Intro
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.
Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
David Andrei Axinte - 17 ani
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
"Axinte David Andrei" - acest nume reprezintă mai mult decât un nume. Este o poveste de viață, o experiență, o traumă. În cei 17 ani pe care i-am trăit, am învățat că viața nu este ușoară. Am înțeles că am emoții complexe și că îmi este foarte ușor să mă iubesc pe mine.
Super-puterea
Într-o dimineață senină, deschid ochii și simt o schimbare profundă în mine. E greu de explicat la început, dar ceva mă face să mă ridic din pat cu o energie neobișnuită. Pe măsură ce încep să mă îmbrac și să ies din casă, realizez că pot simți ceva diferit la oamenii din jurul meu. E ca și cum le pot citi nevoile, problemele și grijile, fără ca ei să spună vreun cuvânt. Prima experiență o am când cobor din autobuz. Un bărbat pe care nu-l cunosc se sprijină de un perete, cu o privire tulbure. Simt o atracție inexplicabilă spre el și, fără să știu de ce, mă opresc în fața lui. Îl privesc în ochi și brusc îmi dau seama ce îl frământă: a pierdut un document important și nu știe cum să-l recupereze. Nici măcar nu apuc să gândesc prea mult și mâinile mele se mișcă involuntar, scoțând din buzunar o foaie pe care el o recunoaște imediat. "Mulțumesc," îmi spune cu o voce răgușită, iar eu zâmbesc discret. Simt că am făcut exact ceea ce trebuia.
Pe parcursul zilei, această capacitate devine din ce în ce mai puternică. În supermarket, ajut o mamă să găsească produsul de care avea nevoie pentru copilul ei, fără ca ea să întrebe. La liceu, colegul de bancă pare copleșit de un proiect complicat, iar ideile care îi lipsesc îmi vin instantaneu în minte și i le ofer, simțind o ușurare din partea lui.
Nu este vorba doar despre lucruri materiale. Odată cu super-puterea de a ajuta, am început să înțeleg emoțiile și dorințele oamenilor din jurul meu la un nivel profund. Un vecin care trece printr-o depresie tăcută primește o încurajare care îi ridică moralul. O femeie îngrijorată că își va pierde locul de muncă găsește speranță în câteva cuvinte simple pe care i le ofer. Totul se întâmplă fără efort, ca și cum aș fi fost mereu destinat să fac asta. Fiecare gest, fiecare acțiune pe care o întreprind îmi aduce o satisfacție interioară. Îmi dau seama că nu doar îi ajut pe ceilalți, ci și pe mine. Cu fiecare persoană pe care o sprijin, simt că lumea devine puțin mai bună, iar eu devin mai conectat cu scopul meu.
Cu toate acestea, super-puterea mea nu este fără limite. Uneori, sunt oameni care nu vor să fie ajutați, iar asta îmi aduce o stare de neputință. Însă, chiar și atunci, îmi dau seama că efortul de a încerca contează. Fiecare mică victorie, fiecare problemă rezolvată îmi confirmă că, deși nu pot schimba întreaga lume, pot schimba lumea unei persoane, și asta e suficient. Aceasta este super-puterea mea: abilitatea de a ajuta, de a simți ce are nevoie fiecare și de a oferi sprijinul potrivit la momentul potrivit. Fără aplauze, fără recunoștință, doar cu bucuria simplă de a fi acolo.
Ce simt?
Nu pot spune că am tot ce-mi doresc, dar sunt fericit, pentru că știu sigur că viitorul îmi va aduce tot ce nu am acum. Trăiesc într-un oraș mic, uitat de lume, fără posibilitatea de a-mi arăta potențialul, dar potențialul mi-l arăt acum, pe scena aceasta. Urc, recit, sunt aplaudat și apreciat de un om important, care m-a îndrumat să pășesc într-o lume diferită. Am avut curajul să fac un salt într-un loc nou, în București, unde sunt doar eu și visul meu. Ajung aici, emoționat de acest salt care îmi poate schimba calea, dar trăiesc cu gândul că voi ajunge pe coperțile marilor reviste, că voi fi recunoscut pentru toată această muncă. Nu am timp să respir, de când am ajuns trec numai prin repetiții, muncă și, din nou, repetiții și muncă la foc continuu, ca să nu mai fie nevoie să închid ochii ca să-mi văd numele și fața în lumina reflectoarelor. Ceea ce fac este pentru mine, băiatul mic care se uită la oameni realizați, împliniți și fericiți. Așa vreau să ajung și eu cândva. În fiecare săptămână să fiu plecat în alt oraș, să mă vadă lumea și să simtă ceea ce le transmit. Lumea trebuie să se pregătească pentru momentul în care voi deschide ochii și voi străluci, pentru că, jur, îmi doresc atât de tare să fiu persoana din visele mele.
Acum deschid ochii. Mă uit în jur și văd... văd niște siluete întunecate care mă aplaudă și mă felicită. Oare chiar am reușit să deschid ochii? Sau, de fapt, doar încerc să-mi imaginez cum ar fi să deschid ochii cu adevărat... Cât mai trebuie să trag de mine? De ce nu am și eu norocul altora? E în regulă, va veni și timpul meu cândva, dar când, pentru că muncesc și zi, și noapte. Pentru ce? Doar să fiu văzut și auzit de mine când recit textele în oglindă? Deschid ochii... asta încerc, dar nu reușesc.