Atunci cînd... / Super puterea / Monolog

 
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Bianca, sunt aer și sunt iubire. Sunt ceva și rău și bun sub o formă de fluture albastru. Sunt neînfricată și mă las purtată de valurile vieții mele. Mă regăsesc în muzică, joacă și-n soare și în cei 17 ani pe care îi am. Sunt alb și negru, și sunt de fapt într-o cumpănă continuă despre cine sunt.


E Paștele, e timpul pentru cozonac! Mamaia e în sufrageria ei mică, stă pe canapea și are ligheanul galben plin de cocă între picioare și frământă. Anul trecut a ajutat-o verișoara mea să frământe, anul ăsta voiam eu să o ajut, dar ea nu vrea niciodată să o ajut în bucătărie. Oricum, bucătăria ei e foarte mică, încape un scaun și aragazul, dar chiar vreau să o ajut.
- Hai mămăică, vino să guști coca!
- Yuuuum...
- Acum dai și lui mamaia punga cu buline din lada de la studio?
- Imediat!

Mai vreau cocă, la grădiniță când facem pâine mereu ne dă să gustăm și îmi place foooooarte mult să o mănânc.

Mamaia se chinuie destul de tare cu frământatul, pare ceva foarte greu, și-l mai roagă pe tati să-i mai pună făină. Au venit mătușa și verișoara mea. Iubesc să stau cu Smaranda, e mult mai mare ca mine și e foarte mișto. Stă încontinuu pe telefon și tastează foarte rapid. Vreau să stau cu eaaaa.
- Ce faci bibi?
- Biiine! Am venit să o ajut pe mamaia cu cozonacul. Tu ce faci?
- Bine.

Apoi merge să stea în pat și să continue să se uite pe telefon. Iubesc să o iau în brațe, mereu are un parfum specific de copil mare. Mereu e foarte frumos machiată, are niște buze mari și mereu e frumos îmbrăcată. Astăzi are un maiou alb pe corp și niște blugi negri. Mătușa mea s-a apucat să taie mărunt legumele pentru salata boeuf. Tina are buzele mereu foarte bine conturate cu o nuanță de mov pământie și are un fel de a spune "bleumarin" foarte elegant.

Cât stă cozonacul în cuptor, mamaia s-a pus pe canapea să citească, mă așez la capul ei și mă uit în carte chiar dacă nu știu să citesc, și începe ea începe ușor să zică:
- Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Încep să râd. După o perioadă fooooarte lungă de timp începe să miroasă a cozonac în toată casa. E înnebunitor, e mirosul meu preferat. În sfârșit scoate mamaia cozonacii din cuptor, ne dă unul rapid și eu nu mai pot de poftă. Pe un fund din lemn mami îl rupe, dau să iau o bucată și spune:
- Așteaptă Biancuța că abia e scos din cuptor, o să ți se aplece, e cocă crudă.
- Iau doar puțin și suflu în el!!
- Ok.

Și apoi luăm amândouă câte o bucată, suflăm în el și apoi aterizează în gura mea.
Chiar dacă frige e cel mai bun lucru pe care l-am mâncat vreodată. Îl iubesc.

Acum s-a aranjat masa, ceva ce nu se întâmplă prea des, de obicei mâncăm în pat pe un prosop. Se tot discută lucruri dar eu nu înțeleg nimic, așa că admir tot ce e pe aici. Chiar dacă în camera asta îmi petrec foarte mult timp, mereu e ceva de descoperit, mereu e ceva nou pe care nu l-am mai văzut până acum.

Toată lumea termină de mâncat și acum își aprind o țigară și fumează, scrumiera e una maro din sticlă și de fiecare dată când se fumează aici ambientul prinde un miros interesant, diferit de cum miros țigările de obicei. Dau să mă pun pe colțul măsuței pentru telefonul fix și zic:
- Ăsta e locul meu!

Verișoara mea zice:
- Ăsta e locul meu! Și se punea ea acolo.

Adică știu că ea a copilărit aici mai mult decât am făcut-o eu și că poate și ea stătea acolo, dar poate și eu vreau stau acolo! Adică nu cred că am stat vreodată dar îmi place!


