(Ne)Singurătatea alergătorului de cursă lungă

De când mă știu mi-a plăcut să fac sport. Când eram copil, ai mei au avut grijă să ne întrebe zilnic, când se întorceau acasă, dacă am citit. Al doilea lucru pe lista de întrebări adresate copiilor Hanchevici era dacă în ziua respectivă ieșiseră în curtea blocului să se joace. Ne mai întrebau și dacă am fost cuminți, dacă ne-am certat sau ne-am bătut. Răspunsurile variau de la o zi la alta. Iarna, când se lua curentul, tata venea și ne spunea:
- Hai, afară cu voi.

Ne luam patinele și ieșeam pe strada pe care o transformam în pistă de patinaj viteză. Pantalonii din lână, împletiți de mama noaptea sau la lampa cu gaz de la mamaia, aveau țurțuri, iar genunchii erau plini de vânătăi. În clasa a treia, mi-am luat inima mica în dinți, măselele încă erau de lapte, și mi-am anunțat părinții foarte solemn, cu o seriozitate greu de combătut, că eu nu mai doream să mă joc cu păpușile, ci că voiam să mă apuc de tenis.
- De azi, am zis apăsat.

Oameni deschiși la minte și plini de iubire, ai mei s-au uitat unul la altul și s-au înțeles fără să îmi divulge mie prea multe din ce își spuseseră tacit. Așa se face că, în anul de glorie 1987, m-am apucat de tenis. Am primit o rachetă bleu, din lemn, pe care scria cu roșu Reghin. Ce și cum au făcut ai mei, nu știu, dar cu un an mai târziu am primit și o pereche de teniși. De Drăgășani. Și acum țin minte. Domnul profesor Totoescu ni i-a adus. Și mie, și lui frate-meu. Am avut marele noroc să îi întâlnesc pe domnul Cocerhan și pe domnul Nuțescu, profesori din alte vremuri în care, atât educația fizică cât și profesorii erau priviți cu respect și considerație, care mi-au insuflat dragostea pentru sport. Am încercat orice. Tenis de câmp și tenis de masă, handbal, baschet, volei, badminton, schi, înot. Nu am excelat în niciunul din aceste sporturi, nu am devenit vreo campioană de neînvins, dar am deprins o disciplină și un fel de reziliență care m-au ajutat în viață mai mult decât aș fi crezut vreodată. Poate și pentru că am ales să le fac din plăcere. Nu cu înverșunare.

În clasa a șaptea am început să alerg. Fără vreo țintă anume. Am continuat fără să mă întreb vreodată de ce o fac. Eram un fel de ciudățenie pe vremea aia, îmi mărturisesc acum amici din Câmpulung, care nu înțelegeau de ce alerg singură. De nebună. Între timp ei au ajuns să vină cu medalii de la UTMB, iar eu să mă îndrăgostesc nebunește de Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Prin 2012 m-am apucat mai serios de alergat. Să ne înțelegem, eu nu mi-am dorit chiar atât de serios, dar întâmplarea a făcut să mă tot întâlnesc pe traseu cu Alina. Frumoasă, deșteaptă, cu un păr lung și cârlionțat, tonifiată, cu o privire ageră și doi copii care făceau deja înot de performanță. Cred că ne-am simpatizat din prima, deși simțeam amândouă ca personalitatea puternică a fiecăreia dintre noi ne va pune în situații în care ne vom război fără să ne cruțăm. Am început să alergăm împreună. Ne dădeam întâlnire la 5:30 dimineața. Venea să mă ia de acasă, de pe Dragalina. La început a avut un Matiz gri. Apoi un Volkswagen negru cu număr DHV. Îi botezasem mașina dihorul și veverița. Mergeam în Babeș. La cel târziu 5:40 eram la poartă. Până la parc, eram tăcută, somnoroasă, fără chef. Starea mi se schimba de îndată ce ajungeam la poartă și îl vedeam pe portar. Îmi luceau ochii și începeam să cânt Deschideți poarta soarelui mai ceva decât Dida Drăgan. Degeaba mă ruga Alina, frumos la început, apoi amenințător, să nu mai cânt și să nu o fac de mândră minune.
- Ce-o să zică portarul ăsta despre noi?

Atâta așteptam. Cum îl vedeam, începeam să cânt. Ba mai mult. Îmi imaginam că am și microfonul de la San Remo. Pe Alina o bușea râsul și din drace nu mă scotea. Eram doar noi două în parc. Noi, cucuvelele și bufnițele. Ne-am și luat broșe cu bufnițe. Nu aveam eu chef întotdeauna să alerg. Dar nu aveam nicio șansă să mă las. Într-o dimineață, după ce m-a zvânturat pe pista de tartan, am scos cel mai bun 800m al meu, 3'24", am privit-o cu ură și am început să comentez:
- Nu mai alerg cu tine. Mă doare genunchiul. Nu mai pot.

Atâta mi-a trebuit. Când am ajuns la bancă, unde ne lăsasem echipamentul, m-a străfulgerat cu o privire tăioasă, a scos o pungă albastră din rucsac și mi-a zis:
- Ia niște vitamine și mai taci! Nu te doare nimic!
- Ce vitamine?
- Ce vitamine, ce vitamine? Niște slănină de la mama, de la Maramureș.

Când am fost la părinții ei la Târgu Lăpuș, ai ei ne așteptau cu masa pusă. Supă de găină cu tăiței de casă și sarmale aburinde. Bucuria mea! Așa am crezut eu. Abia așteptam să mâncăm. Da' de unde? Întâi am fost alergată până sus pe deal, după biserică. Am comentat tot traseul. Am amenințat-o a nu-știu-câta oară că nu mai alerg cu ea. Mi-a zâmbit malefic și m-a mai dus un kilometru. Bonus. După ce am mâncat pe săturate, am făcut o cruce mare, pentru că mă săturasem, și încă una mai mică pentru că terminasem antrenamentul și că nu mai avea alte gânduri mișelești de a mă alerga în celălalt capăt al orașului. Cu toate astea, m-a scos la o plimbare. M-a dus la bunica. Femeie blândă care ne aștepta cu pampuște, cinci pui de pisică, cu multă căldură și iubire. Și-așa m-a îmbunat. Cum simte că aș vrea să nu mai alerg, mă sună și îmi spune:
- Am ceva pentru tine. Ești acasă?

Nici nu apuc bine să răspund că e la ușă. Ba cu o pereche de adidași, ba cu o fustă de alergare, ba cu o pereche de șosete Mizuno.
- Nu te lași de alergat când vrei tu! Ne uităm una la alta și râdem ca proastele.

De câte ori ieșim să alergăm, o rog să mergem ușor.
- Sigur, spune ea, cu căldură în glas, mieros aproape, dar nu mă scapă peste 5'20".

Azi dimineață am alergat după mult timp în Babeș. Era întuneric când am ajuns eu, dar nu am mai auzit cucuvelele. În schimb, mi-am amintit cum eram tandemul Feleleaga-Bator, Don Quijote-Rocinante și cum în parc se auzeau doar bufnițele și râsul nostru.
- Neeee, Batore!