Ferestre

Sunt prea obosită pentru a merge direct acasă. Aleg să mă plimb prin oraș. E ora cinci după amiază. Zilele sunt deja mai lungi. Mă bucur de lumina după care tânjesc din noiembrie. Azi am plecat mai târziu de la școală. Am reușit să îmi pregătesc materialele pentru toate clasele. Mâine nu voi mai sta la coadă la xerox. Nu voi mai fi stresată că nu ajung la timp la oră. Voi avea chiar timp să ajung la baie. În pauză. Îmi spun toate astea în timp ce mă îndrept înspre Cinema Arta. Nu am de gând să merg la film. Vreau doar să beau un pahar de vin alb. Intru și comand. Corcova mi se pare o alegere bună. În boxe se aude Rolling Stones.
No, you can't always get what you want
You can't always get what you want
You can't always get what you want
But if you try sometime you'll find
You get what you need.

Așa să fie oare? Primim ceea ce avem nevoie și nu ceea ce ne dorim? Cu siguranță undeva în univers există o paritate între cele două. O logică care nu trebuie înțeleasă, ci luată ca atare. Axiomatic. Încep să fredonez cântecul pe care îl știu atât de bine. Îi țin isonul lui Mick Jagger în timp ce gândul îmi zboară la camera în care aveam pick-up-ul. Ascultam muzică pe repeat. 33. 45. Turațiile mă zăpăceau, dar nu mă dădeam bătută. Ridicam brațul pick-up-ului și așezam acul cu atenție pe dunga fină care separa cântecele. Aveam preferații mei. Încă îi am. Asta pentru că niciodată nu m-au dezamăgit. Nu am ce să le reproșez. Ritmul a fost întotdeauna bun. Bun pentru mine și pentru ce am nevoie. Sunt atentă la bas și la baterie. Am o slăbiciune pentru partea ritmică. Pentru pulsație. O simt în viscere. Și în genunchi. Mi se înmoaie.

Sunt mulțumită cu alegerea pe care am făcut-o. Am luat un vin bun din care beau cu înghițituri mici. E joi seara și nu am nicio idee despre ce aș putea scrie în Marafeturile de luni. Nu am laptopul la mine. Decid să încropesc ceva de care să mă pot lega când ajung acasă. Deschid agenda ciclamen pe care am primit-o de la Special Olympics. Scriu. Apoi, tai. Fără milă. Întăresc liniile care anihilează tot ce prind în cale. Cred că așa trec și tancurile în zonele de conflict. Din când în când mă opresc. Recitesc pentru a mă auzi. Fac pauză și mă uit pe geamul de la ușă. Privesc strada care se încăpățânează, prin voința altora, să rămână într-un continuu proces de așezare și reașezare a dalelor. Mai târziu vor fi scoase și înlocuite cu altele. Mai bune și mai trainice, vor spune ei. În boxe se aude Life on Mars? Eu mă întreb dacă mai există viață pe pământ. Îmi lipsește Bowie.

Niciunul dintre cei cinci oameni care au trecut prin fața geamurilor mari din sticlă groasă nu purta haine colorate. Îmi spun că lucrurile nu sunt albe sau negre. Pentru că sunt nonculori. Sunt gri. Îmi amintesc că și griul neutru face parte din aceeași categorie. Și atunci, ce sunt? Stări. Văd oameni îmbrăcați în stări. Mă bucur de orice pată de culoare. Cei care îmi sar în ochi cel mai repede sunt oamenii de la Glovo și de la Tazz. Cu toate astea, ceva mă face să mă îndoiesc că își poartă propriile culori.

Foaierul cinematografului se umple încet. De la ora șase rulează Preferata lui Miller. Îmi place Martin Freeman. De când l-am văzut în Sherlock. În alt film, cu Holmes în titlu, l-am văzut pe Robert Downey Jr. De el îmi place și mai mult. Pentru felul în care se uită la Sting. Pentru felul în care îi ia mâna și i-o sărută cu prietenie. Pentru că Driven to Tears, pe care o cântă, nu cred că a sunat vreodată mai bine decât la concertul aniversar Sting, 60.

Voi mai cere un pahar de vin și voi continua să scriu fără să am vreun scenariu în minte. Mă dor picioarele. De ceva vreme mă antrenez pentru un semimaraton montan. Ieri am făcut bucăți de trei minute în pantă. Doi kilometri încălzire, șase bucăți, doi kilometri revenire. Ca la carte. La final mi-au ieșit nouă kilometri. Îmi simt mușchii contractați. Nu voi mai jura. Nu pentru că ar fi păcat, ci pentru că nu mă pot ține de jurăminte. Da, am jurat că nu voi mai participa la nicio competiție sportivă. Bine că nu era nimeni lângă mine să mă audă. Ar fi putut să mă creadă. M-am născut în zodia Peștilor. Unul dintre cei doi nu e serios. Iar celălalt nu e de aur. Unul e pișicher. Un Hermes Trismegistus care știe cum să mă învârtă. Mă deturnează de la orice promisiune pe care mi-o fac.

Ușile de la sala de cinema s-au închis. Brusc mă hotărăsc să merg și eu la film. Îmi cumpăr bilet. Băiatul care mi-l vinde îmi zâmbește. Intru fără să mai am răbdare ca ochii să se acomodeze cu întunericul. Știu sala asta ca pe dosul palmei mele. Acolo unde linia iubirii și cea a vieții își dau întâlnire. În cel mai nordic punct. Mă îndrept înspre locul meu. Cum intri, în partea dreaptă. Al doilea rând din spate. Al doilea scaun de la margine. Pun mâna pe spătar și mă așez. Cu familiaritate.