A vorbi într-un pustiu (culegere de articole)
Editura Polirom, 2002
Merită urmărit, cu detaşarea observatorului (iar nu cu implicarea alegătorului), felul în care iluştrii noştri oameni politici se nasc şi se evaporă. Cu foarte rare excepţii, ei există numai în măsura în care sunt la putere, ori măcar în conducerea câte unui organism cu care să se poată identifica profitabil. La drept vorbind, puterea erodează mai mult electoratul, decât imaginea conducătorilor, cum se zice de obicei. Pe toată durata mandatului lor, aceştia se lăfăie literalmente pe ecranele televizoarelor şi săgetează eterul pe undele radio, participă la diverse talk-show-uri şi la meciuri demonstrative de fotbal, la concursuri de mirese ori la campanii de binefacere mediatizată, prin care un cămin de bătrâni primeşte o mie (sau două) de ouă. Sunt peste tot şi nicăieri. Aşa cum supravieţuirea scafandrului în adânc depinde inevitabil de tubul de oxigen purtat în spate, tot astfel supravieţuirea politicienilor noştri la suprafaţă depinde, parcă, numai şi numai de microfoanele strânse mănunchi în faţa lor. Neavând un conţinut specific, care să dea o anumită consistenţă şi stabilitate imaginii fabricate, ei se evaporă de îndată ce au pierdut scaunul fermecat. E mai întâi un exces în prezenţă, iar apoi unul în absenţă. Ubi sunt Gavril Dejeu, Ulm Spineanu, Decebal Traian Remeş...? Au fost şterşi de pe ecranul vieţii noastre printr-un simplu delete şi înlocuiţi, printr-un hocus-pocus lamentabil în previzibilitatea lui, cu omniprezentul Adrian Năstase. Un alt om topit, până la punctul critic, în propria imagine - pe cât de lăbărţată, pe atât de inconsistentă.
Cu un asemenea material friabil e obligat să lucreze scriitorul care face şi publicistică politică. Pe lângă ofurile omului (a cărui existenţă depinde şi de prestaţia acestor actori), se pot ghici şi cele ale autorului, iritat de uzura accelerată a propriilor personaje. E de înţeles, prin urmare, titlul pesimist-eminescian pe care Ileana Mălăncioiu l-a dat noului său volum de publicistică: A vorbi într-un pustiu. Decupat din Scrisoarea II ("De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?") şi definind starea de spirit a autoarei, el se asociază într-un mod relativ oximoronic cu demersul ei. Căci dacă scrii constant la gazetă despre ceea ce se petrece în jur, şi deci ieşi din turnul de fildeş al creatorului pentru a intra adânc în cotidian, în social şi în "suprastructura" lor politică, înseamnă că eşti însufleţit de o anumită convingere: că scrisul tău va schimba ceva, că măcar o parte din ceea ce pui pe hârtie va avea un cât de mic efect. Trebuie să crezi în posibilitatea de a "îndrepta lumea cu umărul" ca să urmăreşti în fiecare zi evenimentele, să te uiţi la talk-show-uri pentru a asculta "argumentele" şi justificările, şi să le ţii minte pe toate acestea (în succesiunea lor) pentru a le vedea apropierea / depărtarea de ordinea morală a lucrurilor. S-ar putea obiecta că e prea pesimistă Ileana Mălăncioiu, că umoarea sa e neagră şi că, de fapt, politica noastră nu e "de trei parale", cum afirmă ea de mai multe ori, în chip de concluzie amară. Aşa să fie?
