Superputerea mea / Cum e viitorul? / Un manifest / Un moment de revoltă / Jaf în cuplu

 
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez"și Școala Gimnazială "FERDINAND I"din București.

În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.

Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Bianca, am 13 ani și sunt ca orice alt adolescent, îmi place să pictez și să ascult muzică. Fac atletism de 5 ani. Ce cred că mă diferențiază de alți adolescenți este faptul că încă mă simt ca un copil. Uneori îmi aduc aminte de jucăriile pe care le am în casă și încep să cotrobăi prin ele. Alteori, când ies afară cu prietenele mele și sunt și copii mici, căutăm un joc pe care să îl jucăm cu toți.


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 10. Mă dau jos din pat și realizez că dacă mai stau mult, am să întârzii la școală. Mănânc și mă schimb în grabă. Când ajung la ușă, am un sentiment ciudat. Nu mă simt rău, nu am uitat nimic și am mâncat... Ies din casă, ignorând sentimentul.

Pe drum văd o pisică și mă opresc să o mângâi. Știu că am să întârzii la școală, dar mă opresc și observ că pisica e bolnavă. Mă apropii și mă uit atent la ea. Ea se uită la mine cu o privire tristă. Pun mâna pe ea, poate o mai liniștesc. Când o ating, pisica parcă se înveselește, sare în picioare, se uită la mine, mă urmărește și se alintă. Sunt foarte confuză. Cum poți să te însănătoșești atât de repede?

Pe drum o văd pe bătrânica pe care o auzeam de fiecare dată în drum spre școală plângându-se că o doare spatele sau că e bolnavă. Decid că trebuie să verific ceva, așa că merg la ea, mă prezint și o rog să stăm pe o bancă. Ea pare puțin surprinsă. Ne așezăm pe o bancă din apropiere și începem să vorbim. La final îmi ia mâna într-a ei și îmi mulțumește pentru bunătatea mea. Când mă atinge, pare surprinsă. Înainte să plec îmi spune că se simte mult mai bine. "DA! Asta e superputerea mea."

Pornesc spre școală cu gândul să fac mult mai multe lucruri bune. Ajung târziu, dar profa de română nu e la școală, ceea ce mă scutește de o absență. Mă așez în bancă. Patricia, cea mai bună prietenă a mea, e la baie. Când se întoarce, îmi dau seama că nu se simte tocmai bine. Deodată începe să strănute și să tușească. O ating, iar superputerea mea intră în acțiune. Patricia se uită la mine confuză. Mă întreabă dacă vreau ceva, iar eu îi spun că nu. Apoi iau mâna de pe ea.

În drum spre casă mă uit în jur și îmi dau seama că acum văd lumea altfel. Îmi dau seama că nu e mereu vorba despre mine și cei pe care ii cunosc, că toți trăim în lumea asta cu un motiv și că fiecare e aici ca să schimbe viața cuiva sau chiar a întregii omeniri.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța pentru că nu mi se pare corect să fiu singura cu puteri. Trebuie să fim egali. Doar faptul că ești diferit nu te face mai presus de ceilalți.

E finalul unei zile ca nicio alta de până acum. Mă simt foarte bine. Nu cred că m-am simțit vreodată așa de bine. Mereu am iubit sentimentul de fericire pe care îl am după ce ajut pe cineva, nu am cum să uit acest sentiment. Faptul că pot să ajut pe cineva ignorat de toată lumea mă face să mă simt o persoană mai bună.


Îmi place să văd lucruri neobișnuite și să întâlnesc oameni neobișnuiți, dar nu m-am așteptat niciodată să întâlnesc pe cineva așa.

Sunt în parc. Mă plimb cu căștile în urechi, plictisită, parcă aștept să treacă mai repede ziua asta. Când, deodată, văd o față care mi se pare foarte cunoscută. E o femeie care are în jur de 30 de ani. Mă uit atent la ea. Mi se pare o femeie foarte frumoasă, care îmi seamănă foarte mult.

