Atunci când... / Monolog

 
În perioada septembrie - noiembrie 2024 s-a desfășurat la București programul educațional Eu. Variante - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat copiilor din Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti.

Sub coordonarea Oanei Răsuceanu (scenarist și regizor de teatru, trainer al atelierelor de scriere creativă), Mihaelei Michailov și Sabinei Balan (dramaturge, trainere ale atelierelor de scriere dramatică) și Anei Agopian (scenarist și regizor de film, trainer al atelierelor de scenaristică), copiii au înțeles teoria, dar au avut parte și de sesiuni de lucru prin care s-o aplice, trecând de la forme de scris precum literatură, la monolog și scenariu de film.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Bianca-Maria, spuneți-mi Bya! Sunt o persoană liniștită și bună cu oamenii din jur. Sunt extrovertită, deși uneori simt că vorbesc prea mult sau mă simt în plus. Vreau să dispar în momentele alea. Deși par mereu zâmbitoare și nebunatică, sunt matură și îmi place să fac oamenii fericiți. Chiar dacă am o viață mai complicată, îmi găsesc liniștea în teatru, muzică, machiaj și mersul la sală. îmi place ordinea, iubesc să mă distrez cu prietenii, sunt certată cu mâncarea, dar sunt obsedată de cafea.


Suntem în mașină. Mă duce acasă. Singurul moment în care obișnuiam să fim doar noi doi. Dar nu mai suntem. Acum sunt și ei. Este ea care stă pe locul meu. Locul care mă făcea să mă simt mai aproape de tata. Și mai este el care doarme lipit de mine, ținându-mă de mână. Pe el îl iubesc mult. Este mic și este frățiorul meu. Dar pe ea nu o iubesc. Am făcut-o cândva. Am iubit-o când eram mică și credeam că și ea mă iubește pe mine. Dar nu a făcut-o niciodată. A fost un teatru ieftin în care m-a făcut să cred. De când m-am mărit am început să realizez cum stau lucrurile. De când a născut și s-a căsătorit cu tatăl meu s-au schimbat radical amândoi. Și nu s-au schimbat la modul că el e mic și are nevoie de mai multă atenție, dacă era asta logic că aș fi înțeles. Dar s-au schimbat la modul că el, din tăticul care își iubea fetița enorm, a devenit un străin, iar ea, din mămica vitregă care o iubea pe fetiță, s-a transformat în mama vitregă din basme. Sună clișeic, nu? Dar e real și doare. Acum stăm în mașină toți patru. Eu încerc să fac conversație cu tata. Dar cum orice dialog dintre noi doi se transformă într-o ceartă am ajuns să-i reproșez că nu petrece timp cu mine. Și-mi zice:
- Sunt ocupat, ce faci mă tragi la răspundere? Vezi-ți locul în viața mea! Cine te crezi?

Am înghețat. Gata! Mi-a ajuns! Asta a mai lipsit să-mi zică.
- Să-mi văd locul în viața ta? Cum poți să-mi spui asta? Sau să fiu surprinsă că măcar mai ocup și eu un loc în viața ta? În ultimii ani văd că oricine ocupă un loc în viață ta, mai puțin eu. Au prioritate banii, prietenii tăi, noua ta familie și oricine altcineva. De mine te-ai plictisit. Ca de o jucărie. Te-ai plictisit de ea și îți iei alta nouă. De aia veche uiți, o lași undeva prăfuită și ea te așteaptă să vii înapoi la ea să o mai iubești. Dar nu vii... Îmi vorbești urat și în scârbă, ca și soția ta de astfel. Pleci în vacanță cu familia ta și nu te implici deloc în viața mea. Îmi arunci niște bani și încerci să mă cumperi cu lucruri scumpe pentru care îmi scoți ochii. Te mai implici financiar și crezi că asta te face părinte. Eu am nevoie de tine în viața mea, nu de banii tăi!

