Sunt ca un struț

De câteva zile sunt agitată și neliniștită. Nu pot citi, încep cărți pe care le abandonez după câteva pagini, n-am chef de filme, le găsesc plictisitoare și banale. Fac eforturi să mă concentrez la ce am de făcut. Îmi notez maniacal în agendă până și cele mai mărunte obligații, pentru că mă tem că o să uit. Sunt foarte distrată.

Sunt doi ani de când nu-mi mai place luna februarie. Deloc. Nici înainte nu mă prea omoram după ea. Fac parte dintr-o generație care a crescut fără Sfântul Valentin, iar despre Dragobete n-am auzit până acum vreo 10 ani. Avalanșa de inimioare și cadouri kitsch mă enervează teribil. Ca și îndemnul de a iubi românește.

Zilele trecute am văzut într-un supermarket rafturi încărcate cu ursuleți de pluș ținând între labe inimi roșii pe care scrie cu alb I love you. În spatele acelor rafturi, altele, ușor dosite, dar pregătite să iasă în față în câteva zile. Găini, ouă, puișori, puf colorat în verde fosforescent, figurine de ciocolată. Urmează asaltul Paștelui, deși nici n-am intrat bine în post (cel Catolic).

Din 24 februarie 2022 nu-mi mai place luna februarie. Nu mai pândesc semne de primăvară și nu mă mai bucur când aud păsările cântând tot mai tare și mai curajos. Aș vrea să adorm și să mă trezesc după întâi martie, ca să evit știrile care-mi spun că au trecut deja doi ani de când trăim cu războiul sub nas. Și pe care uite cu câtă măiestrie ne prefacem că nu-l vedem și nu-l auzim.

Vara trecută, când am fost acasă în Dobrogea, stăteam în curte seara la povești cu vărul meu și cu familia lui și mă bucuram de mirosurile și sunetele cunoscute, după care tânjesc în fiecare an. Atunci când s-au auzit niște bubuituri îndepărtate, am întrebat dacă tună și dacă se apropie furtuna. Războiul, mi-a răspuns vărul meu și n-am mai avut poftă să povestim și să râdem. După câteva zile, el a mers în deltă cu treburi de serviciu și ne-a trimis o fotografie în care se vedeau fuioare de fum alburiu: cădeau bombe foarte aproape de noi.

După câteva zile am ajuns și eu cu mașina la Isaccea, la punctul de trecere a frontierei și am văzut cozile enorme de camioane care așteptau să treacă granița în Ucraina. M-am uitat la fețele șoferilor, obosite, plictisite, resemnate stând ore sau zile lângă mașinile încinse de soare care înaintau cu greu. A fost pentru prima dată când am pornit spre Cluj cu un sentiment de ușurare: ce bine că nu trebuie să asist la scenele astea neliniștitoare în fiecare zi!

Nu-mi mai încep zilele cu știri despre război. Din contră, am devenit expertă în a le evita. Doar uneori mă gândesc la oamenii care ar vrea și ei să le evite, dar nu pot, pentru că ei fac parte din știri. Și sunt prea lașă ca să fac acest exercițiu mental: cum ar fi să trăiești în fiecare zi cu amenințarea, cu frica, cu moartea, cu durerea că ți-ai pierdut copilul. Ce simplu e pe internet! Delete, ignore, block, move to spam folder. Și gata, rămân în fluxul de pe telefon doar lucrurile care-ți fac plăcere: o carte, o floare, o pisică.

În toamna lui 2022 am citit extraordinarul roman Albinele gri al lui Andrei Kurkov, tradus cu atâta măiestrie în românește de Antoaneta Olteanu și publicat la Paralela 45. Cel mai greu mi-a fost să pricep că nu vorbește despre un război care s-a petrecut acum mult timp, ci despre cel care nouă ne-a zgâlțâit viețile abia în 2022, dar care a început de fapt în 2014, tot în luna februarie. Un război pe care l-am ignorat pentru că nu ne privea și nu ne atingea direct, dar pe care oamenii care locuiesc în Crimeea nu-l puteau șterge din priveliștea de la fereastră. Pentru că în viața reală nu merge cu delete, ignore, block, move to spam folder.

E a treia lună februarie consecutiv în care sunt foarte supărată pe mine. Pe superficialitatea și pe indiferența mea. Pe felul în care îmi ascund capul în nisip, uitând sau ignorând că trupul mi-a rămas afară.