De curând, în revista Observator cultural au fost publicate fragmente dintr-un fel de agende ale lui Răsvan Popescu, fost purtător de cuvânt la Guvern (al lui Victor Ciorbea, apoi al lui Radu Vasile) şi la Preşedinţie (Emil Constantinescu). Dincolo de onestitatea discutabilă a gestului de a divulga ceea ce se petrecea în spatele uşilor închise (după ce ai fost bine stipendiat tocmai pentru a da un lustru cuvintelor şi ideilor înaltelor personaje), e de văzut, din sursă directă, cum vorbesc aceşti oameni de stat, cum se comportă, care le este nivelul intelectual şi moral. Iată-l pe inenarabilul Traian Băsescu: "Stoica nu înţelege de ce trebuie să ne expunem, la ce serveşte tot circul în direct; dăm opoziţiei o şansă care... Băsescu se ridică să ia un fursec. Din mers: - Ne punem capră în mijlocul curţii, declamă Băsescu. Roman este însă convins că îi putem zdrobi noi pe ei. Dacă nu, ce mai căutăm la putere? Se va vedea că peste toate greutăţile, ştim unde mergem. - Suntem angajaţi, împreună, pe un drum, singurul... Muşcă o portocală. - Da, da, se răsuceşte Băsescu, doar n-o să meargă în public contra şefului său. Ia nişte alune, le aruncă în gură. - Dacă vor trosneală, atunci să le-o tragem!". Sau iată-l, cu altă ocazie, pe Emil Constantinescu, personaj de un curat caragialism: "Preşedintele cuprinde încet pe fiecare cu privirea. Nu va vorbi imediat, abia peste un minut. - Domnilor, de când ne cunoaştem noi? Cât am luptat împreună în opoziţie? Eu vin să vă spun: opoziţia e poezie, puterea e proză. N-avem voie să fim frustraţi la putere! Pahar cu apă. Linişte. - Suntem pe marginea prăpastiei, da. Nu noi ca persoane, noi nu contăm. Ţara. N-avem şanse de mijloc. Ori ne prăbuşim, ori urcăm! Murmure de aprobare. Preşedintele tuşeşte sec, vocea lui de tenor începe să-l lase tocmai acum. - N-avem proiecte, suntem catastrofali la capitolul ăsta, noi ca români. De asta n-avem bani; banii se dau pe proiecte. Şi nici capacitate de acţiune. PNŢ şi PNL, pilonii Convenţiei, sunt practic în afara acţiunii politice, adversarul joacă singur pe teren. Adversarul fiind PD-ul şi PDSR-ul. Deşi PDSR-ul pare dispus să ne ajute să trecem bugetul, îi convine un guvern slab, dependent de opoziţie. (Îşi îngroaşă glasul, parcă turează un motor mic.) N-am avut niciodată 15.000 de specialişti, aşa cum am spus în campanie, ştiu foarte bine, dar de atunci încoace, s-ar fi putut aduna, nu credeţi? Priviri în pământ: are dreptate. - Şi-acum vă voi spune ceva ce vă va şoca. Vă voi spune perspectiva mea asupra Convenţiei. CDR este vehiculul politic care ne-a adus la putere şi de care, sondajele o arată, oamenii continuă să-şi lege speranţele. Ea a fost şi a rămas un simbol al unităţii. Iată de ce nu cred că ea trebuie mult activizată. Nu vă mai certaţi pe ea. Lăsaţi-o... congelată. Răspunderea va cădea pe guvern, pe partide. Lăsaţi Convenţia. Contez pe dvs, pe PNŢ şi PNL, cei doi stâlpi ai CDR. Contez că veţi înţelege (s.n.)".
