Silent reading party

O știre pe care am găsit-o zilele trecute în The New York Times și care m-a umplut de speranță și bucurie a fost organizarea în America, de la finalul anului trecut, a unei noi categorii de cluburi de lectură: silent reading party. Oamenii își pun telefoanele deoparte, se reunesc într-un spațiu public și citesc împreună. În tăcere, fiecare pentru el.

Pentru că mi s-a părut grozavă inițiativa, am intrat un pic pe Google să mă documentez și am aflat cu mare satisfacție că fenomenul a trecut deja oceanul. Petreceri tăcute se organizează acum și în Italia, în Malta, dar și la Amsterdam și la Tokyo. Se pare că totul a pornit de la o întâmplare, de la un grup de tineri studenți din New York care într-o seară, plictisiți de scrolat pe telefon, și-au pus gadgeturile deoparte și au început să citească la întâmplare de prin cărțile pe care le-au găsit prin bibliotecă. Sentimentul a fost tare plăcut, ca dovadă că moda s-a extins.

Și nu știu neapărat dacă e o modă care se va stinge treptat, atunci când va apărea o altă inițiativă cool, sau este un semn că lumea a obosit. Eu una, sigur am obosit. Am obosit să stau permanent cu ochii într-un ecran. Am obosit să asist la indignări, certuri și false conflicte. Am obosit să mi se ceară să am o părere despre lucruri care nu mă privesc, am obosit să-mi ocup mintea cu situații care n-ar trebui să mă intereseze. Am obosit de like și share, de tag și story, de meme și comentarii, de cereri de prietenie de la ortopezi și aviatori văduvi și de reclame tâmpite care-mi intră în feed și pe care trebuie să-mi iau oboseala și timpul să le ascund și raportez ca fiind irelevante pentru mine. Și mai presus de orice, am obosit de la atâta neîncredere și de la prea multe bănuieli. Am obosit să fiu mereu la pândă, încercând să-mi dau seama ce informații care mi se pun sub nas sunt false, trunchiate, cosmetizate. Sau ce imagini au fost create cu inteligența artificială și ce texte au fost scrise sau traduse cu Chat GPT sau alte drăcovenii similare.

E drept că rețelele sociale mi-au adus și multe beneficii, și mă refer aici în primul rând la reconectarea cu oameni dragi, prieteni vechi și rude, pe care altfel cu greu i-aș fi regăsit. Așa cum tot online am cunoscut alți oameni pe care altfel n-aș fi avut cum să-i întâlnesc. Sunt recunoscătoare pentru asta și mă bucur, însă deja e prea mult. Prea mulți oameni pe care îi cunosc și cu care interacționez zilnic. Prea mult timp petrecut online.

Nu-mi dau seama cum aș putea scăpa de dependență și de impulsul bolnăvicios de a-mi tot verifica telefonul, dar simt că trebuie să fac ceva, până nu mi se pulverizează și bruma de capacitate de concentrare pe care o mai am.

Îmi place teribil alăturarea acestor două cuvinte englezești, silent și party. N-am fost niciodată fan cluburi și îmi repugnă locurile zgomotoase, în care urlă muzica și unde trebuie să zbieri ca să te faci înțeles de colegii de masă. Ca urmare, o petrecere tăcută mi se pare modul ideal în care să petreci timp cu alți oameni. Câțiva, puțini. Cam cum își imagina și Mihail Sebastian viața în piesa lui Jocul de-a vacanța. Să nu știi ce zi e azi și ce s-a mai întâmplat în lume. Fără breaking news și fără zgomote și relatări care te îmbolnăvesc de isterie sau anxietate.

Ce zi e azi? O zi cu soare. Sau cu ploaie. Sau cu vânt. În care, după ce-mi termin treburile, obligațiile profesionale și cele personale, îmi bag nasul într-o carte și-l mai scot doar seara, când mi se face somn și trebuie să merg la culcare.