Trecutul întâlnește viitorul / Perfecțiunea imperfectă / Un nou capitol

 
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez"și Școala Gimnazială "FERDINAND I"din București.

În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.

Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Numele meu este Teodora Corina și am 14 ani. Practic dans sportiv de performanță de 8 ani și sunt pasionată de tot ce ține de mașini. Sunt încăpățânată și mă enervez din lucruri mici, dar sunt și drăguță și grijulie cu cei din jur. Culoarea mea preferată e negru, îmi plac animalele, prefer muzica rap și hip-hop și ador lucrurile organizate. Îmi plac teatrul, matematica, limba română și fotografia. Ador ca în timpul liber să mă uit la filme cu investigații criminalistice și să ies cu prietenii și familia mea.


Bună, eu!

Sper să găsești această scrisoare. Eu sunt tu, peste 9 ani. De-aia găsești felicitarea în cutia cu amintiri, pentru că sunt singura care știe de ea. Știu foarte bine că la vârsta ta îmi era foarte frică de întuneric. Eh... nu s-a schimbat mare lucru. Dar măcar la Snagov, la casa bunicilor, am prins curaj să urc singură, fără să mă sperii. E un început pentru toate, nu? În rest, nu îmi plac insectele, adică nu că nu îmi plac, mă sperii și sar de parcă m-a mușcat ceva de fund. Nu mai știu dacă reacționam la fel și la 5 ani.

Atât am de zis în prima felicitare pentru tine, sper să te ajute cu ceva.


Nu înțeleg cum toată lumea poate să aibă pretenții de la fete. Adică, bine, înțeleg, suntem fete, dar suntem oameni. Perfecțiunea nu există. Toată lumea are defecte. Iar în opinia mea, social media este un mod de a influența, cumva, anumite persoane "negativ".

Când mi am instalat Instagram am realizat că trebuie să mă schimb. Toate fetele erau "slabe", cu părul perfect, mereu aranjate și cu unghiile făcute, de parcă viața lor era scoasă din povești. Mi-a luat ceva până să realizez că nu voi putea fi niciodată ca ele. Pentru că - ghici ce - nici ele nu sunt așa mereu.

Pe rețelele de socializare oamenii sunt foarte falși. Pui un story, primești 100 de inimioare și mesaje cu "vai ce drăguță ești" sau "doamne de unde ai topul? Îți stă superb!", iar când ajungi la școală se uită urât la tine sau fac screenshot-uri și râd cu prietenii pe la spate.

Viața pentru fete e foarte grea. Dacă ești deșteaptă, ești o tocilară, dar dacă nu înveți, ești la nivelul băieților. Fetele grase nu sunt acceptate, dar dacă ești prea slabă spun că nu mănânci nimic. Dacă te machiezi sau porți haine "mulate" și îți arăți corpul, te îmbraci too show off și nu e bine, dar dacă porți haine largi, ești ca un băiat.

În ochii oamenilor, femeile trebuie să fie un model. Eu cred că fiecare e "perfect" în felul său. Tot ce contează e să îți placă ție ceea ce vezi.


E joi. Am terminat școala și plec spre antrenament. Autobuzul nu vine, așa că încep să mă uit pe Instagram. Sunt singură în stație. Deodată observ o doamnă în stânga mea. Are părul relativ lung, șaten, lucios și drept, buzele mari, date cu un creion nude, o privire ușor tăioasă. E slăbuță și nu foarte înaltă, îmbrăcată cu un tricou gri, cu niște modele de mașini, niște blugi albastru închis șters, spre gri, lungi și evazați. Mâinile ei sunt fine, cu brățări drăguțe albastre, cu unghiile îngrijite, lungi și naturale. La gât poartă ceva ce mă surprinde: două coliere. Primul e din argint, cu un fluturaș din cristale Swarovski, iar cel de-al doilea e din aur și are o pisică pe o lună. Mai ciudat e că și eu port în acel moment aceleași coliere!

În timp ce o analizez, se întoarce cu fața spre mine și îmi zâmbește. Panicată, mă întorc cu ochii în telefonul meu. Imediat apare și autobuzul. Doamna intră odată cu mine. Se așază pe un scaun. Are zâmbetul acela calm pe care mi l-a arătat când m-a văzut.

Când cobor în stație, observ că și femeia coboară. Eu îmi văd de drum, traversez strada și trec de stația de tramvai. Femeia e în spatele meu. Ușor panicată, dar sigură pe mine, mă întorc și o întreb:
- Bună ziua! Îmi cer scuze, dar... vă cunosc?
- Bună, scumpo! Cum adică dacă mă cunoști? Tu ești persoana care mă cunoaște cel mai bine.
- Scuze, dar cred că mă confundați!