Îl simt cum respiră nervos. Pe ea o văd cum își tot dă ochii peste cap și cum o mai bufnește râsul ca și cum eu aș fi nebună. El ridică tonul și spune că exagerez.
- Exagerezi! Iar ai început?! Nu mai plânge, du-te și fă teatru la tine acolo, nu cu mine aici! Ce vrei să-ți fac? Ești mare, te descurci! El e mic, are nevoie de mine.

Pe ea o văd cum zâmbește în colțul gurii. Nu-mi vine să cred ce aud. Parcă vorbesc cu un perete.
- Exact, tată! El e prea mic și îl iubesc mult, dar nici nu știe pe ce planetă este. Dar eu știu și am momente în care simt că am nevoie de tine, dar tu nu ești. Logic că n-ai cum să fii mereu lângă mine, că stăm separat, dar ai putea să te implici cum o fac alți tați în situația ta.

Ea îmi aruncă priviri urâte în oglindă, știu că nu mă suportă, dar nu-mi pasă. Știe că mă cert și cu ea dacă se bagă în discuțiile mele cu tata, bine că tace.
- Am și eu nevoie de sfaturi de la tine, am nevoie să-mi zâmbești, să mă înveți lucruri și să mă ții de mână. Urăsc să văd fete de vârsta mea fericite cu tatăl lor. Nu-i corect!

De parcă doar asta a înțeles, îmi zice:
- Să te țin de mână? Dar ce ești? Iubita mea? Lasă-mă cu prostiile tale!

Încerc să refuz ce aud.
- Nu te mai recunosc! Îmi este așa dor de tine... Deși te văd, nu te simt. Îmi este dor să fiu fetița ta și să mă iubești... mă chinui să mă vezi și să mă observi. Nu știu ce să mai fac. Doar mă critici și mă judeci. Niciodată un compliment sau un zâmbet. Mă vezi, te uiți urât și țipi. Sper să realizezi într-o zi cât am încercat să fiu lângă tine, dar să nu fie prea târziu și deja să mă fi învățat fără tine. Daca într-o zi mă vezi că ajung departe, să nu te mândrești cu mine. Să-i mulțumești mamei mele și tatălui meu vitreg că fac ce mă rog de tine să faci, să fii lângă mine.

Ea tot timpul discuției strâmbă din nas și își dă ochii peste cap. El doar conduce. Nu mai zice nimic. Am ajuns acasă la mama. Parchează în fața blocului se dă jos, mă dau și eu după ce pup copilul și îmi iau bagajele din portbagaj. Tata îmi zice "pa!", mă ia în brațe și pleacă cu familia lui, iar eu plec la a mea.


Nu că nu știi să fii tată, tu nu știi să fii bărbat. Nu știi sau nu vrei să fii nimic pentru mine. Mi-aș dori să mă încurajezi, să simt că ești mândru de mine... Dar tu? Nimic din ce fac nu e bine. Nimic nu-ți place la mine. Îmi dai una caldă... și după, zece reci. Ba mă iubești, ba nu, când ești aici, când nu mă cauți cu săptămâna. Nu-ți place cum vorbesc, cum mă îmbrac, cum cânt, cum arăt și nici nu-ți pasă de cum mă simt. Tu doar mă critici și mă judeci. Mereu îmi spui doar ce fac rău. Mi-am pierdut încrederea în mine. În disperarea de a te mulțumi pe tine am început să mă urăsc. Simt că sunt o dezamăgire pentru tine. Când încerc să-ți spun ce mă doare, tu îmi spui să tac. Îmi tai aripile de fiecare dată când visez ceva. De ce te mai aștept? Da, știu de ce. Pentru că te iubesc și tânjesc după dragostea ta. Chiar nu vezi? Nu mă auzi? Nu simți? Cum să-ți spun? Nu știi să-mi fii tată și nu are cine să te învețe. Dacă stau să mă gândesc mai bine, asta nu se învață, se simte, vine din suflet, dar dacă tu nu ai... n-o să înțelegi niciodată.