Festina lente

Tot stând eu așa strâmb și judecând după puteri, alegând să scriu la rece, după ce ne-am calmat cu olimpiadele pentru care s-au dat O.M.-uri (ordine de ministru - nota LiterNet), la cererea părinților, și s-au schimbat calendarele competițiilor și concursurilor școlare cu mai puțin de douăzeci și patru de ore înainte de desfășurarea lor, pentru că, nu-i așa, se poate, iată-mă cu gândul pe alte meleaguri, unde am fost și unde zău că m-aș întoarce fără să clipesc. Decât să mă băunez și să mă miaun viva voce, decât să încerc să mai schimb ceva într-un sistem atrofiat, în care unii dintre noi, de cele mai multe ori aceeași, am ajuns să vorbim ca Moise în pustiu, mai bine îmi văd de treaba mea și îi las pe alții să taie și să spânzure până ce eviscerează România de toată educația care mai palpită. Retorica și farmecul ei rezistă cât mai pot, până-și bagă dracu coada și le zdruncină de nu se văd. Lighioană cu veleități persuasive, mă perpelește până când obține tot ce vrea. Nu lasă întrebări nealinate. Îmi șoptește că moartea (educației) a fost deja anunțată, cronica scrisă, iar necrologul e în curs de editare. Mă fac că nu aud și mă afund în gânduri care nu-mi dau pace: de ce m-am legat de bietul Moise, de exemplu, când, de fapt, sunt fană înrăită a Botezătorului? Să mă picur cu ceară dacă știu. Pușchea pe limbă să îmi iasă și dop de ceară în ureche dacă mai contează după așa o lamentatio.

Dar să revin, nu la oi, ci la acele meleaguri la care visez cu ochii închiși, abia mijiți și cel mai des larg deschiși. Îmi spun că asta cu siguranță mi se trage de la Peter O'Toole și de la personajul cavalerului de la Mancha care, imperativ, mă face să visez the impossible dream. Și cum intertextualitatea e la ea acasă, nu mă sfiesc să las și link-ul pentru cântec:


O bijuterie de film, o minunăție de carte și un personaj inegalabil într-o țară care m-a invitat a doua oară, extra sezon, să mă grăbesc încet și să îmi fac siesta pe malul Ebrului, timp de șapte zile. Am ajuns în Spania pentru prima dată în 2009, când am lucrat de mi-au sărit capacele pentru că eram venită cu un proiect Erasmus. Cu toate astea, m-am bucurat de pauza lungă de la amiază, de brânza de capră, de vinul roșu, de Atlantic - văzut iarna, de Sevilla și de Velázquez, de serile în care râdeam cu lacrimi de câte ori partenerii din Norvegia se apucau să imite personajele din Monty Python. Încă nu împlinisem treizeci de ani, iar tata murise doar de patru luni.

Ajunsă în anul de glorie 2024 și păstrând tradiția cadourilor pe care mi le ofer de ceva vreme încoace, cu câteva zile înainte de a încununa frumoșii ani patruzeci - noii roaring 20s - cu încă unul, mi-am făcut din nou bagajele și dusă am fost. Zaragoza, tărâm de vis și nu alta, mult mai ieftin decât Clujul cel încununat de stele ca de lauri, mă aștepta să îmi arate că ritmul dă frumusețe vieții. M-am cazat în buricul târgului, la Hotel de Alda Zaragoza Independencia, un hotel de două stele, unde prosoapele și cearșafurile erau schimbate zilnic, iar personalul îmi zâmbea prin toți porii de cum mă vedea. Deși eram în centrul orașului, al cincilea ca mărime din Spania, am auzit mai mult liniștea decât zgomotul nervos al claxoanelor, așa cum se întâmplă tot mai des la noi. Mașinile opresc și îți dau prioritate să traversezi, chiar dacă e verde pentru ele. Un fel de galanterie care nu se mai citește în ridicatul pălăriei sau într-o înclinare ușoară a capului, ci în această curtoazie stradală care îți dă o stare de bine și de siguranță.

După ce mi-am configurat traseul de alergare pe malul Ebrului, printre rațe și păsări obișnuite deja să împartă locul cu cei care aleargă, merg pe jos sau cu bicicleta - pentru că nu pot să nu o spun - există o cultură a sportului și, cred, a stării de bine și a respectului de sine în această țară, am luat orașul la picior, fără să îmi fac griji că m-aș putea rătăci. Și dacă s-ar fi întâmplat, aveam tot timpul din lume să îl pierd așa cum îmi pica bine. Prima oprire. Caféteria Las Vegas. Un espresso dublu, un pahar de apă și o felie de prăjitură. Am devenit fidelă locului datorită chelneriței și a muzicii care, sub nicio formă, nu acoperea zumzetul oamenilor ce alegeau să-și bea cafeaua acolo în fiecare dimineață. În egală măsură, am tras cu ochiul la seniorii care citeau Heraldo și la doamnele frumos coafate, care purtau bijuterii mari și parfumuri ușor pudrate. Am devenit o obișnuită a localului. Aveam masa mea, la care mă așezam și așteptam răbdătoare până îmi venea rândul. În fiecare dimineață, în timp ce mi se pregătea cafeaua, am citit cu nesaț despre unul dintre cele mai mari meciuri din istoria literaturii. The Boxer and the Goal Keeper: Sartre vs Camus de Andy Martin. Am luat notițe pe șervețele subțiri, pe care scriam cu grijă ca să nu se rupă. Prima oprire turistică a fost la Aljafería Palace, de unde am sunat-o pe Leti, pentru că era ziua ei. Arhitectura, portocalii, dar mai ales liniștea, m-au dus cu gândul la Alcazar pe care îl vizitasem în Sevilla. Deși nu aș putea să le compar, pentru că nu ar fi corect, ambele mi-au dat o stare de calm și reverie, izvorâte din bogăția grădinilor și a poveștilor ascunse-n arabescuri păstrate aproape intact de-a lungul secolelor, războaielor și ciumelor. Apoi am făcut o pauză. Un tapas și o cerveza ca să mă întremez și să pot continua.