Mă întorc și dau să plec, când, deodată, aud ceva la care nu mă așteptam și nici nu credeam că vreau să mă aștept.
- Corina, dragă! Crezi că te confund?

Mă întorc complet șocată! Doar prietenii mei buni și familia îmi știu acest nume și nu îl spun niciodată în public. Mă mai uit o dată atent la trăsăturile ei. Totul... totul pare așa familiar... Este oare... sau... am înnebunit...? Da, sigur am înnebunit!
- De unde știți cum mă cheamă, de ce mă urmăriți, de ce... de ce semănați așa bine cu mine?!

Femeia pare surprinsă și bucuroasă. Pentru o secundă și eu sunt surprinsă de ceea ce am zis.
- Pentru că, dragă, eu sunt tu. Peste 16 ani.
-... Îmi cer scuze. Poftim?! Adică, nu sună chiar așa absurd. Semănam destul de mult. Nu voi arăta așa de rău la 30 de ani. Am așa de multe întrebări! Nici... Nici nu știu cu ce să încep.
- Ia-ți timp! Dacă vrei, mergem împreună până la sală.
- Cu cea mai mare plăcere! Am câteva întrebări, dacă nu te superi.
- Sigur! Orice întrebare, sunt aici pentru tine.
- Fac dans sportiv și ador mașinile. Voi ajunge ceva în dans sau industria mașinilor?
- Scumpo, tu ai motivație și ești muncitoare. Mașinile sunt dorința ta cea mai mare, dar atunci când dansezi te simți liberă și te relaxezi. E logic să ajungi ceva în ambele, în egală măsură.
- Doamne, ce mă bucur! Mă gândesc că am o familie. Dar îmi mai place de același băiat? Adică, e greu să găsești băiatul perfect. Înțelegi, nu?
- Logic că avem o familie frumoasă. Ai doi copii, o fată și un băiat. Nu îți zic numele lor, că vei fi influențată și nu doresc asta. Cât despre cel de care ne place acum... vei afla singură. Sunt lucruri la care nu pot răspunde. Este bine să afli și singură. Asta e bucuria de a afla adevărul. Bucuria și dorința de a descoperi.
- Înțeleg. Dar în viitor voi fi la fel, adică pe fugă mereu? Îmi place foarte mult fuga asta, dar uneori e așa obositor!
- În timp o să descoperi cum să îți dozezi timpul. Deja știi, doar că ai anumite scăpări. Trebuie doar exersat.

Înainte să mai pot zice ceva, femeia primește un telefon. Răspunde. Vorbește câteva minute, iar eu aștept în liniște. Mă pierd în gândurile mele. Tot ce a zis pare așa profund...
- Teo, este momentul ca eu să plec. Îmi cer scuze că întâlnirea noastră a durat așa puțin. Sper să ne revedem curând! Dar înainte să plec vreau să îți amintesc niște lucruri. Ești o fată frumoasă, așa cum ești. Nu lăsa lumea care vorbește să te doboare. Ești muncitoare și acolo pentru prietenii tăi când au nevoie. Nu te învinovăți! E normal să ai zile mai grele, să plângi și să îți exprimi emoțiile. Te rog să nu îți pierzi niciodată motivația și bucuria de a lucra și de a face totul perfect. Ești îndeajuns și e tot ce trebuie să știi. Nu uita să visezi! A cam venit momentul să ne luam la revedere. Pe curând, prințesă mică!

De pe bulevard se aude un claxon lung. Din instinct, mă uit. Când mă întorc cu privirea spre femeie, nu mai e acolo. Și uite așa mă lasă în mijlocul trotuarului, cu lacrimi în ochi, pur și simplu... șocată. Totul a fost așa rapid! Și tot ce a zis a fost că e începutul unui nou capitol din viața mea. Totul pare ireal. Dar, totuși, adevărat. Încerc să îmi regăsesc puterile să plec când, în autobuzul ce trece pe lângă mine, o văd pe viitoarea eu. Pentru o secundă, timpul se oprește, îmi zâmbește, apoi autobuzul fuge mai departe.

Eu plec mai departe, pe dinăuntru cu gândurile mele complet amestecate, încercând să le găsesc un loc și un înțeles, iar pe dinafară de parcă ar fi pur și simplu o zi normală din viața mea.


2. INT. CAMERA BIANCĂI. NOAPTE

BIANCA nu poate dormi. Se uita atentă într-un punct de ore în șir. Se ridică din patul ei, aprinde lampa portocalie pal de pe biroul ei și ia două foi. Pe una scrie cu un pix negru "Mai bine încerci și greșești, decât să nu încerci deloc.", iar pe cealaltă scrie "Urmează-ți visul indiferent ce s ar întâmpla!". Prima foaie o lipește pe oglinda sa din cameră, iar pe cealaltă o pune în husa telefonului.