Mă apropii de ea, ea se uită la mine. Vine spre mine și observ cum mă analizează.
- Bună ziua, pot să vă întreb cum vă cheamă? întreb eu.
- Bună, mă numesc Bianca Năstase. De ce întrebi? îmi răspunde ea politicos.

Când aud acel nume mi se oprește respirația pentru o clipă.
- Întreb pentru că îmi păreți foarte cunoscută și nu înțeleg de ce.
- Și tu îmi pari cunoscută. Ne-am mai întâlnit vreodată? mă întreabă ea.
- Nu cred, îi spun puțin rușinată. Pot să vă mai întreb ceva?
- Da sigur, îmi răspunde ea.
- La ce școală ați mers? Ce faceți zi de zi? Și ce v-ați dorit toată viața? o întreb eu repede nelăsând-o să răspundă. Scuze, am pus mai mult de o întrebare.
- Nu-i nimic. Păi... Am mers la două școli. Dacă îmi amintesc bine, una era 199 și cealaltă Petre Ghelmez.
- Ce ciudat! Și eu am mers la aceleași școli.
- Ce coincidență! Să îți răspund și la următoarele întrebări. Sunt arhitect și îmi place foarte mult ce fac. Și mi-am dorit foarte mult, dacă nu mă înșel... să am un iubit ca iubiții pe care îi au fetele din cărți și seriale.
- Și eu vreau să mă fac arhitect și chiar îmi doresc să am un iubit ca cei pe care îi au fetele din cărți sau din filme, îi spun eu.
- Cred că e o coincidență foarte mare, îmi zice ea puțin stânjenită.
- Eu nu cred că e o coincidență! zic eu tare. Eu cred că tu ești eu din viitor, zic prea încet ca să mă audă, iar ea se uită confuză la mine.
- Poftim? mă întreabă.
- Eu cred că noi două suntem una și aceeași persoană, doar că tu ești din viitor, iar eu sunt din prezent, pentru că avem exact același nume și mi-ai răspuns la întrebări fix la fel cum aș fi răspuns eu.
- Deci tu vrei să îmi zici mie că eu sunt tu din viitor? întreabă ea cu o urmă de confuzie în glas.
- Pai... are logică, nu? întreb eu, sperând să creadă și așa-zisa eu din viitor.
- Se poate așa ceva? mă întreabă și mai confuză.

Ridic din umeri în semn că nu știu și las privirea în pământ. Ea se uită în altă parte. Urmează un moment de liniște, care parcă îmi țiuie în urechi.
- Deci nu crezi în teoria mea, nu? o întreb eu încă privind în jos.
- Oamenii m-ar crede nebună dacă aș zice că te cred, dar am impresia că ai dreptate, îmi răspunde ea.

Ridic ochii din pământ și mă uit la ea.
- Dar dacă aș fi tu din viitor, ce ai spune despre mine? Îți place cum te-ai transformat în timp?
- Da, îmi place cum arată viitorul meu dacă tu ești eu din viitor. Pari o femeie foarte veselă și, în plus, ești foarte frumoasă, zic eu puțin rușinată.

Ea se uită la mine surprinsă, dar, în același timp, foarte mulțumită de răspunsul primit.
- Mulțumesc pentru compliment! spune ea zâmbind.
- Cu plăcere! Vrei să ne plimbăm prin parc și să mai vorbim? o întreb eu puțin bâlbâită.
- Sigur, zice ea.

Ne plimbăm prin parc discutând, fără să ne dăm seama că s-a înserat. După un timp Eu-din-viitor primește un apel, scoate un telefon pe care nu l-am mai văzut până acum (cel mai probabil pentru că e din viitor ) și îmi spune că trebuie să răspundă.
- Da? o aud eu. Nu e momentul acum.