Mă trezesc brusc, încă nu s-a luminat afară și mă simt foarte agitată. Nu-mi mai amintesc ce-am visat, nu-mi amintesc ce m-a făcut să mă trezesc. Nu știu nimic. Am încercat să mă culc, dar parcă nu am somn. De fiecare dată când n-am somn încerc să-mi imaginez diferite evenimente, sau mai mult să rememorez amintiri. Încerc să mă gândesc la tot felul de lucruri fericite, dar nu pot. În cap am doar momentul în care m-am maturizat 10 ani într-o secundă. Bunica mea a fost și este îngerul meu, am iubit-o într-un mod nepământesc. Înainte să plece printre stele a avut câteva luni teribile, nu-mi pot imagina durerea pe care a trebuit să o trăiască. Toate acele luni pentru mine au fost foarte grele din punct de vedere emoțional, mă rugam continuu pentru ea și tot ce îmi doream era să se facă bine. Aveam o speranță inimaginabil de mare. Eram cât se poate de naivă, dar asta mă ajuta să trăiesc. Apoi, într-o zi, gălăgia ce mă însoțea la orice pas a devenit liniște. Și nu înțelegeam de ce. Apoi am aflat. Bunica nu mai era cu noi. De atunci tot ce mi doresc mai tare e să vorbesc cu ea. Să vorbesc cu ea măcar pentru ultima dată. Simt că în dimineața asta o pot face. Simt.


Te tot caut de o viață-ntreagă. Am simțit mereu că vei fi mult mai înalt decât mine și că vei merge mult mai rapid decât o pot face pașii mei vreodată. Am întors iubirea pe toate părțile și am încercat să o deslușesc. Mi-am împărțit sufletul multor băieți și o să o mai fac probabil până vei hotărî să-mi bați la ușă. Am crezut și am luptat pentru presupusa mea dragoste. Mi-am aruncat idealurile în pom și am încercat să urc spre ele, dar de fiecare dată când m-am cățărat în copac, am căzut la pământ. De fiecare dată m-a durut și am avut răni adânci pe care nicio sărutare de mamă nu le-a putut repara. Mi-am plâns dorul în perne și îmbrățișări. M-am aruncat în lumina oricărei luni care apărea printre stele. Am jucat box cu propriul suflet și l-am făcut atât de roșu și de grav încât n-a mai vrut să vorbească cu mine. Îl strigam, îl păcăleam cu tot felul de minciuni care credeam că-i vor surâde și el stătea închis în ultima cameră din mine ca să se poată reface. Apoi, ușor, ușor s-a întors către mine, și m-a învățat lecțiile noi, știute de la asistenta care l-a îngrijit cât eu n-am fost în stare să o fac. Acum pot spune că ne-am reîmprietenit, că stăm amândoi pe canapea și ne uităm iar la filme ca atunci când eram mici. Dar acum sunt singură. Nu e ceva rău, chiar e benefic, pot să le dau oamenilor din viața mea mai mult din mine. Pot să-mi pun timpul în pasiuni și-n viață, dar eu sunt un om care iubește, care vrea să te iubească. Sunt un om care tânjește după tine și care te vede și-ntr-un fluturaș pur în vârstă de numai două ore. Mi-e dor de tine, pentru că știu sigur că acum ceva timp ne-am mai văzut, încerc să te culeg din străfundul minții mele dar, de fiecare dată, amintirea ta e atât de jucăușă, și-mi alunecă din mâini mai ceva ca o meduză proaspăt scoasă din apele mării, dar nu-i nimic, o să te găsesc eu cândva, o să-ți amintești tu de mine când mă vei vedea într-o reflexie a unui geam dintr-o cafenea. Dar și atunci voi fi sceptică, va trebui să-mi aduci dovezi clare că tu ești acela pe care l-am dat dispărut când am venit în lumea asta. Va trebui să-mi arăți că eu sunt prințesa dispărută din regatul tău și va trebui să mi te cațeri pe propriul palat. Când voi știi că tu ești al meu, te voi îmbrățișa într-o iubire eternă, voi alerga pe pajiștea plină de rouă și te voi pune să mă prinzi la nesfârșit. Mă voi curăța cu petale de bujori de durerea trecutului și mă voi pregăti de adevărata mea viață. Mă voi minuna continuu de forma perfectă a inimii noastre și voi face o petrecere fără final din a te iubi. Te voi învăța tot ce simt și mă voi lăsa în brațele tale plăpânde, te voi lăsa să mă porți în aventuri ca pe un norișor și te voi lăsa să mă cunoști până ce vei fi totul din mine.