Manifest / Un moment de revoltă / Superputerea mea

 
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez" și Școala Gimnazială "FERDINAND I" din București.

În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.

Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Maya. Îmi plac schiul și desenul, activități la care mă pricep. Sunt o persoană sensibilă, care se atașează destul de repede. Am 14 ani, iar prietenii mei ar spune că sunt aventuroasă și curajoasă. Pe lângă asta, mi s-a mai spus că sunt prea retrasă, antisocială, ceea ce este destul de adevărat. Îmi place să stau singură în majoritatea timpului.


Ce mă enervează pe mine cel mai mult? Persoanele false. Cel mai rău tip de om care există. Persoanele cu care vorbești în fiecare zi, apoi se plictisesc de tine, încep să te ignore, să te vorbească pe la spate, să te trateze cu indiferență și să spună că nu le-a păsat niciodată de tine. Se comportă de parcă nu ați fi vorbit în fiecare zi timp de doi ani. De parcă toate chestiile pe care vi le-au spus nu contează. Tipul de persoană care tratează totul cu indiferență și superficialitate, în loc să își confrunte emoțiile și sentimentele. Persoanele care rănesc pe toată lumea din jurul lor, doar pentru că sunt ele defecte.


Aud: "Ai văzut cum s-a tuns??"
"Daa! Wolf cut, direct."

De ce? De ce ar spune asta? De ce ar râde de felul în care m-am tuns? Au zis că le place. Au zis că îmi stă bine. Ce le-am făcut?? Nu înțeleg! Știu că nu mai suntem atât de apropiați, dar să râdă de mine? Prietenii mei? Care e problema lor? Gata, am decis: nu mai are sens să vorbesc cu ei dacă nu mă mai suporta niciunul, dacă sunt atât de enervantă, atât de insuportabilă încât să arunce doi, poate chiar trei ani de prietenie pe fereastră. În același timp, simt cum îmi pică cerul în cap, iar întrebarea rămâne aceeași: de ce? Trebuie să aibă o explicație, nu? Poate vorbeau despre altcineva, poate nu are sens să mă supăr pe ei. Poate doar am înțeles eu greșit sau poate arăt atât de prost. Dar dacă e așa, atunci nu ar trebui să îmi spună, în loc să râdă de mine și să vorbească pe la spate? Poate nu voiau să mă supere, înțeleg asta. Sunt într-adevăr destul de sensibilă. Nu ar vrea să mă rănească... Nu?


Mă pregătesc de culcare, ca în orice altă seară. Îmi dau cerceii, brățările și inelele jos, mă spăl pe față și pe dinți. Nu e nimic deosebit cu această seară, doar mă doare capul, ceea ce nu mi se întâmplă aproape niciodată, așa că iau o pastilă și mă bag în pat.

Dimineața, deschid ochi, mă uit la ceas și văd că e ora 7:30. Mă dau jos din pat și realizez că încă mă doare capul, mai tare decât aseară. Fiind în întârziere, mă schimb repede de pijamale, mă spăl pe dinți, mă dau cu rimel și plec spre scoală. Urc în autobuz și observ că toată lumea vorbește mai mult decât de obicei și nu doar atât, dar aud vocile persoanelor care nici măcar nu vorbesc. Îmi închipui că doar mi se pare și îmi continui drumul spre școală. Ajung cu 10 minute mai târziu, intru în clasă și mă scuz. Aud persoane vorbind. Mă uit în clasă, dar nimeni nu pare să își miște buzele. Mă așez și îmi deschid manualul. Acum chiar cred că am înnebunit, îmi spun în gând: "trebuia să se întâmple la un moment dat". Încerc să mă concentrez, dar vocile par tot mai puternice.

În pauză ies afară împreună cu prietena mea, Teodora. Ne așezăm lângă trunchiul unui copac pentru a mânca în liniște. În sfârșit vocile se opresc. Sau nu... "Vreau să o întreb dacă are planuri pentru sâmbătă, dar nu vreau să o enervez. Săptămâna trecută a avut treabă, poate nu ar trebui să îi mai zic o dată..." DA! Asta e super-puterea mea. Pot să citesc gândurile altor persoane. O întreb dacă are planuri weekendul acesta și stabilim să ne vedem sâmbătă în parc. După ce terminăm de vorbit, ea se duce în clasă, iar eu o aștept la baza copacului. Mă uit în jur și îmi dau seama că vocile s-au oprit pentru că în apropriere nu se mai află nimeni. Apoi deodată îi văd pe Mihnea și Luca venind spre mine. Superputerea mea intră în acțiune și încep să aud vocea lui Mihnea zicând: "Unde e Teodora? Am văzut-o venind aici...", tot mai tare, pe măsură ce se apropie. Teodora apare și ea după câteva secunde și începem să vorbim până când sună clopoțelul. Pornesc singură spre sala de clasă, cu gândul la ce a spus Mihnea, încercând să blochez vocile celorlalte persoane. În final decid să nu îi spun nimic Teodorei, doar eu știu cât de greu i-a fost după ce s-au despărțit și cât de urât s-a comportat Mihnea pe la spatele ei. Mi se pare o prostie că încă sunt prieteni după tot ce s-a întâmplat și i-am spus asta de nenumărate ori, dar degeaba. Ea încă așteaptă ca el să se întoarcă și preferă să rămână doar prieteni decât să accepte realitatea.

Mă întorc acasă și îmi termin temele pentru mâine. Durerea de cap a încetat și vocile s-au oprit, fiind, într-un final, singură. Îmi fac rutina de seară: îmi dau cerceii, brățările și inelele jos, mă spăl pe față și pe dinții. E finalul unei zile ca nicio alta până acum. Mă simt... ciudat.

P.S.: Au câștigat vocile.