Trei sarmale și un nu

De fapt au fost două sarmale și trei refuzuri.

Asta e din alt text. Mai lung. Cât o viață de om. Cât o viață de om în care am avut timp să fim fericiți și să ne întristăm. În care am avut timp să ne facem bucurii unii altora și să ne greșim. Cu gândul, cu cuvântul și cu fapta. Pentru că suntem versatili. Și e în natura noastră. Știm să ne ascundem așa cum știm să ne vindem. Viața nu e instagramabilă. Oricât am încerca. Tânjim la fericire. Ne-am agăța de ea cu gheare de reptilă ce am fost odată. Am sfâșia-o până când am omorî-o. Catch 22. Emoticon. Un ochi s-a închis, iar celălalt pare să te privească. În suflet. Acolo unde e iadul, pentru că jihadul e în cap. În minte, unde gândurile se luptă fiecare pentru o bucată din fâșia gaza, care ești tu. E scrisă cu litere mici. Încăpățânate. Cu litere care se luptă pentru a face parte dintr-o relație. Sau din alta. Din nevoia de apartenență la alte litere care le întărește convingerea că nu în izolare au valoare. O normalitate firească. De parcă nu am ști că Dumnezeu a fost structuralist înainte de a fi dialectic. La început a fost cuvântul. Cu tot ce se găsește-n el. Bine, și în afara lui.

Geez Louise, ar striga englezul. Cine crezi că citește așa ceva? Hai, înapoi la sarmale și refuzuri. Așa cum au venit ele joi și vineri. Primele au fost sarmalele. Mari cât pumnul unui bărbat zdravăn, care poate să taie lemne și să facă otava în aceeași zi. Fuseseră învelite în frunze de varză murată cu grija și iubirea de mamă pe care doamna Viorica, fostă femeie de serviciu la noi la școală, i-o poartă lui Dinu. Portarul. Blând, bun, cu mult bun simț, crescut fără tată, cu un frate de mamă, mai mare decât el, Dinu e pâinea lui Dumnezeu pe pământ. Până acum o săptămână, de câte ori ne vedeam, ne domneam de cum intram în școală.
- Bună ziua, domnu' Dinu. Ce mai faceți?
- Bună ziua, doamna profesoară! Mulțumesc, bine. Dumneavoastră?

Și tot așa, până plecam acasă. De la Dinu am mâncat cele mai bune jumări. Mari, prăjite atât cât trebuie, peste care am pus sare mare, grunjoasă.
- Doamna profesoară, hai să luați niște jumări făcute de maică-mea, că și dumneavoastră ați împărțit cu mine.

L-am rugat să îmi mai aducă. I-am spus că mi-ar plăcea să cumpăr. Nici nu a vrut să audă. Mi-a promis că atunci când mai face maică-sa îmi va aduce. Eu am plecat la ore, iar el a rămas să vegheze intrările și ieșirile în lume. Ne întâlnim de două ori pe săptămână de mai bine de treisprezece ani. Joi, după program, și-a încălzit mâncarea în cuptorul cu microunde. În sala zero. Acolo unde catedra de engleză își face veacul. Cinci zile pe săptămână. Până și Dumnezeu a muncit mai mult decât noi. Profesorii. Doar într-a șaptea și-a dat voie să se odihnească. Ne-am întâlnit pe coridor.
- Doamna profesoară, nu vi-i foame? Vreți sarmale?
- Cum nu, domnu' Dinu?

Ar fi deschis caserola chiar acolo, în mijlocul holului plin de flori. Doamna Ely vorbește cu ele de la 5:30 dimineața. L-am chemat înapoi în sala zero. L-am întrebat dacă ar vrea să mâncăm împreună. Să stăm la masă. S-a dus să aducă pâine și nu m-a lăsat până nu am luat și cea de-a doua sarma. Atunci mi-a spus cum mama i-a crescut singură. Doi bărbați cât un munte. Nu i-a fost ușor. Dar i-a făcut oameni.
- Maică-mea mi-a spus să fiu bun și cu respect. Să împart. Și o vorbă bună dacă am, pe aia să o dau.

Am simțit cum mi se pune-un nod în gât. Am tăcut și am ascultat cu ochii plecați cum îmi vorbea despre mama. Dumneaei.
- Doamna profesoară, mie să îmi spuneți Dinu. Toată lumea îmi zice Dinu.
- Bine, Dinule. Îți fac o cafea?
- Da. Scurtă, dacă se poate.

Am luat cana din ceramică, culoarea untului, peste care altcineva, înainte de a-mi trece eu mâna, a trecut pensula înmuiată în albastru ce nu e doar al cerului. Cea mai frumoasă pe care am găsit-o. I-am spus că nu am zahăr, iar el mi-a răspuns râzând că nu îi trebuie. Pentru că vrea să slăbească.
- Câți ani ai, Dinule?
- Treizeci și opt, doamna profesoară.

Am mai stat împreună preț de o cafea. Apoi eu am plecat. Cu sufletul un pic mai greu. A doua zi am găsit cana din care băuse. O pusese la loc, de unde o luasem. Venisem la școală după ce avusesem curajul să spun nu. Să refuz oameni pe care nu îi refuzasem niciodată. Nu din răutate, nici din vanitate. Nu pentru a-l favoriza pe unul și a-l nedreptăți pe celălalt, ci pentru că venise vremea să mă aleg. Așa cum am auzit la terapie. Și cum am exersat acasă, în intimitate, dezbrăcându-mă de constrângeri sociale. Am spus nu. Am mulțumit pentru toate moștenirile. Pentru tot ce am primit de la mama, bunica și mamaia. De la toate femeile dinaintea lor. Le-am îmbrățișat pentru a mă putea despărți de ele cu iubire și blândețe. Am spus nu fără să fi citit Nu-ul lui Ionesco. Am spus nu fără să mai simt că a mă alege este un act de egoism. Conștientizând că oamenii se pot supăra. Și că e dreptul lor. Știind foarte bine că refuzurile pot crea mișcări tectonice în relații, că le pot destabiliza sau, din contră, le pot întări. Am spus nu de trei ori. Cocoșul cântase cu mult înainte ca eu să îmi articulez refuzul. Monosilabic, asumat.

Ce faci cu începutul ăla ca nuca în perete?
Nimic. Îl las să ființeze. Până i se strepezesc dinții. Ba nu. Până i se tocesc și nu mai are cu ce să muște. Până când autoreferențialitatea se smerește în fața cititorului despre care nu știu dacă mai poate fi vreodată Ideal. IA-ul ne salvează. De creativitate. Creierul devine flasc. Ca orice mușchi neantrenat. Ce aș mai putea face cu un început de text pe care l-am scris fără vreun scop anume? Îl las să fie. Să se răcească și să-și găsească singur drumul. Să rătăcească prin globul ocular până când sufletul e suficient de pregătit să îl primească.