Despre diferențe și asemănări

Ne oprim împreună la semafor. Trotuarul e îngust și stăm aproape umăr lângă umăr. El pe bicicletă, eu pe jos. Fără să vreau, ochii îmi sunt atrași de ecranul telefonului lui. Bate soarele și nu văd prea bine, zăresc doar o siluetă de femeie care pare să țină în brațe un obiect, un pachet lunguieț. Abia după câteva secunde îmi dau seama că e un bebeluș, un copil înfășat în scutece albe. Arată ca o pupă, sau ca un vierme de mătase. Bărbatul se lasă ușor pe spate în șa și scoate sunete guturale, încântate. Mi-e jenă de indiscreția mea, mă dau puțin în spate, dar nu mă pot opri să-l privesc. E tânăr, slab și are pielea închisă la culoare. Se apleacă, iar cutia grea, cubică și roșie de livrator de mâncare se înclină într-o parte. El însă nu dă doi bani pe asta, e probabil obișnuit să o simtă mereu lipită de spinare. Vorbește însuflețit, gesticulează, înclină ecranul telefonului ca să vadă mai bine. Femeia vorbește și ea mult, tare și repede, balansând copilul și apropiindu-l de ecran, în timp ce bebelușul doarme nestingherit. Femeia e mai în vârstă, probabil mama bărbatului pe bicicletă. Iar copilul? Cine să fie copilul? Copilul lui, un nepot, un frățior, un verișor? E atât de absorbit de ecran, încât probabil a uitat unde se află. Toată viața lui e concentrată în telefonul pe care îl ține în mână. La un moment dat se întoarce cu fața către mine și-i văd ochii strălucind de bucurie, tristețe, dor, duioșie. Câteva secunde privește peste umăr, apoi se întoarce cu fața spre ecran. E limpede că nu m-a observat și că nu-i pasă de nimic altceva în afara conversației cu femeia cu copilaș în brațe. Se face verde și traversez, el mai rămâne o vreme țintuit la marginea trotuarului. Mă îndepărtez, îl pierd, îmi văd de drum, dar îmi rămâne mintea la el. La el și la toți oamenii ăștia străini pe care în ultimele luni (sau poate ani deja?) îi văd în oraș, pe biciclete hodorogite, rar pe câte un scuter, cărând în spate cutii cu mâncare, ca niște furnici mari, roșii, galbene și dezorientate. Nu știm ce fac atunci când nu muncesc, unde dorm, ce-și doresc, ce planuri de viitor au, cum își petrec timpul liber, dacă au timp liber.

Îmi amintesc de indignările noastre, atunci când aflăm că americanii nu știu să arate România pe hartă. Mă întreb câți dintre noi am ști să spunem ceva despre țările din care vin oamenii ăștia: Sri Lanka, Vietnam, Bangladesh, Pakistan. Poate că le-am nimeri capitalele, poate le-am și dibui cu puțin efort pe hartă. În rest, ce-am ști să spunem despre ele fără să căutăm pe Google? Sunt diferiți de noi, au pielea mai închisă, un limbaj al trupului diferit, limbi din care nu pricepem o iotă, vorbesc engleza puțin sau deloc, vin să muncească din greu și pentru bani puțini. Precis nu vin de plăcere.

Locuiesc într-un cartier plin de studenți străini, pentru că e aproape facultatea de medicină. Atunci când cobor spre centru înainte de ora opt aud în jur doar franceză și italiană. La ei nu ne uităm cu suspiciune. Sunt tineri, îmbrăcați frumos, miros bine, înțelegem câte un cuvânt sau mai multe din ce spun, sunt europeni, ca și noi, ba chiar occidentali, adică un fel de rasă superioară la care ne raportăm cu un soi de venerație pe care o avem în sânge de când ne-am născut. Da, cu oamenii ăștia ne-ar plăcea să avem de-a face, să ne împrietenim.

Orașul în care locuiesc de peste trei decenii s-a schimbat enorm în ultimii ani. Nu-i de mirare că uneori ți-e greu ca locuitor al lui să ții pasul cu toate noutățile. Că te simți copleșit, obosit, hărțuit. Mă întreb cum se va transforma el peste 20 sau 30 de ani. Se vor amesteca la un moment dat toate aceste straturi de populație? Câți dintre toți oamenii aceștia străini se vor stabili aici, câți dintre ei vor pleca luând cu ei pe cineva născut aici? Cum vor arăta familiile lor, ce limbă vor vorbi copiii lor?

Sunt zile libere și e vacanță, studenții străini au plecat pe la casele lor. Orașul e ceva mai liniștit. Livratorii au rămas și trudesc pe bicicletele lor hârbuite, transpirați și tracasați, cu ochii în ecranele telefoanelor care să le indice drumul spre adresele clienților.

Mă gândesc la tânărul pe bicicletă și la ochii lui vii, plini de bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și dor. Mi-a fost atât de simplu să descifrez ce simte. E așa de asemănător cu mine, doar că uneori din cauza fricii, prejudecăților și zvonurilor răuvoitoare și prostești nu vedem că sunt mai multe lucrurile care ne apropie decât cele care ne deosebesc.