Scrisoare către mine la 5 ani / Superputerea mea / Tot eu

 
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez"și Școala Gimnazială "FERDINAND I"din București.

În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.

Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Valentina, am 13 ani și iubesc dansul, desenul și scrisul. Prefer activitățile artistice în locul celor sportive. Sunt o fire calmă și înțelegătoare, mereu deschisă să învăț lucruri noi și să îmi urmez pasiunile. Totuși, în situațiile tensionate, nu îmi place să las de la mine, preferând să îmi susțin punctul de vedere.


Dragă Valentina de la 5 ani,

Mă bucur că pot sa îți scriu și să îți transmit un mesaj. Scriu această scrisoare pentru a-ți povesti despre o mică aventură prin care am trecut și care mi-a învins frica de insecte. De când eram mică îmi era foarte teamă de ele. Furnicile, gândacii, chiar și fluturii mă înspăimântau. Cum vedeam o insectă, cum simțeam că rămân fără aer și voiam doar să mă îndepărtez de ea. Anul acesta, la 13 ani, într-o zi de primăvară am avut o întâmplare care m-a ajutat să-mi depășesc frica.

Era o zi însorită, iar eu eram în curtea bunicilor, privind cerul. Deodată am observat un mic fluturaș care se îndrepta spre mine. În loc să-l gonesc cu mâna, am decis să privesc ce are de gând. Era micuț și colorat, pe exteriorul aripilor albastru deschis și multe bulinuțe negre sau portocalii, pe interior albastru închis și unele părți mov, la baza lor era un puf albastru care îl făcea special. Se așezase pe spatele meu, așa că am întins mâna și l-am lăsat să se urce pe degetul meu. M-am uitat cum își mișcă aripile încet și totuși nu voia să zboare către alt loc. A mai stat câteva minute, apoi a plecat și s-a reîntors. Am petrecut împreună un sfert de oră, în care eu îl admiram și el stătea liniștit în palma mea. Încet, încet, frica mea s-a transformat într-o admirație pentru aceste mici creaturi.

Valentina, vreau să știi că este în regulă să ai frici, dar mai importat este să le înfrunți și să încerci să le înțelegi. Fii curajoasă și încearcă să privești lumea cu ochii deschiși si inima deschisă.

Cu drag, Valentina de mai târziu


Deschid ochii, mă uit la ceas. E ora 11, perfect pentru a mă pregăti să merg la școală.

Mă dau jos din pat și realizez că, de fapt, sunt în întârziere, dar norocul meu e că locuiesc aproape de școală.

În timp record sunt gata și plec la drum. În timp ce merg, văd în spatele meu mai mulți colegi și, fără să le văd expresiile, îmi dau seama că sunt îngrijorați. Cu cât ei se apropie mai mult de mine, iar eu continui să mă gândesc la starea lor, din senin nu pare să îi mai deranjeze nimic. Știu că eu le-am făcut să dispară starea pe care o aveau, dar acum eu sunt cea îngrijorată și grăbită să ajung mai repede la școală. Nu am mai pățit așa ceva.

Mă opresc în fața școlii și îmi spun în gând: DA! DA! DA! Asta este super-puterea mea! Pot simți stările oamenilor și, dacă mă gândesc destul de mult la ele, le pot opri. Dar cred că o consecință a acestei puteri este faptul că mi le transmit mie.

Pornesc spre clasă cu gândul că la prima oră dăm test. Pe lângă mine toți par agitați și speriați. Deodată îmi vine ideea să văd dacă puterea mea chiar există. Stau liniștită și mă gândesc la cum se simte fiecare. După câteva secunde superputerea mea intră în acțiune și toți sunt calmi și scăpați de orice grijă. Mai puțin eu.

Ora începe și odată cu ea și testul. Mă uit în jur și îmi dau seama că nu mă pot concentra. Nu știu cum să rezolv testul, dar știu ce voi face. Profesoara nu e în clasa când puterea mea se activează, așa că ea va fi următoarea martoră că superputerile mele sunt reale. Urmez aceiași pași ca să o activez și, ca prin minune, totul merge perfect pentru noi. Când ora se încheie încerc să trec prin restul zilei preocupată doar de starea mea, lucru care decurge foarte bine.

