Localul e mic, are cinci mese acoperite cu fețe de masă în carouri mici, albe și roșii. Chelnerița e trupeșă și voluntară. Ne ia comanda cu un aer profesionist și hotărât. Are o atitudine mămoasă față de clienți și nu m-aș mira dacă ar începe să-ți maseze ușor umerii, când îi spui ca vii de la drum lung și ești obosit.
Nu așteptăm prea mult și ne așază în față farfurii încărcate cu mâncare. Aici nu e locul pentru platinguri spectaculoase și pentru porții simandicoase. Am în față un morman de carne, cartofi prăjiți, sos de ciuperci cu roșii. Afară suflă un vânt tăios și obrajii mi-s roșii de la frig. Se vor face și mai roșii după ce o să dovedesc tot ce am în farfurie. Și dovedesc, pentru că n-am mâncat nimic toată ziua, mi-e foame și mi-e frig.
Pe peretele din fața mea atârnă farfurii de ceramică, pe cel din stânga sunt polițe cu strecurători, polonice și ceaune vechi. Obiectele mi-s așa de familiare, de parcă aș fi acasă, la Cluj, însă sunt de fapt la Budapesta. Într-un mic restaurant de lângă Podul cu lanțuri, care servește mâncare gătită, simplă și bună, toată ziua.
Am venit pentru un spectacol de operă, stăm doar două zile și jumătate, așa că după ce mâncăm o luăm pieptiș pe deal în sus, ca să admirăm Dunărea de sus, din cetate.
Anul viitor se împlinesc 30 de ani de la prima mea vizită aici. Am revenit de atunci constant, cel puțin o dată pe an, uneori chiar și mai des. Pentru mobilă și draperii de la Ikea, pentru adidași și pantofi, pentru cărți și dicționare. Și tot la Budapesta ne-am oprit după concediile petrecute în Europa de Vest cu mașina. O ultimă zi de leneveală pe malul Dunării, ca să prelungim senzația de vacanță. Ca să mai amânăm un pic întoarcerea la serviciu, la obligații și scadențe. O ultimă dimineață în care să ne așezăm oftând alene pe o terasă la soare, la cafea.
Cu timpul, cuvinte care nu-mi spuneau nimic și pe care le pronunțam ciudat și papagalicește au căpătat sens. Iar acum încerc să nu recurg deloc la engleză atunci când sunt aici. În minte compun propoziții lungi și (cred) corecte în maghiară. Când deschid gura însă, limba se duce în direcții pe care nu le pot controla și ce rostesc sună stângaci și caraghios. Dar nimeni nu mă corectează, oamenii zâmbesc încurajator când mă aud că mă străduiesc să vorbesc în limba locului.
După seara vântoasă și rece de sâmbătă, duminica încă de dimineață e soare și aproape cald. Ieșim să explorăm, să luăm în posesie cât mai mult din acest oraș maiestuos, elegant, frumos și totuși atât de familiar și de prietenos. Probabil că după Brăila natală și după Cluj, la Budapesta mă simt cel mai în largul meu și mai acasă. Prima destinație pentru dimineața de duminică e insula Margareta, din mijlocul Dunării. Ajungem mergând agale printre sute de alți turiști sau localnici, care se bucură și ei de soarele cald și blând. Pe insulă, într-un platan bătrân, scorburos și rămuros, un pițigoi cântă cât îl țin plămânii lui minusculi, convins fiind că iarna s-a sfârșit. În jur e plin de sportivi, copii, căței comportându-se foarte urban, turiști și gură cască care se plimbă, se așază pe bănci să se însorească, mănâncă Kürtőskalács umplut cu înghețată și cu cremă de fistic. În jur se aude spaniolă, engleză, chineză, franceză, portugheză. Tot acest amestec de limbi și de oameni care la prima mea vizită aici m-a uimit și încântat peste măsură. Acum mi se pare firesc, așa se întâmplă și la Cluj în ultima vreme, prezența celor care vorbesc alte limbi, din ce în ce mai exotice, nu mai miră pe nimeni. Nu doar pițigoiul de la intrarea pe insulă cântă sonor. E plin de alte păsări guralive, încurajate de vremea bună. Atmosfera e calmă și senină, iarba e verde ca-n mijloc de aprilie, de parcă nu ieri sufla un vânt înghețat și de parcă n-ar fi sfârșit de ianuarie. Oamenii sunt politicoși și îndatoritori, dacă îți întâlnesc privirea, îți zâmbesc lipsiți de afectare. Totul mi se pare familiar, plăcut, acasă.
Îmi amintesc de vremurile când, elevă în clasele primare, priveam harta țării spânzurată pe peretele clasei, sub portretul tovarășului. Părea că plutește singură, iar dincolo de granițe desenate gros, cu cerneală cafenie nu era nimic. Doar numele țărilor vecile plutind într-o mare albă, lipsită de contururi și identitate. Îți ajunge dacă știi numele vecinilor, nu e cazul însă să fii curios să afli mai multe despre ei. Niște oameni acolo, net inferiori, pentru că cine se poate compara cu superioritatea originilor noastre pure, daco-romane? Mă gândesc frecvent cât de puțin am învățat în anii de școală despre vecinii noștri. Nimic despre istoria, cultura, personalitățile lor. Doar dispreț și tăcere. Nimic care să ne apropie: dacă nu știi nimic despre cineva cum să nutrești sentimente de respect sau curiozitate? Dacă vrei să afli ceva despre ei, trebuie să-ți pui în cap să călătorești sau să citești. Ca să descoperi câte lucruri, obiceiuri, feluri de mâncare sau proverbe avem în comun. Și cât de senin te simți atunci când ce nu cunoști nu te sperie și nici nu te face să urăști. Ce simplu și ce bine ar fi dacă am fi măcar puțin mai curioși.
