient. Menționăm, aducem creditul de care are nevoie pentru spectacol și atât. Creația noastră artistică e cumva diferită de creația lui. A lui e doar prezentată în spectacol și, cumva, ce facem mai departe e creația noastră. Dacă nu i-ar plăcea spectacolul nu cred că ar zice "mda, nu mai jucați chestia asta niciodată!", cred că ar zice "mda, nu e pe gustul meu." Sau ceva de genul ăsta.
A.P.: Cum a schimbat / influențat relația ta cu pictura lucrul la spectacolul Cer O HARTĂ către casă?
I.P.: Mi s-a părut un mijloc la care nu m-am gândit neapărat că poate fi valorificat așa. Inițial aveam o altă relație cu pictura... Familia mea (frații bunicului meu din partea tatălui) sunt toți pictori și automat am fost înconjurat de pictură, am cărți acasă despre asta. Și mereu am avut o relație foarte clasică, formală cu pictura, la modul "mă uit și mă inspir" și o aplic în meseria mea pe post de gând, pe post de imaginație. Fructifică imaginația. Când am un monolog despre natură îmi vin uneori în minte picturi sau culori, lucruri care îmbogățesc discursul meu în scenă. Pe când acuma am folosit și mai aplicat ideea.
A.P.: Și oricum tu îmi pari tot timpul un soi de pictură naivă personificată, Iosif.
I.P.: E o abordare diferită și care mi se pare foarte mișto. Și care mă ajută și mai departe. De pildă, pot să recreez - și ăsta e un lucru pe care îl învață studenții de la regie - recreezi imagini în scenă, imagini renascentiste, care au un anumit simbol și chestii care te pot ajuta și ca actor. De exemplu să speli picioarele cuiva, cineva care e îngenunchiat și spală picioarele altcuiva - asta te trimite deja la simbolul biblic: Iisus spălând picioarele apostolilor.
A.P.: Funcționează, e ceva super recognoscibil și e ceva care afectează...
I.P.:... și mentalul colectiv, în teorie, e ceva care ar trebui să afecteze și mentalul colectiv. Se leagă mai bine relațiile între personaje în momentul respectiv - cine spală picioarele cui? Ce înseamnă asta? Și avem referințele biblice - că tot ziceam - pe care le vezi și în picturi. Și e interesant să te gândești cum sunt manipulate lucrurile în pictură. În pictură se schimbă și perspectiva un pic - fundalul e negru. Ce înseamnă asta? Poate urmează moartea cuiva. Locul ăsta de interpretare rămas, lăsat, intenționat... Te ajută și pe tine în meseria de actor în momentul în care regizorul îți spune. De obicei, dacă e ritmul de lucru alert, regizorul nu are timpul să îți explice chiar toate astea, și de aia e bine să te documentezi tu din timp. Având bagajul ăsta în spate, ai și motivația să înțelegi "de ce îi speli tu picioarele" în scenă, fără să se deschidă neapărat o polemică, o discuție despre motive: uite, Ofelia îi spală picioarele lui Polonius în spectacolul Gertrude, de la TNB, în regia lui Purcărete. Acolo clar se înțelege raportul.
A.P.: Am înțeles, da, are sens. Băi, o să pun un pic pauză, ca să îmi salvez ce am până acum.
I.P.: Pune, te pup.
(Poate că ăsta e un semnal bun să vă faceți și voi refill la cafeluțe, deși în scris pauza asta ține cât o paranteză, iar noi n-am făcut altceva decât să ne mai luăm câte un vin fiert. Și am reluat.)
ATUNCI DE CE NU CU MI NE!!!
Insula
neapărat
de luat cu mine
pe o insulă pustie:
ca să fie senin și bine
pe tine
ca să fie cum vreau să fie
pe tine
ca să nu mai fie pustie
pe tine
și după ce te-am luat o dată
te iau de fiecare dată
pe tine
câteodată în brațe fie
câteodată în spate mie
după cum se poate în fine
după cum ți-e ok și ție
și pentru restul strict necesar
pentru supraviețuire
am o cutie
în care mă rog să încapă
dar dacă te am pe tine
pe insula pustie
e ca și cum aș avea asupra-mi
lumină și apă
toate cele cu care lumea mea
e gata să-nceapă
A.P.: Reiau, probă, Boogie trei. Așa. Dacă mâine ajungi pe o insulă părăsită cu doar un ghiozdănel în spate, ce conține acest ghiozdănel? Unboxing!
