Scrisoare către mine la 6 ani / Puterea mea / Revolta / Competiția

 
În perioada 13 - 31 mai 2024 s-a desfășurat programul educațional Citește-mă! - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor de clasa a VI-a și a VII-a. Atelierele s-au desfășurat în parteneriat cu Școala Gimnazială "Petre Ghelmez" și Școala Gimnazială "FERDINAND I" din București.

În cadrul atelierelor, copiii au experimentat, atât printr-o introducere în teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură (primul și cel mai cunoscut mediu de receptare a cuvântului scris), monolog și scenariu de film.

Coordonatorii atelierelor de autocunoaștere prin scris "Citește-mă" sunt: Oana Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaela Michailov (dramaturg, trainer al atelierelor de scriere dramatică) și Ana Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică).

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Bună! Sunt Silvia, am 12 ani și sunt născută în august. Îmi place vara. Ador să fac glume și să vizionez filme care îmi atrag atenția. Îmi place să cânt la pian și să fac mici spectacole în care să arăt cum pot cânta. Am frică de lucrurile rele care se pot întâmpla cu familia mea.


Draga Silvi de 6 ani,

Știu că ți-e frică de întuneric, am trecut și eu prin asta. E o frică ciudată, de care ai impresia că nu poți scăpa. Te simți urmărită de peste tot, dar nu vezi nimic. Toate colțurile sunt pline de singurătate și, în același timp, de străini care îți vor răul. Toată lumea îți spune că nu e nimic și că nu ai de ce să-ți faci griji, dar ei nu știu ce simți. Ei, care au trecut peste asta, cred că este o frică fără sens. Dar nu se simte la fel când treci prin ea, iar eu sunt aici pentru tine.

Vestea bună e că o să treacă într-un final. Când se întâmplă să fii în întuneric, calmează-te, nu te agita. Caută lumina. Daca nu ai acces la ea, gândește-te la ceva frumos! La tine acasă nu ai de ce să-ți faci griji, ești în siguranță. Până la urmă și întunericul are sensul și rolul lui. Fără întuneric nu am putea vedea frumusețea lunii și a stelelor. Nu am putea să ne odihnim destul. Încearcă să apreciezi întunericul și o să vezi că frica asta o să treacă.


Deschid ochii, sunt acasă. Inițial am adormit la bunica mea. Nu știu cum am ajuns acasă. Mă trezesc și mă îmbrac pentru școală. După ce ajung la destinație, orele încep și ziua decurge repede.

Sunt la after, afară în curtea școlii. O fetiță mică, de la fosta mea învățătoare, vine la mine pentru că ne place să stăm împreună. Îmi spune că nu se simte bine. Are probleme cu familia și totul se destramă. Vorbesc cu ea. Începe să plângă din cauza emoțiilor copleșitoare. Îi spun: "Nu fii tristă, așa e viața, nu mereu perfectă, cu mici defecte". Se simte mai bine.

Vine seara. Mă pregătesc să mă culc, după o zi frumoasă, dar obositoare. Dimineața ajung la școală cu ochii împăienjeniți. Totul merge exact ca ieri. E ca o rutină zilnică. La after sunt afară. Un băiat e trist. I-a murit pisica. Îi calmez, spunându-i: "Nu-i nimic, e la Dumnezeu și are grijă de tine de sus".

În fiecare zi se întâmplă la fel. Mereu am pe cine să consolez. Când sufăr eu, nimeni nu vine să mă consoleze. Dar pot să mă calmez singură. Mama, tata și sora mea vin și mă fac să mă simt mai bine. După câteva zile e o scenetă cu super-eroi la școală. Până la urmă îmi dau seama care e superputerea mea. E empatia. Și sunt mândră de asta.


Sunt la ora de muzică, iar mama, care este profesoara mea, face exerciții de încălzire cu noi. În momentul în care ne ridicăm colțurile gurii și nouă nu ne iese, mama, care e supărată pe mine, crede că mă strâmb la ea. Sunt supărată și revoltată pentru faptul că nu mă crede și mă ceartă degeaba. Simt furie, îmi tremură picioarele și gândesc "niciodată nu mă crede".


Am simțit o competiție în momentul în care verișoara mea voia să aibă tot, iar mie să nu-mi lase nimic. După nașterea mea, s-a simțit dată la o parte și a vrut să se asigure că nu doar ea simte asta. A început să dea în mine și să-mi ia lucrurile cu care mă jucam sau pe care le foloseam.

Dar asta se întâmpla doar când nu erau părinții prin preajmă. Mama și tata o iubeau și încă o iubesc foarte mult. Ea știa foarte bine asta, dar era geloasă și nu voia să înțeleagă că eu eram copilul lor. Mă simțeam foarte rău și mă gândeam că nu e frumos ce face. În momentul în care mă duceam să spun că m-a lovit, mi se răspundea "Las-o, n-o mai băga în seamă!". Mă simțeam neînțeleasă.

Emoțiile pe care le-am simțit sunt de nedescris și mă bucur că a crescut și că a înțeles tot. Acum este ca o a doua soră pentru mine.