Mă uit la toți copacii înfloriți și-mi vine să le spun să se ascundă, să se păzească, pentru că gerul pe care-l așteptam sigur o să vină peste ei și o să-i prindă așa vulnerabili, frumoși, gătiți. Îmi vine să mă duc să-i înfofolesc cu haine groase și cu fulare. Așa cum uneori îmi vine să-i fac fiului meu, deși nu mai are nevoie de pornirile mele de mamă ultragrijulie.
În fața blocului meu e un pâlc de copaci de toate soiurile: nuci și vișini, corcoduși și arțari, câțiva fagi cu scoarța fumurie, crescuți la întâmplare sau plantați de cine știe cine, unii mai tineri, alții mai bătrâni. Sunt frumoși toți și-mi place să mă uit la ei dimineața sau seara, când ies pe balcon. Am contribuit și eu cu un pui de dud, pe care l-am răsădit în mai anul trecut. Toată vara l-am păzit de motocoasa unui vecin mult prea destoinic, iar peste iarnă m-am tot dus și i-am pus la rădăcină frunze uscate și iarbă, să-l păzesc de ger. A crescut vreo zece centimentri de când l-am plantat, iar acum e plin de muguri. Abia aștept să-i văd primele frunzulițe.
Toată lumea vorbește și postează despre magnolii, dar eu cred că și corcodușii ar merita o hartă a lor. O hartă urbană care să ne poarte pe alei de bloc și pe străzi puțin umblate, cu case vechi și grădini îngrijite. Par banali în restul anotimpurilor și cresc peste tot, dar acum primăvara sunt spectaculoși, acoperiți de flori mici, multe și albe pe fiecare rămurică, până în vârf. Și poate că o hartă urbană ar merita și toate tufele care cresc în crăpături de asfalt și în zone neîngrijite și năpădite de gunoaie. Ar merita premiate pentru efortul de a înfrumuseța locuri pe care oamenii se încăpățânează să le urâțească și să le distrugă. Le numim disprețuitor buruieni, deși aduc atâta bucurie ochiului obișnuit să mângâie doar suprafețe banale și gri, de asfalt și piatră industrială.
De câteva luni am reînceput să citesc poezie. N-o mai făcusem din facultate. Nu știu de ce. Probabil nu mă mai credeam capabilă să rezonez cu ea. Creierul meu a fost prea multă vreme setat pe aspectele pragmatice ale vieții.
Săptămâna trecută am cumpărat volumul Mariei Martelli, Cea mai norocoasă ființă, apărut la Editura Fractalia și distins cu premiul "Tânărul poet al anului 2023". Pe Maria o cunosc de mai mulți ani, am fost colege la un masterat la Sociologie. Am descoperit în poemele ei multă sensibilitate, puritate și gingășie, uimire și atenție la detalii. Ne-am obișnuit și am fost învățați să credem că suntem norocoși dacă avem succes material, financiar. Maria redefinește noțiunea de noroc. Poemele ei vorbesc despre un noroc ce se compune din grădini, iarbă verde, raze de soare ce cad pieziș pe pervaz, cireși plini de fructe, pisici care se întind leneșe la umbră. Cum ar fi dacă am redefini norocul și l-am măsura în bunătate, înțelegere și recunoștință? Și dacă n-am mai crede că noi, oamenii, le știm pe toate mai bine despre cum ar trebui să crească plantele și cum ar trebui să trăiască animalele?
Tot săptămâna trecută am fost la teatru, pentru spectacolul Zeițe de categoria B, de Alexandra Felseghi, în regia lui Andrei Măjeri, cu Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca în distribuție. Și am plâns aproape tot timpul. Am plâns pentru că toată copilăria și adolescența am visat să devin actriță, dar n-am devenit. Am plâns pentru că, deși n-am devenit actriță, toată viața m-am comportat, fără să știu, ca o actriță. Dar nu o actriță care culege aplauze pe scenă și care se scaldă în admirația publicului, ci ca o actriță care, atunci când nu repetă și nu apare pe scenă, cară plase de cumpărături și își cară copilul la serviciu pentru că n-are de ales, face tot posibilul să pastreze echilibrul între casă și carieră, între viața publică și cea privată. Am plâns și am râs, m-am ironizat și am încercat să nu mă iau prea tare în serios.
Apoi am râs mai mult și am plâns mai puțin la un alt spectacol de teatru, tot la naționalul din Cluj, Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith, un text de Cosmin Stănilă, regizat de Doru Vatavului, spectacol nominalizat la Premiile UNITER, 2024, la secțiunea Cel mai bun text românesc montat în premieră absolută. Este o piesă de teatru care are la bază o poveste reală, care vorbește despre un lucru la care ne gândim prea puțin, deși ne modelează tot mai mult viața: relațiile virtuale și felul în care ne raportăm la persoanele pe care le cunoaștem pe internet. Îi considerăm persoane reale, cu biografii reale, cu sentimente și dorințe ca ale noastre, sau sunt mai degrabă niște ficțiuni, ca niște personaje dintr-o carte, drept pentru care ne permitem să abuzăm de ei, de încrederea lor, de sensibilitatea lor? E limpede că, mediate de tehnologie și de inteligența artificială, relațiile dintre oameni sunt pe punctul de a se schimba ireversibil. Nu mă dau eu mare expertă în domeniu, pentru că-l înțeleg doar parțial, deși tare mi-ar plăcea să-l pricep mai bine. Piesa asta scrisă cu inteligență, umor și sensibilitate ridică niște întrebări care și mie îmi dau tîrcoale de o vreme. Și v-aș recomanda să mergeți s-o vedeți, și datorită celor doi actori care o joacă, Sânziana Tarța și Cosmin Stănilă, care e și autorul textului.
Una peste alta, a fost o săptămână bună, plină de emoții, de întâlniri, lucruri de făcut și de văzut, care m-au lăsat cu un ghem de întrebări la care să caut răspunsuri.
Și dacă tot am citit și vorbit despre noroc și m-am gândit la posibilele lui definiții, cred că noroc înseamnă să ai la colțul blocului un corcoduș plin de flori, să citești o carte de poeme care te emoționează, să mergi la teatru să vezi două spectacole care te fac să plângi și să râzi, știind că odată ieșit din sala de teatru reiei jongleria cu lucruri de făcut și roluri de jucat, dar o faci cu inima mai ușoară, pentru că înțelegi că și altora li se întâmplă exact același lucru zi de zi.