I.P.: (râde): Unboxing! Se pune o gagică?
A.P.: Se pune. Care?
I.P.: Nu știu cine. Gagica cea mai potrivită. Iubirea vieții mele trebuie să fie acolo, nu știu cine e, dar conceptual vorbind: iubirea vieții mele.
A.P.: Corect.
I.P.: Creveți. Și liniște sufletească.
A.P.: Ooooo, i-auzi. Mda, o să supraviețuiți o săptămână. (râd)
I.P.: (râde) Doar atâta îmi trebuie, da. Să mănânc îmi trebuie. Și să fac dragoste.
A.P.: Măi, ce frumos, ia!
I.P.: Că pe insulă-mi place. Adică pe insulă mai e ceva?
A.P.: Nu, nimic.
I.P.: Nu există mâncare, nu?
A.P.: Ei, așa, nuci de cocos, astea, chestii.
I.P.: Cât să supraviețuiesc.
A.P.: Da, se poate. După aceea, vânezi. După ce termini creveții și alte alea.
I.P.: Și filme. Vreau să am cu mine să mă uit la filme. Un proiector. Da pe ce-l proiectez? Pe linia orizontului! Pe o fâșie de mare. Să mă uit la filme, că asta-mi place foarte tare să fac.
A.P.: Oau, super tare. Bine, dacă vorbim frumos, spune-mi care e relația ta cu poezia atunci?
I.P.: Relația mea cu poezia e una nouă. Eu nu prea am fost mare fan poezie, simțeam că mă depășește și prost am fost. Aveam senzația că nu o înțeleg în adevăratul sens al cuvântului și că e ceva așa, un subiect din ăla tabu, cum ne consideră și pe noi oamenii care nu merg la teatru: subiecte tabu.
A.P.: E și cazul acum, în contemporană se scrie cu ideea asta că poezia e elitistă și nu e pentru oricine, ci e pentru o mână de oameni.
I.P.: Nu o înțeleg până la capăt, pot să zic că nu sunt un cititor de poezie avizat încă. Dar a început să-mi placă, în ultima perioadă mi-am făcut inițierea cum ar veni. Cu un pic de Nichita Stănescu.
A.P.: Despre care trebuie spus că a fost prieten cu bunicul tău.
I.P.: Cu bunicul meu. Și chiar am volumul Respirări de la dânsul în persoană. Și chiar am citit, curios fiind, că mă lega chestia asta, că se știa cu bunicul meu. Și am citit volumul respectiv cu mai multă deschidere, cred că prin liceu. Și mi-a plăcut foarte mult. Pe urmă am citit Ocean Vuong, care mi-a plăcut foarte mult. Și am citit și romanul lui, care e foarte poetic, de altfel. Și mi s-a părut un poet care te poate iniția foarte ușor în domeniu.
A.P.: Așa e, da.
I.P.: Și p-ormă am citit și Cartea cu moace, volumul tău de poezie. (râde) Dar ce m-a ajutat foarte mult, că aicea voiam să ajung, ce m-a ajutat foarte mult să mă apropii de poezie și să citesc poezie a fost că puteam să mă întâlnesc cu tine și să înțeleg foarte bine cum ai scris tu Cartea cu moace. Cum îți citeai tu propriile poezii, cât să înțeleg, relaționam mai ușor cu tine, dar și cu poezia.
A.P.: Da, dar vezi, nu poți să faci asta cu morții. Lorca poți să citești doar dintr-o atare... Îți trebuie o atare, să-i zicem, educație de alegere. Poate de multe ori să nu-ți placă, dar dacă mergi înainte...
I.P.: Sau poți să-i vezi pe alții cum recită, cum citesc poezie.
