Îndreptar de privit lumea - Călătorie în miezul vieții

Citiți un fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.
Citiți un alt fragment din această carte aici.


Apărut în 2024 la Editura Humanitas, volumul Călătorie în miezul vieții, scris de Ruxandra Hurezean, este mult mai mult decât o colecție de reportaje pe care autoarea le-a scris între 2013 și 2023. Diversitatea subiectelor abordate, seriozitatea documentării, profunzimea observațiilor, eleganța stilului sunt doar câteva dintre calitățile unei cărți ce se citește ca un roman în care scriitoarea își însoțește cu discreție personajele, împletindu-le poveștile într-o Poveste atemporală, convingătoare, vie.

Reportajele Ruxandrei Hurezean ies din definiția clasică a genului, pentru că depășesc și funcția informativă și pe cea afectivă pe care o presupun îndeobște asemenea tipuri de texte. Ele nu sunt scrise doar pentru a-ți aduce la cunoștință un aspect din realitate într-o manieră captivantă, ci pur și simplu te fac să te uiți la lume într-un fel în care nu ai mai făcut-o până să nu le fi citit. Într-un timp în care oamenii cad tot mai ușor în capcana extremelor de tot felul, pentru că nu (mai) știu - sau nu (mai) pot - să treacă de suprafața lucrurilor, cartea Ruxandrei Hurezean e un ghid de privit în jur. Citind fiecare dintre reportajele ei, înveți că a privi e un act ce presupune curiozitate, atenție, răbdare, empatie, respect, recunoștință și că, descoperind lumea în felul acesta, poți să îi observi nuanțele, profunzimile, complexitatea. O plimbare printr-o piațetă a unui oraș european medieval, o clădire veche ce adăpostește o instituție publică, o margine de oraș, un om pe care îl întâlnești întâmplător pe stradă sunt întâmplări comune care își schimbă semnificația după ce descoperi scrisul Ruxandrei Hurezean. Înțelegi, pe măsură ce treci de la un text la altul, că relația dintre aparență și esență e una dinamică, iar descoperirile pe care le poți face dacă treci de "coaja" realității sunt spectaculoase și te ajută să te ancorezi mai bine în ea.

Cel mai important lucru pe care izbutește să îl facă Ruxandra Hurezean în textele sale este acela de a decupa dintr-o lume aflată în permanentă schimbare portretele unor oameni cu povești de viață extraordinare. Preocupată de resorturile intime ale unor personaje singulare, care au mers împotriva curentului, după cum mărturisește în Argumentul volumului său, autoarea este interesată de oameni aflați în situații-limită, care s-au luptat fie să supraviețuiască, fie să își împlinească un vis. Cu această "grilă de lectură" a realității, jurnalista pornește în căutarea eroilor săi, pe care îi descoperă în palate imperiale, dar și în mahalale. Fără ca vreo clipă să le știrbească individualitatea, ea le subliniază trăsăturile ce îi încadrează într-o tipologie. În felul acesta, îi fixează în memoria cititorilor și îi transformă în personaje ce se sustrag trecerii timpului. Aventurierul ce survolează o piațetă pe o sârmă, Ivan, pescarul lipovean care, copil fiind, s-a rugat și a transformat, prin rugăciune, barca în biserică, îngrijitorul modest de la Palatul Schönbrunn pe care toți colegii îl cunosc și respectă, biologul fascinat de arborii bătrâni din pășunile transilvănene sau profesorul de la Harvard care și-a luat casă în Criț sunt doar câțiva din cei care formează un univers uman de o uluitoare diversitate, dar, în același timp, foarte compact, prin "substanța" care îl traversează.

Indiferent unde și în ce epocă s-au născut sau prin ce întâmplări au trecut, eroii Ruxandrei Hurezean sunt oameni exemplari, însă nu întotdeauna figuri de prim-plan. Frumusețea lor interioară, curajul, capacitatea de a depăși orice încercare grea sunt trăsături ce se revelează pe parcurs, după ce jurnalista pătrunde în universul lor, descoperindu-l treptat, reconstruindu-l din mărturii, interviuri, documente de arhivă, observații directe. Sunt oameni pe lângă care am putea trece fără să ne atragă atenția în primă instanță, dar care, pentru ochiul antrenat să privească atent, sunt noduri în rețeaua pe care se sprijină umanitatea dintotdeauna.

