Nu e treaba mea

În general, mă feresc de știri. Și de polemici și de scandaluri pe Facebook. Am sursele mele din care mă informez, apoi îmi văd de viață, de treburi și de cărți. Uneori însă, ajung la mine povești atât de monstruoase, care mă revoltă atât de tare, încât nu pot să nu vorbesc despre ele.

Am aflat zilele trecute despre cazul băiețelului de opt ani, violat de două ori în toaleta unei școli generale din București. Am mai aflat și că directoarea școlii a considerat prima dată că este oportun să trateze povestea "cu discreție". Motiv pentru care violul s-a repetat. Tot în toaleta școlii.

De când am auzit despre povestea asta mi-e greu să-mi mai văd mai departe cu seninătate de ale mele. Mă tot gândesc la acel copilaș și la părinții lui. La faptul că școala ar fi trebuit să-l protejeze. La sentimentul de siguranță pe care un părinte e firesc să-l aibă atunci când și-a trimis copilul la școală. La norocul pe care l-am avut pentru că în 11 ani de școală și 4 ani de grădiniță băiatul meu n-a fost niciodată în pericol. Deși n-ar trebui să vorbim despre noroc în asemenea situații. N-ar trebui să avem noroc să nimerim într-o școală cu profesori care nu întorc privirile atunci când sub ochii lor se întâmplă lucruri monstruoase. N-ar trebui să țină de noroc relațiile cu instituțiile statului, cu medicul de familie sau cu polițistul de cartier.

Probabil mai rău decât sărăcia, inflația, corupția, clasa politică execrabilă ne afectează propria noastră indiferență. Ridicatul din umeri, indolența, nepăsarea. Doamna de la curățătorie care nu te avertizează că s-ar putea să ți se strice haina de puf dacă o bagi în mașina de spălat. Pentru că, nu-i așa, nu o plătește nimeni în plus ca să te consilieze. Colegul sau colega de serviciu care nu catadicsește să-ți atragă atenția că ai trimis un mail fără anexă. Pentru că, nu-i așa, nu-i treaba lui / a ei să-ți deschidă ție ochii. Vecinul care nu-ți spune că ai fermoarul rucsacului deschis, șlițul desfăcut, sau ruj pe dinți. Pentru că, nu-i așa, nu te cunoaște prea bine și în afara unui salut mormăit n-aveți nimic de împărțit. Vânzătoarea de la magazinul de pâine care nu-ți spune că ți-a căzut pe jos o mănușă, pentru că, nu-i așa, nu-i intră în atribuții să te învețe pe tine să fii mai atent. Fraiere, unde te crezi și cine să mai aibă și grija ta? Cască ochii, profită de orice situație îți iese în cale, ce dacă în drumul tău îi calci pe alții pe picioare? Să fie sănătoși, tu trebuie să te descurci, să răzbați, să fii mai deștept, să râzi de răul altuia, să te amuzi când alții pierd, sunt răniți, sunt învinși, sunt proști.

Săptămâna trecută am citit și eu romanul Astfel de lucruri mărunte de Claire Keegan, apărut la Anansi (Editura Pandora M) în traducerea Iuliei Anania. E o poveste scurtă și aparent banală. Despre proprietarul unui depozit de cărbuni crescut fără tată care la un moment dat decide să ajute o fată sărmană, fugită dintr-o mănăstire care folosește drept forță de muncă gratuită tinere mame necăsătorite, foste prostituate, orfane sau fete cu handicap mintal. Bill Furlong nu va face un act de mare vitejie și nu va ieși în piața publică să denunțe abuzurile călugărițelor. Face doar ce poate, duce acasă o fată sărmană, ca să-i ofere adăpost, hrană și un pat cald. Poate fi considerat Bill Furlong erou? Depinde ce înțelegem prin eroism. Pentru că există situații în care ai nevoie doar de un strop de curaj ca să îndrepți o nedreptate aparent insignifiantă. Ai nevoie de curaj ca să arăți că-ți pasă într-o situație care nu te privește și nu te afectează direct. Mai degrabă e vorba despre un exercițiu în care îți spui că e și treaba ta și faci ceva ca să arăți asta cu adevărat. Uneori ajunge poate un gest mic, banal, pe care-l și uiți până la finalul zilei.

Nu vreau s-o fac pe moralista scriind acest text. Am avut și eu lașitățile mele, momentele în care am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc, situațiile în care am întors privirile deși ar fi trebuit să protestez.

Pot să o înțeleg într-o oarecare măsură și pe directoarea școlii bucureștene care a decis să acționeze "cu discreție" ca să nu facă mai mult rău copilului traumatizat și familiei sale. Numai că s-a dovedit că discreția l-a apărat în primul rând pe agresor. Și n-aș vrea să fiu vreodată în pielea părinților băiețelului, siliți să decidă cum ar putea să-și apere singuri copilul abuzat.