A.P.: Și cum vezi relația dintre asta și teatru? (ca să simetrizăm întrebările de legătură cu artele alăturate).
I.P.: Are mult mai mult sens decât mă așteptam. Și se întrepătrund mult mai mult decât mă așteptam. Și aș fi vrut să - uite, un alt regret, probabil - Disco regret (facem un addendum aici la întrebarea de dinainte): că poate aș fi vrut să cunosc mai multe arte, de mai multe moduri de a scrie.
A.P.: Să te legi așa, ca de o statuie și să spui "nu dărâmați asta!"
I.P.: (râde) "Nu dărâmați asta, vă rog!" Și cum mă ajută în meserie, că asta era, în meserie, culmea, să distrugi prozodia în a-i oferi sens. Orice cuvânt contează. Orice cuvânt care e pus acolo nu e pus degeaba, e un lucru care e foarte valabil și în text. De ce zice autorul / poetul / dramaturgul "te lovesc" nu "te pocnesc"? Băi, înseamnă ceva.
A.P.: Crezi?
I.P.: De multe ori, da.
A.P.: Poate să fie și o alegere estetică.
I.P.: Da, dar în actorie, cum o faci? În actorie nu trebuie să fie DOAR estetic.
A.P.: Bob Fosse. (râde) Sau Fabre, na. Teatru de imagine, dar înțeleg că nu e DOAR estetic, da.
I.P.: De fapt stai, sunt prost... Hai să o luăm chiar așa, estetic, da? Una e să te lovesc, alta e să te pocnesc. Să te poc-nesc poate implică să ai pumnul încleștat, știi? Și automat devine un gest mult mai violent. Deși să te "lovesc" sună mai grav decât să te "pocnesc". Ultimul sună așa, și un pic comic. Adică te poți juca foarte mult cu toate chestiile asta de limbaj, de terminologie și de execuție a verbelor. Important acolo e sensul, ca să le poți înțelege. Poate să fie și un subtext cu mai multă însemnătate.
A.P.: Ai vrea să te... (râde)
I.P.: Pocnesc? (râde)
A.P.: Spune-mi dacă ai avut vreodată sentimentul că ai inventat ceva. Și ce ți se pare că ai inventat și doar tu ai făcut și nu mai există altundeva. Poate să fie un obiect, un cuvânt, o rețetă etc.
I.P.: Interjecțiile și onomatopeele pe care le scot sunt niște chestii pe care mi se pare că eu le-am inventat. E o chestie pe care o fac de când sunt mic, să scot sunete și să fac MIMIMI-uri, MUMUMU-uri, ADEGUNJU-uri, ZIGUBIBI-uri, GUGUJUN-uri, pe care eu și fratele meu, Iacob, le-am descoperit, sau ni s-au întâmplat. Am crezut când eram mic că e un limbaj pe care doar eu cu fratele meu îl aveam. Ulterior am aflat că sunt mai mulți oamenii care scot sunete, onomatopee și chestii ca să fie funny. Dar niciodată nu au fost cum le-am făcut eu sau Iacob. Vreau să mă laud cu chestia asta acum.
A.P.: Și cine are monopolul în casă. Iacob le-a făcut și tu le-ai preluat, sau le-ați făcut împreună? Care e optica?
I.P.: 60 el, 40 la sută eu. El inventează mai multe, dar eu preiau mai multe și le duc mai departe. Dar și eu inventez unele și le preia fratele meu. Dar el inventează mai multe, da, trebuie să recunosc asta. Apoi le fac și poveste, precedent.
A.P.: Sunt sunete pe care nu o să îți dea nimeni drepturi de autor până nu le înregistrezi la OSIM. Cum ar fi să înregistrezi la OSIM ZIGUBIBI et al?
I.P.: (râde) Chiar există chestia asta? Nu știam că există chestia asta.
A.P.: Păi gândește-te la Pitbull, pe cântece, care are alea: "mr. Worldwide", "mr. 305", "dale". Freddy Mercury sigur are. Catch phrase-urile oamenilor, na, trebuie să le plătești drepturile.
