Intro
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez"și Școala Gimnazială "FERDINAND I"din București.
În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.
Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Bogdan Velicu - 13 ani
Autobiografie în 50 de cuvinte și-o minciună
Eu sunt Bogdan, sunt născut pe data de 2 iulie și de atunci mă uit la filme. De 2 ani mă uit la 6 seriale și 4 filme încontinuu. Oricât mi-ar plăcea să stau în pat și să mă uit la filme, tot aș prefera să ies afară cu bicicleta. Am fost la concursuri și drumuri pe munte.
Superputerea mea
Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 7 dimineața, începutul unei noi zile, plină de provocări și oportunități. Mă dau jos din pat și realizez că ceva e diferit. Simt o energie neobișnuită pulsând în mine, o senzație de putere care mă învăluie. DA! Asta e superputerea mea. O superputere pe care am descoperit-o într-o dimineață obișnuită, dar care a schimbat complet perspectiva mea asupra lumii.
Pornesc spre școală cu gândul de a face față tuturor sarcinilor și provocărilor ce mă așteaptă. În timp ce merg pe stradă, simt cum timpul pare să încetinească în jurul meu. Oamenii se mișcă în slow-motion, mașinile par să se deplaseze cu o viteză mică. E ca și cum aș fi intrat într-o altă dimensiune, unde eu sunt stăpânitorul de drept al timpului.
Apoi, deodată, în mijlocul agitației orașului, observ un copil care și-a pierdut balonul și plânge. Fără să stau pe gânduri, superputerea mea intră în acțiune. Opresc timpul în jurul meu, mă apropii de copil și îi redau balonul pierdut. Zâmbetul său luminos este recompensa cea mai frumoasă pentru gestul meu.
Mă uit în jur și îmi dau seama că această superputere nu este doar despre a controla timpul, ci și despre a face bine în jurul meu. Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța pentru că nu aș mai putea aduce zâmbete pe fețele celor din jur, nu aș mai putea schimba lucrurile în bine.
E finalul unei zile că nicio alta de până acum. Mă simt împlinit și fericit, știind că am folosit superputerea mea pentru a aduce bucurie și speranță în lumea în care trăiesc. Cu inima plină de recunoștință, mă pregătesc să adorm, știind că mâine va fi o altă zi în care pot face diferența. În liniștea serii, timpul pare să se oprească pentru un moment, iar eu mă bucur de această clipă de pace și mulțumire, știind că superputerea mea este un dar prețios pe care îl voi folosi cu înțelepciune și compasiune în fiecare zi ce va urma.
Revolta
Am avut multe momente în care m-am simțit revoltat, dar cel mai rău a fost când un băiat a intrat în mine cu bicicleta la concurs și mi-a rupt degetul. Tot el a fost ajutat să se ridice cât timp eu încercam să mă ridic și să opresc sângerarea.
Tot eu
Mă plimb prin parcul unde obișnuiam să vin când aveam nevoie de un moment de liniște. E o zi însorită, dar ușor răcoroasă, perfectă pentru o plimbare. În depărtare, văd o bancă liberă și mă îndrept spre ea. Când ajung aproape, observ o persoană care stă deja acolo, cu spatele la mine. Ceva familiar mă atrage către ea, un sentiment ciudat, ca o amintire de mult uitată.
Mă așez pe bancă și mă uit la persoana de lângă mine. E ca și cum m-aș privi în oglindă, dar e versiunea mea de la 30 de ani. Părul e puțin mai lung, într-o nuanță mai închisă și ușor ondulat. Ochii sunt aceiași, dar par mai obosiți, de parcă ar fi văzut și înțeles multe. Poartă o cămașă albă și jeanși, ținuta simplă, dar elegantă care mi-a plăcut mereu. După un moment de tăcere, încep să vorbesc.
- Ești... eu, nu-i așa? La 30 de ani?
Zâmbește și dă din cap afirmativ.
- Da, sunt tu din viitor. Mi-am dorit de mult să avem această discuție.
Îmi vine să râd, dar rămân serios. E ciudat să te întâlnești cu tine însuți. Nu știu de unde să încep, așa că pun prima întrebare care-mi vine în minte:
- Cum e viața ta acum? A mea... a noastră?
- E complicată, dar frumoasă. Am reușit să obțin jobul pe care l-am visat, dar cu prețul unor compromisuri. Am învățat să-mi gestionez mai bine timpul, să prioritizez ce contează cu adevărat.
Mă gândesc la ce-aș vrea să schimb în viața mea actuală și îi spun:
- Dacă aș putea schimba ceva acum, aș încerca să fiu mai puțin anxios. Să nu mă mai consum pentru lucruri mărunte. Să învăț să spun "nu" mai des.
Eu din viitor oftează ușor și îmi răspunde:
- Anxietatea nu dispare complet, dar devii mai bun la a o gestiona. Înveți să-ți oferi mai multă compasiune. Cât despre "nu", am început să-l spun mai des. E eliberator.
Curiozitatea mă împinge să întreb:
- S-a îndeplinit dorința mea cea mai arzătoare?
Zâmbește enigmatic și răspunde:
- Da, dar în moduri pe care nu ți le-ai imaginat. Ce-i drept, dorințele noastre se schimbă pe măsură ce creștem. Acum, mă bucur de lucrurile simple, de momentele petrecute cu cei dragi.
Mă uit atent la el și observ că pare mulțumit, dar și puțin melancolic. Întreb fără să ezit:
- Ce nu-ți place să faci deloc și totuși trebuie?
Râde scurt.
- Încă urăsc să mă trezesc devreme. Dar unele responsabilități vin la pachet cu maturitatea. Trebuie să fac față, chiar dacă nu-mi place.
O întrebare mai personală îmi vine în minte:
- Cine sunt persoanele pe care le-ai evita cel mai mult?
Devine serios și răspunde cu calm:
- Oamenii toxici, cei care îți consumă energia și nu aduc nimic bun în viața ta. Înveți să-i recunoști mai ușor și să te protejezi.
Nu pot să nu întreb despre mine la 30 de ani:
- Îți place de tine acum?
Se uită direct în ochii mei și zâmbește.
- Da, îmi place de mine. Am învățat să mă accept, cu bune și rele. Am crescut și am evoluat. Dar, cel mai important, am învățat să fiu fericit cu cine sunt.
Mă simt ușurat. Acum știu că viitorul nu e perfect, dar e plin de lecții și creștere. Ne ridicăm de pe bancă și ne îmbrățișăm, simțind o conexiune profundă.
Înainte să plece, viitorul meu eu îmi șoptește:
- Nu uita să te bucuri de călătorie! Fiecare pas contează.
Îl privesc cum se îndepărtează și mă simt mai încrezător în ceea ce urmează. Știu că voi face față provocărilor și că, indiferent de obstacole, viitorul meu va fi așa cum mi-l construiesc.