IAAC Pablo Serrano, în celălalt capăt al orașului, mi-a dezvăluit un modernist pur-sânge, al cărui manifest și sculptură se aliniază specificului curentului pe care îl reprezintă. Într-un muzeu pe patru nivele, care mi-a amintit pe undeva de Tate Modern - încă nu știu de ce - m-am lăsat înghițită de spațiu, pentru care am o sensibilitate aparte, și de felul în care a fost gândită aranjarea exponatelor, astfel încât spațiul însuși să funcționeze ca operă de artă. Pe drum, mici biserici și mănăstiri, unele mai austere, altele mai opulente, în funcție de cine le finanțase în trecut. În cele mari, ți se cam taie respirația. În Basilica de Nuestra del Pilar am prins partea de slujbă în care creștinii sunt invitați să își dea pace unii altora. În ciuda faptului că sunt botezată în rit ortodox, de mică am fost crescută într-un spirit ecumenic care m-a învățat să respect toate frățiile, congregațiile, cultele și riturile, ba mai mult, să iau parte la slujbe. Așa se face, că deși nu stăpânesc limba, am înțeles exact ce se întâmpla. Mare mi-a fost surpriza, și plăcută, când am descoperit că gestul nu se limitează doar la strângerea mâinii, ci și la o îmbrățișare și o atingere a obrajilor în formă de sărut. Cred că se vedea de la o poștă că nu sunt din partea locului, dar am fost îmbrățișată cu atât de multă căldură și iubire, încât mi-au dat lacrimile. Exact ca atunci când am intrat în Cattedrale Metropolitana di San Pietro din Bologna, și, accidental sau nu, am asistat la o slujbă ținută de preoți catolici împreună cu prelați ortodocși. Toți se rugau pentru pace. Nicicând corala ortodoxă nu a sunat mai înălțător și mai eliberator decât sub ogivele gotice ale catedralei în care spiritul și duhul sfânt se împăcaseră.

Au urmat muzee mici și mari, în care am dat peste curatori care, pentru că eram singură, au deschis pentru mine camere ce fuseseră închise și nu erau accesibile publicului larg. Oameni care au ținut cu tot dinadinsul să îmi spună poveștile treptelor și ale podurilor construite special pentru reprezentantele caselor regale. Pentru că pământul pe care trecuseră muritorii de rând nu era vrednic să fie atins de picioarele descendentelor princiare. Am petrecut mult timp în Museo Goya. M-am desfătat cu fiecare gravură și am căutat în zadar Dos viejos comiendo sopa pe care l-am găsit cu o căutare Google la Museo del Prado. Am făcut o pauză pentru a digera tot ce mi s-a oferit fără parcimonie. Am urmat instrucțiunile recepționistelor de la hotel și am găsit cu ușurință localurile unde mâncau localnicii, unde pâinea, vinul - o sticlă -, și apa erau din partea casei, la meniul zilei. Am fost la teatru și am văzut La comedia sin título, semnată de García Lorca. Am împărțit loja cu o doamnă de vârstă mijlocie care m-a rugat să îi fac două fotografii. Ne-am îmbrățișat la plecare. L-am revăzut pe Ricky Rubio în meciul dintre Spania și Letonia. La fel de frumos ca în 2017, când l-am văzut pentru prima dată la Cluj, în timpul Campionatului European de baschet. Atunci juca împotriva Sloveniei și a lui Bogdanović. De fiecare dată a pierdut. Am intrat într-o tavernă unde papilele mele gustative au făcut dansul castanietelor de la prima îmbucătură de pâine prăjită pe care se lăfăiau ciuperci trase în unt și ficat de gâscă la grătar, făcut medium, peste care bucătarul presărase sare grunjoasă și piper. O nebunie. Fata de la bar era din Nicaragua. Plecase de acasă pentru un trai mai bun. Încă nu împlinise treizeci de ani. Mi-a făcut cinste cu Flor de Caña, cel mai bun rom al lor, mi-a spus. Apoi m-a îmbrățișat. Am luat orașul la picior din nou și am ajuns la Museo Pablo Gargallo de unde nu mi-a mai venit să plec. Kiki de Montparnasse și Hommage à Chagall m-au întors de trei ori din drum.

Stau strâmb și judec cum pot. Mă iau mai puțin în serios, dar încă mă înfurii. Aș vrea ca școala să fie altfel. Nu după chipul și asemănarea noastră, a celor care am ajuns să fim. Iubesc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și sfinților care mă suportă și care își pun mâinile în cap de câte ori îi chem. Își dau ochii peste cap și îi aud spunând: O, nu, nu tu din nou!, dar care se încăpățânează să mă însoțească. Încet, fără să se grăbească.