I.P.: Mamă, păi vreau să fac chestia asta!
A.P.: Hai să vorbim despre pisici.
I.P.: Îmi plac pisicile foarte mult, am foarte multe reeluri cu pisici, algoritmul meu conține super multe pisici. Am și un motan acasă, are unșpe ani, pe nume MIU, dar eu îi spun ȘMOIGĂL, pentru că-mi place mult mai mult, sau MUGLIȘ, îi mai zic MUGLIȘ. Și mă distrează foarte tare, îl iubesc foarte tare pe MIU, mă rog pe ȘMOIGĂL. MUGLIȘ. Și fac mișto de el prin casă, îmi place foarte tare să fac mișto de el. Și să-l și mângâi foarte mult. Îmi plac pisicile, aș vrea să am o pisică mereu în casă, mă liniștește foarte tare. Umple casa foarte mult. Cu o pisică e foarte liniștit, că nu face foarte multe lucruri.
A.P.: Revenind la invenții la OSIM. Trecând de zona abstract-interjecțională, hai să vedem dacă ai ceva material. Obiecte sau ceva de felul ăsta crafty.
I.P.: Ceva personal... de exemplu, la bucătărie am o lingură de lemn căreia îi zic LINGURA DE LUAT AȘA, pentru că o țin cu mânerul în jos și după fac AȘA cu ea (mi-a arătat mie cum, nu pot transcrie, scuze) și e LINGURA DE LUAT AȘA cu care iau mâncare din tigaie AȘA. Și mai e lingura de TURNAT DIN TIGAIE cu care fac AȘA (altfel de așa aici) din tigaie.
A.P.: O să fie foarte amuzant de transcris.
I.P.: Una-i pendula, alta e bagheta magică! LINGURA DE LUAT AȘA și LINGURA DE TURNAT DIN TIGAIE.
A.P.: Oau.
I.P.: Mai am chestii, dar nu-mi vin în minte, că nu mă gândesc niciodată la ele. Doar le fac. Aș vrea să fiu mai crafty în bucătărie că nu mă pricep prea bine. Îmi place să aud să sfârâie chestii în tigaie și îmi vine să arunc chestii în tigaie să aud cum sfârâie că-mi place.
A.P.: Îți faci creveți chiar tu, sau doar îi mănânci făcuți?
I.P.: Doar îi mănânc, nu prea știu să-i fac. Dar vreau să învăț, tre să supraviețuiesc pe insula aia, nu?
A.P.: Corect. Zi-mi, dacă ar fi ca de mâine să trebuiască să te trezești dimineața și să fii damnat unui singur rol, deci să te trezești blocat într-un singur spectacol (dar nu știi că e spectacol), la infinit, în loc de viața ta reală, care e rolul ăsta? Poate să fie și din cele în care n-ai jucat. Poate să fie inventat. (Iosif - pauză de gând) Uitasem să-ți spun, poți să inventezi lucruri în acest interviu.
I.P.: Ah, căcat! Păi schimbăm tot! (râde) Cred că dacă ar fi să fiu damnat să fac un rol ar fi ce am făcut în Moartea accidentală a unui anarhist.
A.P.: Ok, ok.
I.P.: Mi se pare că înglobează multe chestii care mă reprezintă. Adică anarhia aia, care cred că arde-n mine, de voiam să-mi dau foc în Piața Victoriei, dar manifestată într-un mod artistic. Adică aș vrea să mă trezesc dimineața, să mă duc într-o secție de poliție și să-i fac pe toți de căcat. Poate să fie în mai multe instituții, de altfel. Să îi fac să se simtă prost, să fac mișto de ei, dar în același timp să mă coste și pe mine, să pară că sunt și eu implicat în meciul lor, ca să pot să țip, să pot să mă manifest acolo. Și la final - ca în spectacol - ori să mă sinucid, ori să îmi văd de viață și să fiu arestat. Să se termine și gata. Am un simț al dreptății, clar, dar nu îmi place să mi-l manifestez fals și tezist, îmi place să mi-l manifestez creativ. Prin comedie, prefer așa.