Dacă ar fi să renunț la superputerea mea, aș renunța pentru că nu vreau să fiu mereu responsabilă de ceea ce simt cei din jurul meu și să îi controlez în anumite feluri. Dar dacă aș putea să o opresc și apoi să o repornesc oricând îmi doresc, probabil nu aș renunța.

Toată aventura se termină, este finalul unei zile că nicio alta până acum. Mă simt ușurată și sper că aceasta putere să rămână cu mine de acum înainte.


E sâmbătă, mă pregătesc să ies la mall cu prietenii mei. Când ajungem acolo, ei decid să meargă să mănânce, iar eu mă duc să probez adidași. În drum spre magazin, de pe scările rulante, o femeie merge grăbită și se ciocnește de mine. Încerc să o ajut, dându-i pungile, dar când ridic privirea spre fața ei, un fior mă trece pe șira spinării. Această doamnă nu îmi dă o stare bună, așa că plec grăbită spre magazin, fără să mă mai uit înapoi. Nu ajung să intru în magazin și aud din spate.
- VALENTINA! VALENTINA! se strigă după mine. Mă întorc și îmi dau seama că e strigătul doamnei de mai devreme. Vocea e familiară, la fel și mersul, fizionomia și... pur și simplu, ea.

Aștept în fața magazinului să ajungă la mine și să îmi spună ce dorește.
- Doamnă, de ce mă strigați? Jur că nu v-am furat nimic! Dacă vreți, puteți să vă uitați la tot ce am.

Vorbesc cu ea politicos, dar privirea mea e mult mai ocupată să o judece pe doamna brunetă, înaltă, îmbrăcată cu o pereche de blugi și o cămașă pe care eu nu le-aș îmbrăca niciodată. Îngheț când realizez că ea îmi știe numele și, cel mai probabil, e o cunoștință de familie.
- Nu cred că ai furat ceva! Dar cred că ai vrea să vorbim, îmi răspunde ea.
- Eu? Eu să vreau să vorbesc cu tine? Mă scuzi, dar nu am nicio idee cine ești.
- Cum să nu știi? Eu sunt tu și tu ești eu.
- Minți?
-Nu! Mincinosu' roade osu'. Știm amândouă replica asta din unul dintre filmele noastre preferate.
- Crezi că mă dă pe spate o replică de film? Dacă tu chiar ești eu, atunci spune-mi care era dorința mea cea mai mare? Filmul meu preferat? Și eu te voi crede.
- Simplu, cel mai mult îți doreai să deschizi un centru de echitație. The Hunger Games a fost apogeul în filme pentru tine și... bonus! Voiai ca la vârsta mea să ai doi dalmațieni. Acum mă crezi?
- NORMAL! Ai timp să stăm puțin împreună?
- Sigur că da.

Plec cu ea spre o masă unde ne așezăm să vorbim.
- Poți să îmi zici câți ani ai?
- Treisprezece. Dar tu?
- Treizeci. Sunt curioasă ce nu îți place să faci și totuși trebuie?
- Mă mai întrebi? Credeam că suntem aceeași persoană. Trebuie să merg la școală. Asta fac și nu îmi place!
- Încă o întrebare și te las să mă întrebi și tu. Îți place de tine la 30 de ani?
- Dacă se poate, îți răspund și eu cu o întrebare - vrei să zic adevărul sau să te mint?
- Nu mai trebuie să zici nimic, pentru că în mintea mea a apărut această amintire cu noi două și înțeleg că nu prea îți place de tine din viitor.
- O singura curiozitate am. Cum arata o zi din viața mea la 30 de ani?
- Mă trezesc pe la 7 și ies cu dalmațienii, Daisy și Archie, la plimbare. Apoi mănânc și merg la serviciu până la ora 17. Seara mă relaxez.
- Cred că mi-ar plăcea să trăiesc așa.
- O să te încânte ce urmează să trăiești! Chiar daca mi-aș dori să mai stăm împreună, trebuie să plec cu niște treabă. Poate ne mai vedem! Pa, Valentina!
- Pa! Succes!