Nu e greu de înţeles: aşa sunt oamenii noştri politici, cei cu funcţii înalte în stat, cu putere de influenţă şi decizie asupra prezentului şi viitorului nostru. Aceştia sunt "de dreapta"; să fie cei din partea cealaltă a eşichierului politic (cei "de stânga") de o cu totul altă factură? Să compenseze ei, prin eventuale mari calităţi şi merite, defectele şi erorile exhibate de primii? Am fi naivi să credem într-un asemenea miracol. Fără a cădea în greşeala judecăţii globale - căci există, cum spuneam, şi excepţii -, se vede cu ochiul liber că politica, la noi, are o configuraţie şi o axă de auto-valorizare pe care raţiunea nu le poate înţelege, şi nici bunul simţ accepta. Să zicem atunci, laolaltă cu fostul preşedinte, că "puterea e proză" (chiar dacă una de factură cam îndoielnică), iar "opoziţia e poezie". Luând vorbele în sensul lor propriu, nu la figurat, ni se va părea firesc ca o poetă de valoarea Ilenei Mălăncioiu să se afle în opoziţie şi pe vremea lui Ion Iliescu, şi în timpul lui Emil Constantinescu şi, din nou, în perioada actuală a tandemului Ion Iliescu - Adrian Năstase. Dacă volumul intitulat Cronica melancoliei (1998) era centrat pe anii "regimului Iliescu", cel de faţă cuprinde texte publicate - în "România literară" şi apoi în "Cotidianul" - din toamna lui 1998 şi până în februarie 2002. Aproape patru ani, aşadar, şi două scene politice complet diferite. Ca şi poezia (în viziunea altor înţelepţi rudimentari), opoziţia e nespus de "uşoară" - mai ales atunci când ea este individuală, fără umbrela protectoare simbolic şi pecuniar a diferitelor comitete şi comiţii. Căci una e opoziţia "miluită", bine retribuită, născătoare de burse, stagii în străinătate şi excursii pe la opoziţiile din alte părţi ale globului, şi cu totul alta e opoziţia pură şi simplă, asumată ca atare. Chiar dacă Puterea-ţintă e, din când în când, aceeaşi, una e opoziţia Ilenei Mălăncioiu şi alta, de pildă, opoziţia Gabrielei Adameşteanu. Trebuie să ne definim cu mai multă acurateţe termenul şi să observăm că el acoperă, impropriu, lucruri şi atitudini distincte. Autoarea se desparte, net şi fără regrete, de "slujnicarii" (cu termenul lui Mircea Iorgulescu) şi "analiştii de la Curte", de cei înregimentaţi, care aranjează realitatea factuală după cum le convine. Se desparte, iarăşi, hotărât nu numai de naţionalismul latrans, marca C.V. Tudor, ci şi de "internaţionaliştii noştri de serviciu". Ia o distanţă sarcastică şi faţă de colegii de breaslă care încalcă legile nescrise ale acesteia. În schimb, adoptă fără a juca defel teatru, adânceşte în sine însăşi perspectiva omului obişnuit, amărât, adesea omis în discuţiile înaltelor feţe şi ale savanţilor politologi. Ştie cât e întreţinerea şi ce înseamnă să ţi-o plăteşti dintr-o pensie de mizerie, obţinută după o muncă de o viaţă. Analizele şi concluziile ei nu beneficiază, ca ale altora, de un tarif în dolari (sau, mă rog, în euro), astfel încât să o lase rece spinoasa problemă a inflaţiei şi a (s)căderii puterii de cumpărare. Poeta care a scris Sora mea de dincolo ştie cum arată un spital pe dinăuntru, şi atunci n-o poate lăsa indiferentă faptul că nişte bombe NATO cad, colateral, pe nişte spitale dintr-o ţară vecină. Cunoaşte oamenii de la ţară, astfel că atunci când o maşină de poliţie omoară trei ţărănci de pe marginea drumului, iar ministrul de interne declară că a fost un accident normal, obişnuit, se revoltă şi-i ia apărarea unui alt scriitor şi jurnalist revoltat, pe care nişte spirite foarte democrate l-ar voi asanat. Să citim cu atenţie următoarea pagină, din articolul Cele trei femei care vindeau pepeni: "Acum câteva zile, mergând spre Sinaia, la Ciolpani am fost oprită să văd locul în care o maşină a Poliţiei, cu viteza din Şoferii iadului, omorâse trei femei aflate la marginea şoselei, unde vindeau pepeni, şi accidentase grav o fetiţă de 12 ani. Citisem în Adevărul că, pentru a şterge urmele, un echipaj al organelor tutelate de dl Dejeu a ridicat rapid corpurile delicte şi corpurile duhnind a alcool ale poliţiştilor care au făcut accidentul, lăsând-o pe minora rănită printre cadavre. După trei zile, când întâmplarea a făcut să trec pe acolo, pe locul crimei nu se mai vedea nici o picătură de sânge, iar la marginea şoselei se aflau alte trei femei care vindeau pepeni. Ai fi zis că e locul unde nu s-a-ntâmplat nimic şi ai fi binecuvântat pacea zilei, dacă drumul nu ar fi fost împânzit ca niciodată de poliţişti care îţi dădeau sentimentul că frica păzeşte pepenii. Peste aproximativ o jumătate de oră, ne aflam acolo unde bravul erou Bernevig răpusese şi el cinci civili cu câteva luni în urmă şi nu păţise nimic. S-a constatat că bietul om avea o nevroză. Pot spune, cu mâna pe inimă, că nici pe locul faptei sale nu a rămas nici o picătură de sânge. Ca şi cum cele cinci capete ale celor duşi cu acea ocazie s-ar fi rostogolit ca nişte pepeni direct în morminte, iar sâmburii negri înfipţi în miezul roşu ar fi încolţit peste o vreme în altă parte. Fiindcă, pe tot drumul acela, se vindeau în continuare pepeni, cu o seninătate care te înfiora." (pp. 25-26).
