O viaţă cît mai Feng Shui

Luni, 9 iunie 2003

Azi dimineaţă, la cafea, am văzut pe Antena 1 o doamnă de treabă care explica o metodă extraordinară de armonizare cu spaţiul în care locuieşti - Feng Shui. Am ciulit urechile, pentru că tocmai e pe cale să apară la noi o carte de felul ăsta. Din cîte am înţeles eu, chestia ar sta în felul următor: spaţiul casei ajunge să corespundă unei anumite zone a corpului sau a spiritului nostru. Dacă nu-i armonie în cameră, trupul şi sufletul se fac varză. Cu alte cuvinte, dacă pui un scaun de-a-mboulea, poţi să-ţi buşeşti un rinichi. Masa aşezată fără simţul răspunderii te poate aduce la apoplexie etc. etc. M-am uitat împrejur şi mi-am dat seama că nu am un suflet prea mare. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndurile, doamna Feng Shui a spus că dimensiunile spaţiului nu contează. Totul e să-ţi aranjezi cît mai Feng Shui camera. "În nici un caz, patul nu trebuie să fie aşezat paralel cu uşa sau în faţa ferestrei", a spus răspicat doamna. Asta-i! De-aia nu mă simt eu prea bine uneori. E drept că patul nu-i chiar în faţa ferestrei (oricum, n-ar încăpea de şifonier şi bibliotecă), dar paralel cu uşa este. Acum sînt într-o mare dilemă: l-aş muta perpendicular pe uşă, dar nu o să pot să o mai deschid decît cu riscul de intra de-a curmezişul. O soluţie ar fi să intru în cameră, mut patul perpendicular, mă culc, iar a doua zi îl aşez la loc (cît sînt la serviciu, îmi pasă mai puţin de Feng Shui-ul de acasă). Dar cum mă duc noaptea la baie?!

Marţi, 10 iunie 2003

În buna tradiţie a studenţiei, uneori, seara pe la 8, ne strîngem mai mulţi prieteni şi jucăm tenis cu piciorul în Parcul Expoziţiei din Copou. Pe cît de profy e fileul, pe atît de profani sîntem la tenis. Dar există şi bucurii suplimentare, cum ar fi să umfli mingea fără ac de seringă sau să te cerţi cu gardianul public care găseşte în nu ştiu ce lege (una cu blocarea căilor de acces) subterfugii pentru a căpăta bani de-o bere.

Aseară am fost iertaţi de bere, datorită diplomaţiei lui Teodorovici şi aburelii de a arăta cartea mea de vizită pe care scrie "relaţii cu presa" (gardienii se tem de presă).

După tenis, mi-am tras sufletul la o bere în compania lui Florescu, a lui Ionuţ (graficianul nostru) şi a unui prieten de-al său, Dan. Am rămas mască auzind că Dan e locotenent şi urmează să plece pentru şapte luni într-o misiune din Afganistan. E nu ştiu cum ciudat să joci tenis, să bei bere, să ai impresia că trăieşti cît de cît într-o lume normală şi să-ţi dai seama că omul din faţa ta va sta şapte luni într-un loc în care poate da colţul în fiecare clipă, în timp ce tu o să joci în continuare tenis şi o să bei bere. Am discutat despre religiile diferite, care fac oamenii diferiţi. Am căzut cu toţii de acord că asta-i situaţia, că mai bine de-atît nu se poate. Pe drum, Florescu a tras o concluzie bestială, care poate fi folosită ca deviză de viaţă: "Bă, ce spectacol e lumea! Să trăiesc 300 de ani şi tot nu m-aş plictisi!".