Pentru că pornesc de acasă atunci când pentru alții programul de lucru se încheie, mă întâlnesc pe drum cu un val de părinți și copii care ies de la creșă sau de la grădiniță. Bebeluși încă îmbujorați de somnul de amiază, care se foiesc în cărucioare nerăbdători să ajungă acasă sau la locul de joacă. Fetițe mlădioase și vorbărețe, care fac piruete pe trotuar și turuie despre ce-au mai învățat, descoperit și făcut în ziua care se încheie, băieței care calcă apăsat pe lângă părinții lor și nu scot o vorbă, copii mai mici care vorbesc stâlcit, peltic sau rârârit, dar pe care mamele nu fac efort să-i înțeleagă. Acel al șaselea simț care ți se dezvoltă ca părinte și care te ajută să simți ce vrea, ce gândește, ce dorește copilul înainte ca el să formuleze o propoziție. O conviețuire simbiotică stopată mult prea repede de creștere și de adolescență.
Lângă un bloc, o doamnă în vârstă vorbește cu telefonul pus pe speaker iar fața îi este luminată de ecranul pe care-l ține foarte aproape de gură. Are un baston cu care lovește o minge verde de tenis. Un cățel de talie mică, cu blana neagră vârstată de fire albe aleargă după minge, o prinde și o aduce înapoi. Stăpâna lui o țintește ca la golf cu vârful bastonului și o lovește iar și iar. Aș putea să-mi potrivesc ceasul după ei, sau ei după mine, pentru că nu s-a întâmplat să nu-i întâlnesc în drumul meu spre serviciu.
De câte ori am mai mult timp la dispoziție, îmi place să deviez de la traseul obișnuit și să ajung în zone ale orașului pe care le vizitez mai rar și le cunosc mai puțin. Mă uit cum se schimbă locurile și străzile, cum dispar vechile repere.
Am mai vorbit despre asta, știu, și probabil că sună ca un fel de jelanie enervantă, neputincioasă și inutilă, dar nu mă pot abține când întâlnesc blocuri uriașe, cu 20 de etaje, răsărite în zone în care mai demult existau doar case mărunțele cu garduri de lemn, grădini și pitici decolorați de soare. Din loc în loc mai rămâne câte una, părăsită și degradată, așteptându-și demolarea. La geamuri mai atârnă perdele și jaluzele, în fostele cămări mai poți să vezi un borcan fără capac, o mătură, un raft rupt, care se bălăngăne oblic pe perete. Și poate că e de vină latura mea conservatoare și nostalgică, dar le găsesc frumoase cu toată paragina care le-a cuprins. Mă uit la ferestrele și ornamentele lor discrete de ipsos, la verandele închise cu ochiuri geometrice de sticlă. Găsesc acolo mâinile și sufletele oamenilor care le-au proiectat, măsurat, ridicat, spălat. Mâna tâmplarului care a tăiat și fasonat giurgiuvelele, mâna geamgiului care a tăiat cu diamantul bucățile de geam la aceeași dimensiune, mâinile celor care au închis și deschis ferestrele și care au încuiat ușa, verificând cu grijă dacă nu cumva a rămas descuiată.
Sunt utile blocurile astea mari și dizgrațioase, pentru că suntem mulți, orașul crește, ce vrei, asta înseamnă dezvoltare, nu te mai văicări, că și tu profiți de ea, mută-te în altă parte dacă nu-ți convine, se schimbă lumea și orașul se schimbă cu ea, de ce tot cârcotești, ce-ai vrea, să rămână totul pe loc, să nu trăim mai bine, mai frumos, mai sus, mai aproape de cer? Spune mai degrabă că ți-e ciudă, că și tu ai vrea un penthouse cu vedere la Feleac sau la Someș, că și tu ai vrea un SUV care iese fâșâind din garajele subterane, sau o mașină electrică silențioasă așa cum avea fata aia tânără care a trebuit să te claxoneze pentru că tu mergeai aiurea și neglijent pe mijlocul străzii crezând prostește că doar tu ești pe drum! Tu, care încă mai crezi în mod naiv și demodat că ajungi mai aproape de cer urcând în vârful dealului la Popești și așezându-te în iarbă cu fața în sus.
Și uite-așa merg și fac uneori bucle largi pe drumul meu obișnuit spre serviciu, încercând să armonizez vocile discordante din capul meu, care se străduiesc să se adapteze la noul aspect și ritm al orașului în care trăiesc.
Singura certitudine a vieții e schimbarea, ni se spune în cărțile de dezvoltare personală, iar eu fac ce pot să internalizez, să nu mă răzvrătesc, să accept că ce se întâmplă este exact ce trebuie să se întâmple. Mă plimb pe lângă case vechi și părăsite și pe lângă blocuri înalte și lipsite de farmec și personalitate și tot ce constat este că orașul își pierde încet dimensiunea umană. Că nu te poți plimba pe lângă noile construcții fără să te simți strivit, mic, nebăgat în seamă. Că toate clădirile astea mari și moderne îți fragmentează priveliștea și viața de pieton, ridicând bariere și garduri și senzori de mișcare acolo unde pe vremuri erau locuri libere și maidane, copaci și tufe de lemn câinesc.