Textul începe şi continuă într-un stil transparent, de proces-verbal (cel pe care ar fi trebuit să-l redacteze colegii poliţiştilor vinovaţi!), cu o prezentare a faptelor şi a circumstanţelor, pentru ca apoi tonalitatea să se schimbe, sub presiunea indignării. În final, se ajunge la secvenţe de literatură propriu-zisă, în acel registru al terifiantului în care sunt scrise o parte din poeziile Ilenei Mălăncioiu (capetele morţilor rostogolite ca nişte pepeni direct în morminte, sâmburii negri încolţiţi în alt loc...). Alteori, apar în frază savuroase rime interioare (lucru observat mai demult şi de către Dan Petrescu, acesta aşezând chiar textul "pe verticală", sub forma unor poeme sui-generis). E de presupus că autoarea pune cuvântul cu multă atenţie, cu precauţie, pe hârtie, ciocănindu-l pe toate laturile şi făcându-l să participe la un fel de corespondenţă muzicală cu celelalte: "Dacă în doi ani nu putem să impunem un alt candidat, care să nu fi apărut aşa, din neant, ci să prezinte o garanţie prin ceea ce a făcut înainte să devină preşedinte, nu vom reuşi decât să lungim boala de care suferim." (p. 86); "Emil e mic, el nu a putut să facă absolut nimic. După doi ani de la preluarea puterii, ne spune lucrul acesta cu nonşalanţă, ca şi moraliştii din AC, care l-au propulsat, iar acum, văzând ce-a ieşit, s-au autosuspendat. (s.n.)" (p. 94). Ar putea fi vorba şi de nişte stimulatoare mnemotehnice: în mai multe rânduri, autoarea îşi atrage singură atenţia să scrie astfel încât cititorul să nu "adoarmă" pe pagina ei.
Ce mai griji îşi face şi Ileana Mălăncioiu! În loc să se gândească la riscurile reale ale publicisticii sale, la ce poate ieşi din atitudinile sale tranşante, ea este preocupată de ceva ce oricum nu are şanse de "ocurenţă": plictiseala, dezinteresul lectorului. Acestea nu au cum să apară, pentru că articolele sunt excelent scrise, cu o veritabilă tehnică în punerea punctului pe i. Foarte rar ochiurile plasei se desfac: o dată într-o exagerare (vorbind despre "sforile pe care le trag serviciile secrete", autoarea generalizează imprudent: "Nu doar în România, ci peste tot unde şeful statului e ales, chipurile, prin vot" - p. 70), a doua oară într-o stridenţă de ton ("Ghiulul acestuia [al lui Radu Vasile, n.n.] nu e nici inelul magic, nici cel papal, ci e inelul unui biet papagal care habar n-are ce spune" - pp. 70-71). Dar acestea sunt accidente, aproape inevitabile într-un parcurs atât de sinuos cum este cel făcut pentru a urma desenul socio-politic. De fapt, nu analiza autoarei este sinuoasă. Ea porneşte de la esenţializări şi sintetizări, realizând, în comentariu, o figură aproape geometrică, un corp cu mai multe faţete, sprijinite unele pe altele: eticul pe estetic (şi invers); cotidianul pe un arierplan al esenţelor scoase din experienţa de viaţă şi din lecturile fundamentale; reflecţia asupra politicului, pe rezultatele concrete ale acţiunilor din sfera acestuia...
