Concert în pivniță

S-a răcit vremea brusc, în sfârșit avem subiect de conversație cu oameni cu care nu prea avem ce să ne spunem de obicei. Dar adevărul e că s-a făcut frig de-adevăratelea, bate vântul și burnițează.
 
 E seară și plec de la radio zgribulită. Sunt obosită și m-aș duce direct acasă, dar în loc de asta, aștept un autobuz care să mă ducă în centru. Știu în linii mari unde trebuie să ajung: un club dintr-o pivniță din Piața Unirii, în care n-am mai intrat niciodată. Ajung, bâjbâi un pic până nimeresc intrarea, cobor pe o scară abruptă și slab luminată. Jos sunt două încăperi: în stânga barul cu câteva mese pe lângă pereți, în dreapta o cameră lungă, în fundul căreia e scena cu luminile și pupitrul de sunet. Miroase a mucegai, a bere trezită și a umezeală, cam ca pe vremuri în Music Pub, cel mai cool loc din studenția mea, unde legam noaptea de zi înghesuiți la mese soioase, mâncând pâine cu unsoare și ceapă la un preț derizoriu. Numai fumul gros și înecăcios de țigară din Music Pub lipsește. De multe ori mă întreb cum de mai am plămânii sănătoși, după toți anii în care am inhalat fum cam peste tot: la cămin, în crâșme, la facultate, la serviciu. Unul din miracolele tinereții, probabil.

Apropo de tinerețe, acum mă uit cam stingherită în jur, e clar că nu-i locul meu aici. Stric media de vârstă a publicului, dar din fericire nu sunt singura. Lângă mine, trei vechi prietene, de care mă leagă multe amintiri, frici, speranțe și emoții. Ne înghesuim una în alta, ne tragem unde lumina e mai slabă. Avem însă un motiv bine întemeiat să fim aici și nimeni nu se miră de prezența noastră: băieții noștri vor urca pe scenă imediat, e primul lor concert în afara școlii.
 
Abyss of Sorrow se numește trupa pe care au fondat-o de vreun an și ceva și trebuie să recunosc că-mi place mult numele pe care ei l-au găsit după multe variante, discuții și încercări.

Clubul se umple încet-încet de public. Cei mai mulți sunt colegi de școală, veniți să-i susțină. Mă impresionează solidaritatea lor. Săptămâna asta i-am întâlnit pe aproape toți într-un alt context: am fost invitată la ora de română să le vorbesc despre scris, despre citit, despre cărți. Cei mai mulți mă recunosc, mă salută, îmi zâmbesc prietenoși. Mă bucură reacțiile lor. Înseamnă că nu i-am plictisit cu vorbăria.

Începe concertul, ei se grupează la baza scenei, noi, mamele, rămânem mai în spate și-i privim. Ne dăm coate, ne zâmbim, ni se umplu ochii de lacrimi, fotografiem, filmăm. De atâtea ori am fost împreună în aceeași formație, la serbările de la grădiniță, apoi la cele de la școală, la ceremoniile de absolvire, la examene, în tabere și excursii. Ne-am îngrijorat împreună de răceli, polipi și streptococi, de mâini murdare și de frig.

De data asta, emoțiile sunt diferite, amestecate cu uimire: pentru băieții noștri au venit toți tinerii ăștia, cântă împreună, îi aplaudă, le cer bis? Ne întrebăm cum au zburat anii și cum am aterizat din sala de festivități a școlii în pivnița asta din centrul Clujului, martore la felul în care copiii noștri pornesc în viața de adult. Cu grație și bucurie, cu tot avântul și cu toată cutezanța vârstei de (aproape) 18 ani.

În urmă cu aproximativ o lună tot împreună am fost în sala festivă a școlii, la primul concert al trupei lor. Atunci ne-am așezat în ultimul rând, ne-am pornit lanternele telefoanelor și am cântat cât ne-au ținut plămânii. În parte pentru că am vrut să arătăm că suntem mame cool, dar și pentru că băieții noștri au în repertoriu o grămadă de piese de când eram la rândul nostru eleve de liceu.

După 45 de minute, concertul se termină, iar noi plecăm acasă. Fără artiști, care mai rămân să-și strângă sculele și să se îmbăieze în entuziasmul și felicitările colegilor care i-au înconjurat, îi îmbrățișează, râd, strigă, povestesc.

Pe drum mă gândesc că marile bucurii sunt uneori la fel de greu de purtat, de înțeles și de suportat ca marile tristeți, că e de-a dreptul imposibil să faci deosebirea între ele. Că fiecare etapă a vieții vine cu nostalgie și regretul că parcă timpul a zburat, iar tu ai fost prea ocupat ca să te bucuri de ce ți s-a întâmplat. Și toate aceste constatări (altminteri banale) despre viața care trece în galop sunt mai ușor de dus atunci când ești înconjurat de oameni care simt ca tine și tot ce-ți dorești este să-i ai în continuare lângă tine, ca să fie bucuria și tristețea mai cu rost și mai depline.

La concert una dintre piese a fost Creep, de la Radiohead, leitmotivul ultimilor mei 30 de ani. Dar îmi dau seama că în seara asta e prima oară când știu că a venit vremea să modific refrenul și să cânt "I DO belong here".