Introducere la Statul național-legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941)

Citiți un fragment din această carte aici.


Problematica fascismului european, în mod special a cazului românesc, a constituit o constantă a interesului meu profesional. După publicarea volumului Societate - ideologie - dictaturi (2014), am decis să mă concentrez pe analiza punctuală a unui segment foarte prezent în cercetarea de specialitate asupra Mișcării Legionare. Statul național‑legionar constituia un pasaj obligatoriu în studiile unor istorici precum Armin Heinen^[i], Francisco Veiga^[ii], Traian Sandu^[iii], dintre cei occidentali, sau Mihai Fătu și Ion Spălățelu^[iv], Aurică Simion^[v], Dragoș Zamfirescu^[vi], dintre cei români. Și alți cercetători, precum Andreas Hillgruber^[vii] sau Ottmar Trașcă^[viii], aduceau în discuție aspecte ale statului național‑legionar, dar cercetările acestora vizau aspecte legate de tematici mai largi, precum relațiile de stat între România și Germania în preajma sau în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial. Unele studii ample sau de dimensiuni mai restrânse asupra fascismului românesc mergeau în direcția integrării acestuia în spațiul european, occidental sau central‑european, plasau Mișcarea Legionară în dezbaterea conceptuală asupra fascismului. Este vorba de cercetări foarte consistente epistemic, precum cele ale lui Eugen Weber^[ix], Nicolas Nagy‑Talavera^[x] sau Mihai Chioveanu^[xi]. Miza mea a fost de a circumscrie mai clar subiectul statului național‑legionar, și nu de a reconstrui teoretic sau factual întreaga istorie a Mișcării Legionare. Nu am dorit nici să scriu o istorie a ideologiei Legiunii; acest subiect a fost cercetat intensiv, fie sub formă generală^[xii], fie sub forma unor studii axate pe intelectualii care au legitimat, în variate forme, fascismul european și, în cadrul acestuia, cel românesc. Statul național‑legionar, cu excepția cărții lui Aurică Simion, nu fusese cercetat distinct. El era abordat, la momentul cronologic potrivit, ca un punct terminus al dinamicii Mișcării, de multe ori cu intenția de a rezolva obligatoriu și acest capitol istoric. Scopul cărții mele este de a analiza distinct acest subiect esențial pentru înțelegerea celor trei dictaturi precomuniste. Este evident că importanța unei cercetări nu rezultă exclusiv din faptul că subiectul nu a mai fost abordat până atunci ca temă în sine, autonomă. Nu am pretenția exhaustivității, dar am vizat dimensiunile structurale ale statului național‑legionar. Centrul de interes al cărții este problematica puterii politice, cu reprezentările sale existente în discursul public, analiza factorilor decizionali din statul național‑legionar, relația dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară ca fiind definitorie pentru regim. Am studiat cu atenție configurația juridică a statului național‑legionar în distribuirea atributelor puterii, rolurile specifice ale fiecărui protagonist, așa cum erau ele definite și stabilite prin lege. Prin faptul că este simplă și judicios construită, structura juridică a statului național‑legionar indică pozițiile în stat deținute de generalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, natura puterii politice, formularea și aplicarea proiectelor politice de către cei doi protagoniști.

Am analizat intensiv raporturile dintre determinarea in‑
ternă și cea externă în constituirea și apoi emergența statului național‑legionar. Factorii interni, adică deciziile și acțiunile factorilor de autoritate din statul român, au fost decisivi, în ultimă instanță, pentru dinamica sa. Aceasta nu m‑a condus la concluzia falsă a relevanței restrânse a relației cu Germania (cu diferiții factori decizionali ai acesteia, în primul rând Hitler). Factorul extern, adică voința politică a Reichului, a ținut cont de imperativele decidenților interni, odată ce interesele strategice ale regimului nazist erau deja asigurate. Am acordat o atenție foarte mare procedurilor violente sau de "negociere" prin care a fost distrus regimul dictaturii regale carliste. Printre mizele epistemice ale cărții s‑a aflat și faza de constituire politică, juridică și instituțională a statului național‑legionar, pe care l‑am definit ca "stat dual", adică un tip special de regim, în care puterea este distribuită inegal între cei doi poli ai acesteia. Distribuirea neechivalentă a puterii în "statul dual" mi‑a permis să observ configurarea unei zone deschise experimentului totalitar, cum ar fi sistemul universitar, unde legionarii au anticipat metode de control și epurare adoptate de regimul comunist câțiva ani mai târziu. Gestionarea acțiunilor extrajudiciare legionare mi‑a permis să observ capacitatea lui Ion Antonescu de a folosi indirect criminalitatea politică a acestora pentru a obține un nivel și mai ridicat de legitimitate politică. Mai mult, Ion Antonescu a reușit, prin supralicitarea statutului său de restitutor al ordinii publice, să câștige capital politic prin lichidarea, de către legionari, a deținuților politic, considerați responsabili de crimele din anii dictaturii carliste. Violența publică legionară a fost plasată într‑un cadru mai larg, psihologic. Continuumul violenței publice legionare a infirmat disjuncția dintre cele două perioade istorice ale acesteia, înainte și după condamnarea și asasinarea conducătorului acesteia, în noiembrie 1938. La nivelul discursului ideologic, dar și al mobilizării sociale, am observat intensitatea retoricii anticapitaliste și socialistoide, pe care nu am tratat‑o nici ca pe o hibridizare dinspre comunism (teza lui Ion Antonescu), nici ca pe o simplă "demagogie", în genul istoriografiei comuniste. În acest cadru, am rediscutat teza mea mai veche a Mișcării Legionare "ca singura formă posibil legală a comunismului în România interbelică" și ca formă istorică a "comunismului popular", distinctă de comunismul de tip stalinist, reprezentat de Partidul Comunist din România. Chiar dacă am fost în dezacord cu unii termeni utilizați în cercetarea istorică sau cu unele concluzii ale cercetărilor anterioare, nu m‑am angajat în polemici sterile, absolut inutile.

Am considerat că selectarea intenționată a tematicii rezultă din semnificația specială a celor studiate și din marginalitatea evidentă a celorlalte. O istorie "totală" este, mai curând, o utopie faustică a istoricului, decât o analiză ce se dorește cât mai apropiată de profesionalism. Istoricul, cu deosebire atunci când este copleșit de vastitatea documentară și multitudinea subtemelor, trebuie să observe esențialitatea fenomenului studiat. În cazul fascismului și comunismului, aceasta este reprezentată de puterea politică și protagoniștii acesteia.

Ca întotdeauna, dedic această carte soției mele, Carmen Müller, care m‑a sprijinit constant în realizarea acestui proiect intelectual foarte dificil și de lungă durată.

Citiți un fragment din această carte aici.