A.P.: Foarte bun, excelent.
I.P.: Pentru că îmi satisfac o dată nevoia de exhibiție și a doua, nevoia politică de a spune lucrurile care mă deranjează și mă enervează. Sunt sigur că în vreo 20 de ani o să mi se schimbe percepția total și probabil c-o să fiu altfel, dar eu cel de acuma prefer rolul ăsta, să fac asta, pentru că am nevoie să spun lucruri, dar într-o manieră creativă și comică, într-o lume care nu e de așa natură, contra naturii.
A.P.: Comedia e specia ta preferată, da?
I.P.: Când eram mic era specia mea preferată, da. Pe parcurs am oscilat și către roluri serioase, dar acuma simt că e un domeniu la care am revenit de curând: comedia. Îmi place așa.
A.P.: Te-ai gândit la cum ar fi arătat o parodie a rolurilor tale?
I.P.: Păi există un sketch: Oh, Niculae!, făcut de Alex Bogdan, în care joc eu cu Ioana Bugarin. Și mi-a plăcut enorm să îl execut. E o parodie la Moromeții 2, a fost făcut în calupurile alea de scenete pentru Gopo, pe vremea când Alex Bogdan prezenta Premiile Gopo. Și a fost una dintre chestiile mele preferate pe care le-am filmat, pentru că am filmat și cu Vasile Pavel, aka Digudai, care este un actor extraordinar de tare. Deci da, există un fel de parodie Moromeții 2.
A.P.: Digudai l-a jucat pe Alberto în Soldați: Poveste de Ferentari, filmul ăla care e și pe Netflix, făcut după romanul Soldații al lui Adrian Schiop. Haha, ce tare!
A.P.: Știi că ți-am zis mai devreme că puteai să inventezi răspunsuri. De dragul jocului, o să luăm chiar prima întrebare a interviului: "Cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți?" și o să te rog să îmi dai un răspuns inventat.
I.P.: Sunt o flamă foarte amuzantă, care mereu e pe cale să se stingă.
A.P.: Mie-mi sună adevărat...
I.P.: Băi, deci tre să zic altceva.
A.P.: Mereu o dăm așa, cu pretextul de a zice de fapt ceva adevărat care e din noi, zace acolo, îl conținem. Mie-mi sună ca tine.
I.P.: Nu știu (râde). Mereu inventez la chestiile astea, e în funcție de context. Am răspuns aici așa pentru că mi-a venit să răspund aici așa. Dacă eram în altă parte, pun pariu că îți dădeam alte răspunsuri.
A.P.: Ultima minciună pe care ai spus-o?
I.P.: Ce am răspuns la prima întrebare (râde). Pentru că nu există adevăr la răspunsurile astea.
A.P.: Hai, lasă-mă. Și din afara interviului? Care e minciuna? E cumva: "Da, sigur, Alberto, vreau să ne vedem!"
I.P.: (râde) Ăăă... Mamă!
A.P.: Dacă e personal.... TE ASCULT! (râde)
I.P.: Am mințit că nu-mi pasă de anumiți oameni, când de fapt în continuare îmi pasă.
A.P.: Frumos spus.
I.P.: ADEGUNJU.
A.P.: Merg actoria și minciuna mână-n mână?
I.P.: Actoria și minciuna merg mână-n mână, dar chestia e că în actorie te păcălești că minciuna aia-i adevărată până devii delulu, cumva, ca să vorbesc în termenii ăștia. Tre să crezi în minciuna aia până la capăt, că dacă nu, nu te crede nimeni. Și mă uit la tine pe scenă și zic: nu te cred. You need to make that delulu become your fucking solulu. E o chestie un pic psihotică, mă rog.
A.P.: Crezi în dragoste la prima vedere?
I.P.: Cred în dragoste la prima vedere pentru că mintea noastră și cum ne bate inima sunt singurele lucruri care contează pe lumea asta. Cred în dragoste la prima vedere până nu se termină. Atâta cred! Cred în dragoste la prima vedere până se termină, pardon. Că se termină cam repede. Iluzia aia mică de atunci e bombă. Deci cred.