Portretele sunt construite atent, prin strategii dintre cele mai diverse, adaptate perfect tipului uman pe care îl ilustrează, dar care au în comun tensiunea între faptul obișnuit și cel extraordinar. Uneori, figurile lor irump în text, jurnalista pornind de la detalii ce contrazic realitatea și contrariază cititorii, pregătindu-i pentru întâlnirea cu oameni ale căror contururi intră adânc în legendă. Așa se întâmplă, de exemplu, în cazul lui Arturo Strohschneider, omul care făcea spectacol mergând pe sârmă, a cărui poveste începe cu detalii care își subminează unul altuia valoarea de adevăr, creând, în felul acesta, o imagine fantastică a unui om care a existat, de fapt, în realitate: Arturo Strohschneider s-a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergând pe sârmă și mult după ce a murit. A răsărit într-un roman scris undeva pe lângă Sibiu - dar îl chema Apollo Bonifazius și era cioclu la o firmă de pompe funebre.

Aceeași trecere de la comun la excepțional este motivul principal și în portretul domnului Viktor, îngrijitorul de la Palatul Schönbrunn, cu observația că în acest caz extremele nu se anulează pentru a crea un personaj fantastic, ci, dimpotrivă, se completează și susțin imaginea unui autentic erou modern, care își învinge soarta potrivnică prin seriozitate, perseverență, modestie. Într-un fragment descriptiv, autoarea așază pe același plan atât imaginea omului simplu, a imigrantului care duce o viață nu tocmai ușoară la Viena, cât și pe aceea a figurilor care au marcat istoria Europei și a lumii: E o zi senină, iar vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei. Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit, deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, pe numele lui de acasă, Vidoje Njagojevic, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdea sau candelabru. El a fost îngrijitor la Palat. Noblețea protagonistului și etica muncii sale îl fac egalul celor mai importanți oameni de pe planetă, iar pe aceștia din urmă felul în care îi privește domnul Viktor îi umanizează. Monologul său îi conferă autenticitate portretului, dar este și o modalitate prin care se micșorează distanța dintre cei care fac istoria și cei care sunt parte din ea: Împăratul (se referă la Franz Joseph, cel pe care îl are Viktor mai aproape) era modest și destoinic, muncea și nu pretindea. Vedeți ce birou mic avea? Se scula la 5, se spăla cu apă rece, lua fruștucul aci, o țâră de cafea cu ceva, apoi trecea la birouaș. Aci scria, primea cu audiența, făcea două zile pe săptămână de primiri și asculta sute de oameni până la apus. Limbajul colocvial, familiaritatea din tonul lui Viktor, detaliile desprinse din cotidian sunt elemente care așază în limitele firescului personajul istoric, dar vorbesc și despre judecata onestă a unui om pentru care istoria nu este o abstracțiune inaccesibilă, idealizată, ci un teritoriu cunoscut, din care înțelege că face parte.

Personajele Ruxandrei Hurezean știu și ele, întocmai jurnalistei care le construiește portretele, să călătorească spre miezul vieții, acolo unde mai există frumusețe și rost. Din câte înțelegi urmărind parcursul fiecărui erou, acel miez este ubicuu, altfel nu s-ar găsi și în satul Criț, în evoluția căruia antropologul George Paul Meiu vede stadiul lumii globale, și în arborii seculari risipiți pe pășunile transilvănene, cum face biologul Tibor Hartel, și într-o biserică goală, în care Eginald Schlattner, preotul-scriitor, ține predica doar pentru Dumnezeu și găinile clopotarului, dar și în inima peninsulei Istria sau într-o fabrică de ață, lângă Sibiu. Călătoria e fără sfârșit, iar miezul se schimbă și el odată cu acela care îl caută, căci personajele nu sunt doar eroi ai momentului, ei nu caută recunoaștere sau celebritate, ci sunt martori ai unei lumi în continuă transformare, dar care rămâne ancorată în trăirile și experiențele sale autentice.

Citind volumul Ruxandrei Hurezean, mi-am amintit de un refren celebru la mijlocul anilor '90, dintr-un cântec al lui Joan Osborne - What if God was one of us / (...) Just a stranger on the bus / Tryin' to make his way home (Ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi / (...) Doar un străin în autobuz / Încercând să-și găsească drumul spre casă) și mi-am dat seama că întrebarea (chiar retorică) nu mai are sens. Căci, dacă am putea cu toții să privim realitatea prin ochii Ruxandrei Hurezean și ai eroilor despre care scrie, am ști să descoperim, în spatele oricâtor măști, miezul viu al lumii, care, la rândul său, poate se uită curios la noi.

Citiți un fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.
Citiți un alt fragment din această carte aici.