Cubul ce rezultă din aceste articulări şi îmbinări de suprafeţe nu e niciodată un zar. Ileana Mălăncioiu nu dă verdicte la întâmplare, la supărare sau ca să se amuze lansându-le. E mereu responsabilă, gravă, de o luciditate fără pauze şi cu o atenţie distributivă. Recunosc, n-aş vrea să mă aflu vreodată într-o polemică, pe orice subiect, cu această scriitoare atât de fragilă şi atât de tare, cu judecăţi drepte şi argumente imbatabile. Din fericire, se întâmplă că în toate punctele de ruptură (cu oameni, fapte şi mentalităţi) împrăştiate şi înfăţişate în această carte, sunt întru totul de acord cu ea. Să marchez numai câteva întâlniri (pe deasupra generaţiilor şi a feluritelor -isme) între autoarea acestei cărţi şi tânărul critic care o comentează. Le las deoparte pe cele uşor de bănuit, privind dezamăgirile succesive provocate de marii noştri oameni politici. A fost şi este dezamăgită, vorba ceea, o ţară întreagă. Extraordinare sunt însă "potrivirile" în judecăţile paralele, autonome asupra lumii (şi creatorilor) literaturii noastre, ori în cele pornind de la evenimente privite diferit de liderii de opinie. Rezumativ şi enumerativ, şi eu cred în adevărul următoarelor "enunţuri": a scrie bine şi demn în timpul comunismului nu înseamnă a cauţiona regimul, ci, din contră, a-l submina; Marin Preda a fost un veritabil reper pentru lumea noastră literară; canonul se schimbă vrând-nevrând, dar revizuirea canonică nu se face în mod programatic, "după dosar"; a-l revizui pe Eminescu în acest fel, punând "modul parodic de asimilare a poetului" mai presus decât poezia sa, nu e nicidecum un act de revizuire literară (cu privirea dintr-o altă perspectivă a operei şi cele ce decurg de aici), ci cu totul şi cu totul altceva; n-ar trebui judecate cu măsuri diferite colaboraţionismele şi turnătoriile la Securitate, în funcţie de relaţiile personale cu "actanţii"; nu poţi să pretinzi că nu faci politică şi, în acelaşi timp, să decizi cine va ocupa principalele funcţii în stat; scriitorul care are, în deplină libertate, "diplomaţia" de a face dintr-un politician aflat la putere un autor de elită compromite breasla, însăşi ideea de scriitor; procesele intentate de ziarişti unor alţi ziarişti subminează sau restrâng libertatea presei; nu poţi fi de partea unui ministru de interne, chiar dacă e "de-al nostru", când acesta, în loc să aplice toate rigorile legii şi asupra unor vinovaţi din propria ogradă, minimalizează un accident cu trei morţi şi un rănit (poliţiştii beţi la volan şi "cele trei femei care vindeau pepeni"); a vorbi despre legitimitatea bombardamentelor asupra Iugoslaviei "civile" e, totuşi, prea mult faţă de cât poate duce o coloană vertebrală normal-morală; în fine, când analizăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu putem face abstracţie de problemele reale ale oamenilor în carne şi oase, cu toate că simpozioanele şi mesele rotunde, mondenităţile şi travaliul deplasărilor frecvente în străinătate sunt mai ispititoare...
Iată doar o parte dintre multele convingeri comune autoarei volumului A vorbi într-un pustiu şi criticului care îi face cronica. Apare, într-adevăr, şi pericolul să ţi se scadă nota "când la literatură, când la purtare" pentru asemenea credinţe şi opinii; dar mi se pare un pericol pe măsura monitorului respectiv, adică neglijabil. Există o justiţie a grafitului, implacabilă, care se vede după o vreme, când lucrurile rămân în urmă şi se precizează mai bine. Hârtia poate fi înnegrită şi cu numeroase dejecţii, ori cu "simple" minciuni, dar ea nu le asigură acestora, în timp, un suport stabil - aşa cum se întâmplă în cazul adevărurilor exprimate fără înconjur, ori în cel al elementelor de artă literară, rezistente estetic. Din amândouă punctele de vedere, Ileana Mălăncioiu este şi în spaţiul publicisticii o învingătoare.
PS: Citiţi un fragment din această carte
Citiţi un interviu cu Ileana Mălăncioiu