A.P.: Îți faci filme? Dacă tot luăm proiectorul pe insula pustie.
I.P.: Îmi fac foarte multe filme, da. Foarte des, nu numai discuții cu oameni, ci și momente în care m-am simțit fericit. De exemplu, îmi reiau foarte des în minte scenarii în care mulțumesc oamenilor în fața unui public. Chiar îmi fac des imaginea asta, pentru că de multe ori n-ajung să le spun în față. Așa că îmi fac filme cum le mulțumesc, ei fiind în public. Și mi se pare mai mult, o dovadă mai puternică, dacă vrei. Vreau să știe toată lumea de cine-mi place și de cine nu. (virgulă), Alberto!
A.P.: Spune-mi cinci întrebuințări alternative pentru statueta Gopo.
I.P.: 1. Să fac storyuri cu ea în care zic POPO (că are funduleț).
2. Am îndreptat la un moment dat o copertă îndoită cu statueta deci - îndreptător de carte.
3. Armă. Amenințare. Cu care îmi faux-ameninț familia. (râde)
4. Motiv de combinat gagici. (Nu am folosit niciodată asta)
Și desigur, un răspuns clasic:
5. Să-mi țină ușa.
A.P.: Și Alex Bogdan mi-a răspuns opritor de ușă la un moment dat la întrebarea asta, acuma niște ani (aici).
I.P.: Nu, dar aia a făcut-o Marlon Brando. Îmi pare rău, Alex Bogdan, întâi a făcut-o Marlon Brando. El a fost primul. Uite, acuma, un exemplu serios: în perioada în care voiam să mă las, vedeam statueta, că o am în living și mă mai uitam așa la ea și mă motiva puțin să merg mai departe, că o să fie mai bine. Iată și o întrebuințare-bonus serioasă, un motiv serios.
A.P.: Ce frumos.
I.P.: Are cumva o valoare de Horcrux într-un mod bizar. Mă reconectează cu perioada aia. Și sunt persoane cărora aș vrea să le mulțumesc foarte mult pentru experiență, Domnica Cârciumaru, Stere Gulea, Tudor Giurgiu și Oana Giurgiu și întregii echipe din spatele Moromeții 2 și familia mea, desigur. Mi-aduc aminte de toate astea, pun mâna pe el și se redeclanșează experiențele care m-au adus până în punctul respectiv. Asta e valoarea lui reală, că așa, statueta Gopo Popo n-are nicio valoare. Putea să fie oricine în locul meu, dar am fost eu la momentul respectiv, cu prestația mea artistică. Dar nu e o statuetă care mi-a câștigat mai departe alte proiecte, cel puțin nu cred. Adică oamenii cu care am interacționat după doar știau, dar nu a reprezentat un factor care să-mi dea mai departe alte proiecte, da. E un eveniment care trebuie tratat altfel decât se crede: nu e superficial. Că toți oferă o conotație superficială premiilor, statuetelor, momentului în sine. E mai mult de atât, partea pozitivă din experiență nu e superficială: oamenii, mulțumirea, totul.
A.P.: Dinspre prezent, de acum, un gând către Iosif de la începutul liceului, din clasa a noua. Și pe urmă, un gând către Iosif de peste în 10 ani.
I.P.: Gând către Iosif liceu de acuma de la 25: "bă, ai încredere în tine, pentru că nimeni nu e ca tine." Și asta e destul. Și Iosif de peste 10 ani: "Ai răbdare și iartă, pentru că mai urmează."
A.P.: Ce frumos, cu ocazia asta îți spun și eu că ăsta nu o să fie singurul interviu al nostru, dar va rămâne primul. Și vedem ce mai urmează, așadar: ai răbdare și iartă.
I.P.: (râde) Nu mai avem voie să vorbim 10 ani, gata. Mulțumesc, Alberto! Sper să faci interviuri cu multă lume. Și să le faci așa, pentru că sunt diferite.
A.P.: Și eu mulțumesc!