Doamna Ely

- Nu plecați nicăieri. Unde ne trezim noi aici?

Se uită fix la mine cu mâinile în șold. Nu îndrăznesc să îi răspund. La drept vorbind, nici nu prea am curaj să îi parez privirea. Suntem de aceeași vârstă, dar nu ne-am tutuit niciodată. Lucrurile s-ar nărui fără ea. Are o putere aparte de a le ține sub control. Nimic nu îi scapă. Nici un ungher și nicio geană care ar putea pica. Din ochii care râd, sau din cei care au văzut prea multe.
- Unde vreți să plecați? V-ați gândit bine?

Inspir. Trag aer adânc în piept. Mă pregătesc să îi răspund. Expir. Fără câștig de cauză. Nu se aude niciun sunet. Mă simt intimidată de forța care vine înspre mine. Din sinceritate. Și pentru că îi pasă.

Ne întâlnim în fiecare zi. Abia aștept să o văd. Să o îmbrățișez și să îi spun că o iubesc. În engleză. I love you. Un cod prin care avem acces una la alta. De la prima oră a dimineții, atunci când dă viață treptelor tocite de atâtea generații. Calc cu atenție și cu un fel de smerenie, cu recunoștință. De parcă ar fi spălat toate relele din calea mea. Știe să împartă. Din puținul care întotdeauna la ea este prea mult.
- Doamna Ely, nu știu cât mai rezist.
- Și cine vreți să facă școală? Cât sunt eu aici, nu plecați nicăieri.

Mă surprinde cu mici daruri. Lucruri făcute de mâinile fără de care am fi pierduți. Are un bun gust aparte. Un ochi pentru spațiu și nas pentru oameni. Îi plac eșarfele și culorile. Ar fi fost un bun designer de interior. Nu mai știu când ne-am cunoscut, dar nici nu mai contează. Dintotdeauna, poate. Din clipa când m-a chemat în camera lor, a femeilor care au grijă ca lucrurile să strălucească în jurul nostru. M-a chemat să îmi dea de mâncare. Ce își adusese fiecare de acasă. Pateu, slănină, parizer și pâine albă. Pentru că eram prea slabă. Așa zicea ea. A încercat să mă facă să râd. Să uit. După ce m-a hrănit, mi-a spus să merg să beau un vin. După ore, în drum spre casă. Mi-a strecurat două țigări în palma dreaptă. Să am cu mine, oriunde m-aș fi dus. La toate s-a gândit. M-a pus pe picioare. Da. Cred că atunci ne-am cunoscut.

Ne petrecem timpul împreună. Facem naveta zilnic între zâmbete și nervi. Între tristeți și bucurii ce nu-și mai intră-n piele. Între priviri tăioase, ghionturi, înjurături și geamuri sparte. De la etaj până la parter. Și invers. Între chicote abia stăpânite și caserole pe care mamele le-au umplut cu iubire. Pentru o dietă sănătoasă. Hrănitoare.
- V-ați mai liniștit?

O privesc și parcă nu îmi vine să cred cât de norocoasă sunt. De ani de zile. Nu îi răspund la întrebare. Normal că îmi va trece. E un moment. Așa cum au mai fost. Cu siguranță vor mai veni și altele. Ciclic. Pentru a nu mă plictisi. Dumnezeu are simțul umorului. Iar eu nu pot decât să îl dezvolt pe-al meu. Mă uit la ea și mă întreb unde încape atâta grijă. Față de locul pe care îl îngrijește, mai ceva decât se preocupă oamenii de tot ce-i înconjoară. De ei înșiși. Are conștiința lucrului bine făcut. Își vede de treaba ei cu profesionalism. Se simte pe unde a trecut. Doar ochiul indiferent, neglijent și șleampăt ar putea să ignore munca pe care o face.
- Doamna Ely, fără dumneavoastră am fi pierduți.
- Da, ce să zic.

Râde. Îmi spune cu bucurie că i s-a mărit salariul. Îngheț când aflu cât de puțin valorează dăruirea ei. O dată nu s-a plâns.
- Doamna Ioana, unde vreți să plecați?
- Nu știu, doamna Ely
- V-ați găsit ceva?
- Nu.
- Ați căutat?
- Nu.
- Și atunci? Ce vreți să faceți?

Doi ani de zile m-a moșit. Dacă mai am de scris. Dacă am grijă să plec undeva în vacanță. Să mă relaxez. Dacă mă odihnesc. Dacă merg la mama de sărbători. Dacă merg la chefuri. Dacă mai pot. Până am ajuns să pun punct. Ultima propoziție. Iar ea a respirat ușurată. S-a bucurat pentru mine ca și cum s-ar fi bucurat pentru ea.
- Gata, doamna Ely, am terminat. De acum nu mai fac nimic.
- Da, da. Vă și cred.

Nu stă prea mult la vorbă. Tot timpul are ceva de făcut. Lasă bilete lângă ghivecele cu flori. Să nu mai turnăm apă în neștire. Pentru că le înecăm. Ce știm noi despre cum se îngrijesc florile? Își marchează teritoriul. Nebun să fii să încerci să i-l invadezi. Ce-i în gușă, și-n căpușă. Îți spune tot ce are de zis. Cu demnitate. Respectul și l-a câștigat demult.
- Doamna Ioana, m-am uitat la interviu. L-am chemat și pe Ionel să vă vadă. "Doamna profesoară Hanchevici. Prietena mea!"

Dumnezeu nu mi-a rămas niciodată dator. Și-a plătit dările prin oamenii pe care mi i-a dat. Și prin cei pe care mi i-a luat. Doamna Ely e un bonus. Mană cerească în mijlocul nostru.

Intru în școală și o caut cu privirea. De obicei o găsesc lângă dulapul de la parter. În partea dreaptă. Acolo e și azi. Îi spun că scriu un text despre ea. Că este Doamna E., dar că mi se pare nedemn să fie doar o literă. O întreb dacă îmi dă voie să spun lumii cine este. Că textul ăsta e darul meu pentru ea. Ochii-i sclipesc. Colțurile gurii i se ridică. Fața i se luminează.
- Bine, dar nu îmi faceți nu știu ce reclamă.
- Promit, doamna Ely!

Notă: Doamna Ely are 45 de ani. E roșcată, de înălțime medie. Îi plac bijuteriile din argint vechi și parfumul Today de la Avon. Nu face rabat de la calitate. Își cunoaște valoarea. Râde sincer și e asumată. Intră la 5:30 în școală și se asigură că lucrurile sunt exact cum îi plac ei: ca la carte.