La ora la care ajung eu pe malul apei, soarele cade deja pieziș, apropiindu-se de asfințit. Pescărușii care în ultimii ani s-au înmulțit foarte tare la Cluj sunt tăcuți și liniștiți, plutesc pe mijlocul râului fără zgomot, parcă obosiți după o zi întreagă în care au zburat pe deasupra orașului țipând ascuțit și creându-ți pentru câteva secunde impresia că ești undeva la mare. Un stol mare de rândunele zboară iute și neauzit un pic mai jos de locul unde se odihnesc pescărușii.
Tot malul stâng al râului e năpădit de tufe înalte și sălbatice de mușețel, care miros ca în sertarul cu ceaiuri al bunică-mii. N-am crezut niciodată că mușețelul poate crește așa mare și rămuros. Mi-l aminteam mic și pipernicit, târându-se pe la marginea ulițelor de la bunica din sat, în aerul uscat și secetos al Dobrogei.
Pe celălalt mal cresc mii de margarete, micsandre, campanule și alte flori pe care nu știu cum le cheamă, într-un talmeș-balmeș vesel și foarte colorat. Toate-mi plac, toate mă încântă, pe toate le-aș fotografia și mângâia.
Dar locul meu preferat în acest paradis apărut miraculos în orașul înghițit de beton este un loc de lângă lanul de mușețel, între două sălcii bătrâne, care au scăpat ca prin minune de tăiere. Un mic câmp de mohor. Până anul trecut n-am știut ce este și cum arată mohorul, deși din copilărie cuvântul îmi trece pe la urechi: și de-o fi să mor // în câmp de mohor. De câte ori n-am recitat versurile, în gând sau cu voce tare? Când citeam însă al doilea roman al lui Nadine Abgarian, Simon, am întâlnit o imagine extraordinar de frumoasă, cu un mormânt pe care mohorul se unduia în vânt și n-am mai suportat propria-mi ignoranță: am deschis Google și în sfârșit am văzut cum arată planta asta. (Câte cuvinte luăm de-a gata din copilărie, ca să ne dăm seama la un moment dat că le-am învățat pe de rost fără să știm ce înseamnă.)
Când ajung la micul meu câmp de mohor nu mă pot abține, scot telefonul și-l pozez. Îmi place verdele lui crud, aspectul mătăsos, felul în care se apleacă la unison la cea mai mică adiere de vânt. Seara, acasă, mă uit la fotografii și le șterg pe toate. Mi se par așa de serbede și lipsite de viață. N-am prins nimic din sălbăticia molcomă a locului. Îmi promit ca a doua zi să caut un alt unghi, mai artistic, dar rezultatul e același șir de poze banale. Se încăpățânează mohorul, nu vrea să-l duc cu mine acasă. Mă așteaptă acolo, la locul lui, unduindu-se încetișor în bătaia vântului.
De multe săptămâni deja trăiesc cu senzația că timpul a luat-o la goană mai bezmetic decât de obicei. Că am prea multe de făcut, prea multe termene de respectat, prea multe întâlniri de neratat. Cred că luni e deja marți și că miercuri e deja joi. Atunci când mă așez și stau degeaba îmi umblă permanent prin cap gândul că sigur am uitat să fac ceva și că pierd timp prețios când aș putea să mai rezolv lucruri de pe lista lungă pe care mi-o scriu meticulos în agendă. Nu știu dacă e o impresie indusă de oboseală, dacă fac prea multe deodată, sau dacă pur și simplu îmbătrânesc. Dar mi-aș dori să trăiesc mai agale și mai în ritm cu natura. Să mă odihnesc când ea se odihnește, să înfloresc când ea înflorește, să privesc lumea cu mai multă detașare, să nu poftesc portocale în iunie și căpșuni în decembrie. Să știu să aștept și să nu mai alerg. Să mă întind uneori în micul meu câmp de mohor fără teama că ratez un deadline important sau că pierd vremea când aș putea să fiu mai productivă.