Nu aud mult din conversație, ceea ce mă enervează, pentru că sunt chiar curioasă să aflu cu cine vorbește. Peste câteva minute se întoarce la mine și îmi spune:
- Eu trebuie să mă duc acasă. Te descurci să ajungi singură?
- Da, îi spun eu cu o urmă de tristețe în voce, pe care încerc să o ascund, dar nu îmi iese.
- Nu fi tristă, îmi spune ea și se apleacă să se uite la mine. Bucură-te de copilărie și de darurile mici ale vieții, distrează-te, dar, în același timp, învață ca să ajungi ceea ce îți dorești să ajungi, ca să lucrezi ușor și să ai bani pentru tot ce îți dorești, nu lăsa nimic pe ultima sută de metri și, mai ales, ai grijă de tine, da?
- Da, așa am să fac, îi spun eu hotărâtă.
- Promiți? mă întreabă ea.
- Promit!

Mă ia în brațe, iar eu zâmbesc. Când îmi dă drumul, îmi spune că se grăbește și că nu mai poate sta. Ne luăm la revedere și fiecare se îndreaptă în direcții diferite.

Ajung acasă foarte bine dispusă și decid să nu mai las toate lucrurile pe ultima sută de metri, așa că mă duc să îmi fac de mâncare și mă pun pe citit cartea pe care ne-a dat-o de citit doamna de română.


Când eram mică îmi doream să devin inventatoare. Îmi doream atât de tare pentru că în sinea mea știam că nimeni nu mai poate crea ce vreau eu să creez. Îmi doream să creez o mașină care se micșorează, să meargă pe sub mașini când era trafic și să o poți băga în buzunar ca să nu mai cauți loc de parcare. O numisem "Bia-mobilul". Știam că dacă inventez mașina aceasta am să ajung în istorie. Dar la un moment dat cineva a venit și mi-a stricat tot visul. Mi-a spus că nu pot să creez o mașină de micșorare și că ce vreau eu e imposibil. L-am crezut. Am încetat să visez la mașina mult dorită și am început să vad realitatea.

Recent mi-am dat seama că nu m-am supărat pe acel om pentru că mi-a spus că nu se poate să inventez o mașină care se micșorează, ci m-am supărat pe el pentru că m-a adus la realitate, pentru că nu m-a lăsat să visez, m-am supărat pe el pentru că nu m-a lăsat să fiu copil și să am creativitate. Dacă mă lăsa să visez în continuare, mă bucuram de copilăria mea cât de mult puteam, crezând în magie și în tot ce nu există, nepăsându-mi că nu aceasta e realitatea.

Acum, de fiecare dată când încep să cred ceva, mă întreb dacă poate fi realizat sau poate fi real. Nu-mi place asta, dar nu am cum să mă gândesc altfel.


Sinceră să fiu, m-am săturat! Nu mai pot! Fiecare profesor crede că doar materia lui există. Fiecare profesor ne dă teme cu vârf și îndesat, iar eu când să le fac pe toate? 7 ore pe zi sunt la școală și când mă întorc acasă trebuie să stau să îmi fac temele. Cine poate să stea în jur de 9 ore cu ochii într-o foaie încercând să rezolve o problemă sau să analizeze un cuvânt? Vă zic eu: NIMENI.

Și după ce vin profesorii cu o grămadă de teme, trebuie să apară și mama care mă pune să le fac pe toate. Și dacă îi spun că nu pot sau că nu am timp, eu sunt mereu aia de vină. Să nu mai zic că și la meditații mi se dau teme. Câte teme ar trebui să fac? Cu ce mă ajută toate temele astea? Cred că profesorii ar trebui să dea mai puține teme, mai ales că nu pe toți elevii îi interesează toate materiile.

Când o să fiu mare nu o să îmi aduc aminte tema de acum 5 ani de la mate, când trebuia să aflu x-ul și nu înțeleg cu ce mă ajută x-ul ăsta.


19. INT. RECEPȚIA BĂNCII. ZI

Din camera seifelor ies doi paznici: unul mai bine făcut, celălalt cam slăbuț.


20. INT. CAMERA SEIFELOR. ZI

Recepționera intră în camera seifelor, nu e nimeni acolo și totul pare impecabil. Merge spre seiful mare și își dă seama că e deschis. Îl deschide larg și vede că nu mai e nimic acolo.