Primăvară. 2024.

Merii se scutură când ziua începe să se mărească. Florile cireșilor japonezi mai rezistă cel mult trei-patru zile. Câinii stau trântiți pe pământul încă rece, iar pisicile se întind la soare ca râmele după ploaie. Cupluri de păsări au rendez-vous-uri secrete în copacul din fața dormitorului în care sunt cărți și haine aruncate peste tot. Termin jurnalul lui Mihail Sebastian și mă minunez că ne mai suportă Dumnezeu. Doar n-om fi noi cei mai răi. Îmi schimb părerea despre idolii adolescenței. Rămân cu operele pe care le-am devorat când altceva mai bun nu era de făcut. Mă detașez de caracterele care au întors spatele prietenilor așa cum noi, ca popor, am întors armele împotriva aliaților. Suntem un neam controversat, antisemit, rasist, invidios și cârcotaș.

Miroase a primăvară pârjolită pe alocuri. Iarba proaspăt tăiată nu are timp să-și ia rămas bun de la pământul care a hrănit-o. Zace fără vlagă, iar eu mă aplec să o strâng. Mâine voi merge desculță prin roua dimineții când cerul va începe să se îmbrace în culori de Fondul plastic, exact ca acelea din bluza pe care mi-am făcut-o la cercul de croitorie de la Casa Pionierilor. Când eram în clasa a șasea și mama a scos două bucăți de material din pungile din spatele patului. Lângă, erau puse revistele Burda. Pe ani.
- O croitoreasă bună știe cum să le croiască să iasă o bluză-n colț.

Și a avut dreptate. Așa cum are și acum. Pentru c-a trăit tot ce-a avut de trăit. Cu mult curaj și asumare. Cu demnitate.
- Să ai răbdare când începi să festonezi materialul. Să fii atentă ca acul să meargă pe aceeași dungă. Pui doar un fir de ață-n ac. Subțire. Aceeași nuanță. O haină bine făcută se cunoaște după cum e cusută căptușeala. Dedesubtul. Interiorul. Partea care e ferită de ochiul lumii, care e cel mai aproape de tine, aia să fie impecabil cusută.

Portocaliu cu ciclamen. Culorile dimineților. Și ale bluzei pe care încă o am. Nu m-am îndurat să o arunc sau să o dau. Cum nu m-a lăsat sufletul să renunț nici la prima bluză pe care am împletit-o stând lângă mama. Pe pat în sufragerie.
- Un rând pe față. Un rând pe dos. Nu strângi prea tare ochiurile, dar nici nu le lași lăbărțate. Lâna asta cere andrele de trei.

Terasele sunt pline. Parcurile au fost luate cu asalt. Hamace leneșe între copaci care se întâlnesc doar în umbră. Și poate-n rădăcini. Lalelele mai au de trăit doar câteva zile. Duc copiii la film. Cinci clase. Patru profesoare. Două de engleză, una de istorie și una de română. În continuare le spun copii deși sunt deja adolescenți. Unii dintre ei urmează să voteze pentru prima dată. Le vorbesc despre tarele unei societăți al cărei sistem judiciar încă e grav bolnav. În fază terminală. Intrăm la Cazul inginerului Ursu. Pentru că mi se pare cea mai bună modalitate de a face o oră de istorie, o oră de dirigenție și o oră de română în același timp. Bifez transversalitatea și transdisciplinaritatea în sala de cinema. Profesoara de istorie îi oprește în fața cinematografului să stea de vorbă cu ei. Profesoara de română, cu mai multă experiență decât mine, îmi mărturisește, vădit emoționată, că ceea ce am văzut nu e tot. Zvonurile erau și mai dure. Viol anal. Cu o rangă. Eu îi întreb doar cum se simt. Dana iese plângând în hohote. Procesul individual devine, sau ar trebui să devină, un proces colectiv. Nu mă las până nu le xeroxez câteva pagini din Jurnal. 1935-1944. Informația îi va ajuta la opționalul de istorie. Istoria evreilor. Le reamintesc că în clasa a noua i-am dus să vadă Țară moartă, în regia lui Radu Jude. Pentru că filmul educă. Ne vom uita din nou la film dacă au uitat. Sunt mari de acum. Să învețe să gândească pentru ei. Să treacă prin filtrul rațiunii. Să fie expuși la cât mai multe surse. Să compare. Să analizeze. Atât cât mai am putere. Acum cât mai am putere.

Vin agale înspre casă. Vorbesc cu Rubi, bernardul nou-mutat în cartier. E încă un cățelandru. Aleargă la gard și îmi linge mâinile. Dă cu bucurie din coadă. Apoi se trântește în fața țarcului deschis, pe perna mare cumpărată special pentru el. Știe că e iubit. Aki și Luna mă latră geloși de vizavi. Traversez pe cealaltă parte să stau de vorbă și cu ei. Îmi spun că e mult prea cald pentru luna aprilie. Anormal de cald. Apoi îmi amintesc că m-am născut într-un popor mereu nemulțumit și port în mine ADN-ul lui. Miroase a liliac. Zilele astea vor înflori și lăcrămioarele.