Eu prin ochii cuiva / Super-puterea

 
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Bianca. De fapt, sunt Bia. În 17 ani mi-am dat seama că pe mine cuvântul "artă" mă definește. Ador pictura și să ofer tablourile mele prietenilor. Iubesc muzica. Să o cânt, dar și să o ascult. Însă de ceva timp nu mai pot asculta Nebun de alb. Scriu și apreciez versuri, dansez pentru a mă exprima. Iubesc actoria. Să o privesc, dar mai ales să joc. Vreau să devin actriță și mi-aș dori să devin mai deschisă.


Mda, deci Bianca e o persoană ok. Nu-i cunosc bine pasiunile, dar știu că iubește actoria. O aud mereu cum cântă la ea în cameră melodii din musicalul Heathers și, surprinzător, face recomandări bune de filme. Am început să o agreez mai mult când a crescut și ea. Bianca are multe postere în cameră, dar toate sunt cu persoane, fie actori sau cântăreți. Am întrebat-o de ce are poze doar cu oameni și dacă nu are și ea o pasiune. Nu a știut să-mi răspundă. Oricum, cred că e o ciudată.


Astăzi m-am trezit într-o liniște stranie, de parcă ceva din lume s-a oprit în loc. Totul era acolo, dar parcă altfel. Mai clar, mai viu. M-am ridicat din pat și pe măsură ce pășeam am simțit cum fiecare sunet de afară, fiecare vibrație a pământului sub tălpi o simțeam diferit. Nu înțelegeam de ce, dar o liniște adâncă mi s-a așezat în suflet. Apoi am realizat: pot vedea tot ceea ce simt oamenii. Nu era o super putere obișnuită ca cele din filmele cu super eroi. Era o putere fără lumină și zgomot, dar care îmi arăta în fața ochilor fiecare fir de emoție ascuns în oameni. Pe măsură ce coboram scările din bloc, am întâlnit prima persoană. Vecinul de la etajul doi. Eu stau la trei. Întotdeauna părea grăbit, agitat, dar acum îl văd clar. Privirea lui e plină de o tristețe tăcută. În aer, în jurul său, plutește o ceață densă, rece. Nu am vorbit niciodată cu el. E normal, m-am mutat aici de abia o lună. Nu mi-a spus niciodată nimic, dar acum știu că se luptă cu pierderea unui lucru, sau a unei persoane. Simt un gol în sufletul lui, o lipsă a cuiva. Continuăm să mergem fără să ne privim în ochi, dar sunt conștientă de povara care îl apasă. Pe stradă, totul devine și mai intens. Fiecare persoană are o aură, o nuanță diferită. Nu știu dacă simt aceste lucruri pentru că mă aflu într-un oraș complet nou și diferit, dar parcă e mai mult. O femeie tânără care își împinge copilul în cărucior e înconjurată de o lumină galbenă, dar în interiorul ei pulsează un roșu aprins, de îndoială și nesiguranță. Un bărbat cu un costum impecabil, vorbind la telefon, emană o ceață verde, subtilă, un amestec de speranță și frică. Îi simt nesiguranța în tonul vocii, deși cuvintele sunt ferme. E ciudat să văd adevărul ascuns al fiecărui om, să înțeleg că nimeni nu e doar ceea ce pare.

Deodată, mă opresc în mijlocul trotuarului. Ochii mi se umplu de lacrimi fără să vreau. Simt totul. Toate fricile, toate speranțele, toate durerile lumii mi se îngrămădesc în minte. Îmi apăs pieptul cu mâna, dar nu e o durere fizică, e o greutate pe care o port acum a tuturor celor pe care îi întâlnesc. Îmi dau seama că nu pot schimba nimic din ce simt ei. Nu pot să-i ajut. Dar pot înțelege. Și poate asta e suficient. Mă așez pe o bancă și inspir adânc. Liniștea revine, dar nu e golul de dinainte. E o liniște plină de viață, de culori, de emoții pe care le văd acum clar. Poate că nu pot schimba direct viețile oamenilor, dar pot să-i văd, să-i înțeleg cu adevărat. Și asta îmi oferă un nou sens. Să port în minte emoțiile lor, să nu mai judec superficial și să accept că fiecare om are o povară pe care doar el o știe. Poate că asta e puterea mea: să văd, să înțeleg și să nu uit niciodată că toți purtăm în noi o lume invizibilă.