Singurătatea bărbaților / The Loneliness of Men

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Carmen Firan este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru și scenarii de film. Din 2000 s-a stabilit la New York. A publicat peste 30 de volume de poeme, nuvele, povestiri și eseuri, în România și în Statele Unite ale Americii.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societății Poeților Americani și PEN American Center din New York. Între 1997-2002 a fost director de programe la Institutul Cultural Român din New York. Este co-editor al antologiei de poezie americană contemporană Locul Nimănui (Cartea Românească) și antologiei de poezie română modernă și contemporană Născut în Utopia (Talisman Publishers) SUA, 2006, precum și co-editor al antologiei Străin acasă. Poezie contemporană americană cu accent (Numina Press, Los Angeles, 2008). Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franța, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. Susține conferințe și lecturi literare la universități americane și la colocvii internaționale din Statele Unite ale Americii și Europa.
Un mister existențial forțează o femeie să-și înțeleagă rostul vieții. Pe parcursul acestei aventuri ea pătrunde pe vrute sau nevrute într-o Terra Incognita, în interiorul vieții bărbaților pe care i-a iubit, rănit, și, în sfârșit, acceptat. Împăcarea prin ieșirea din sine este posibilă.

Mimi este un personaj memorabil, construit cu măiestrie, care se dezvoltă într-o lume ce se infantilizează. Succes și bani trecuți prin sita unor observații acute schițează portretul unui exil complex. Am devorat traseul acestei eroine: nu am bănuit nici ce i se va întâmpla, nici ce va reuși să înțeleagă. Singurătatea bărbaților este un roman perfect. Scris cu sensibilitate și o sagacitate rară, această carte conține un veac de înțelepciune despre timp, vârstă, dragoste și soartă, creând un gen de suspans rar azi în literatură. (Andrei Codrescu)

Singurătatea bărbaților - un dosar cu pagini albe, în jurul căruia se (re)scrie drumul unei femei. O poveste alertă ca un film polițist, subtilă ca un buchet de simboluri care leagă atent trecutul de prezent.
Temele predilecte ale autoarei - evadare / emigrare și căutare, succes / bogăție și ratare, creație și pasiune / procreație, dez-echilibru, culpă și împăcare - se întrepătrund într-o construcție rotundă și plină de înțelesuri. Pentru că arta (ca și relația de cuplu) poate fi, deopotrivă, libertate și încătușare, nebunie și terapie, iluzie a tinereții fără bătrânețe și spaimă a dispariției numelui după trecerea în neființă... (Elena Ștefoi)

Un roman care are multe calități, dar mai ales una foarte rară în proza românească: faptul că se citește ușor, deși e complex și plin de umanitate. (Mircea Cărtărescu)

O poveste în stil clasic cu un ritm modern, despre șansele și neșansele emigrației, viață și literatură, femei în lumea bărbaților, răsturnări de situație și mister care prind cititorul - în ambianța cotidianului american al zilei, privit la firul ierbii. (Ioana Ieronim)


Mimi a aprins lumina în living, și-a turnat un scotch, s-a întins pe canapea și a sfâșiat plicul. Câteva pagini printate iar la urmă un PS scris de mână și semnătura lui Nick. A început prin a citi Post Scriptumul. Peste câteva luni se va afla în Miami la Târgul Internațional de Artă. I-ar făcea plăcere, dacă s-ar putea, s-o revadă.

Mimi a simțit o slăbiciune în tot corpul. A pus încet paharul pe măsuța din fața canapelei și a luat scrisoarea de la început. Mâna în care ținuse paharul continua să-i tremure.

"Am văzut filme, am citit cărți despre întâlnirea târzie dintre un copil și un părinte, aveam un scenariu în cap despre cum va fi, cum îi voi spune, ce reacții ar putea avea el. Putem proiecta o realitate dar niciodată nu putem să ne imaginăm emoțiile pe care le va stârni, ele sunt individuale, spontane, copleșitoare, fie prin sentimentalism, fie prin austeritate.

La început doar l-am studiat. Mi-au trebuit câteva zile în care l-am urmărit în tăcere până să-i vorbesc. Voiam întâi să-l cunosc altfel, ca un străin care îl întâlnește prima oară. Să mă umplu de el înainte să-i spun că sunt al lui.

Îl urmăream dimineața când ieșea din cabina lui cu părul puțin ciufulit, mângâindu-și barba și se îndrepta spre clădirea unde era bufetul de mic dejun, apărea de fiecare dată cu un croissant și o cafea dublă pe care și-o bea în picioare privind spre liziera pădurii. Își aprindea apoi pipa și pornea cu pași mici pe cărarea care ducea spre lac. În fiecare zi, același ritual. Îl vedeam întorcându-se spre prânz, cu mâinile în buzunare și intra înapoi în cabina lui de unde ieșea pe seară, urca pe terasa clădirii principale să privească apusul frecându-și pipa între degete dar nu și-o aprindea întotdeauna. Văzut din spate, părea un bărbat hotărât, care știe ce vrea și unde duce drumul, puternic și sigur pe el. Văzut din față, era mai degrabă șovăitor, nedumirit și ezitant. Știam când era mulțumit de scris, pornea pe cărare cu mâinile la spate și pieptul ieșit înainte, privind spre vârful copacilor, călca apăsat, pași repezi, aproape nu mă puteam ține după el. Alteori ieșea gârbovit, găsea un ciomag dintr-o creangă de copac și lovea frunzele, iarba, tensionat și încruntat, nu-i mergea în ziua aceea, mai bine să hoinărească prin pădure. Ajunsesem umbra lui. Nu mă vedea, iar dacă mă vedea nu-mi dădea nicio atenție.

Întrebasem alți artiști din acel refugiu despre el. Nu știau prea multe, nu socializa, nici la cină nu apărea prea des, venea uneori târziu, își lua în farfurie ce mai rămăsese pe platouri și se așeza la capătul mesei, gata oricând să se retragă dacă atmosfera se încingea. Părea că se simte bine cu el și nu are nevoie de oameni, de cuvinte. Dar mă înșelam. Unii din grupul nostru închis în natură să creeze după pofta inimii nici nu-i știau numele. Alții îi spuneau Maestrul. Avea un fel de a ține lumea la distanță, nu din aroganță, ci din timiditate, care îi dădea o aură de pustnic înțelept și inabordabil. Maestrul, cred că i se potrivea. Și eu, înainte de a-l numi tatăl meu, l-am numit Maestrul.

L-am privit de multe ori dintr-o parte, de la o masă alăturată pe terasă, profilul unui om chinuit dar împăcat. Singuratec dar mulțumit cu singurătatea lui. Scrutând nostalgic cum soarele se topea pe coama dealului. Poate că se gândea la tinerețea lui în România, la faima lui topită asemeni acelui disc roșiatic pe linia orizontului, la cum ar fi arătat viața lui dacă nu emigra, sau dacă ar fi reușit în America pe măsura așteptărilor lui Mimi, soția lui puternică și ambițioasă, sau poate nu se gândea la nimic din toate astea, poate doar urmărea cu privirea trecerea luminii în clarobscur, apoi în întuneric.

În tradiția evreiască se spune că omul moare de două ori, o dată când inima încetează să-i bată, și o dată când numele lui nu mai e pomenit. Nu puteam face mai mult decât să-i țin numele viu. Venisem în acea colonie de artiști ca pictor, aveam tot ce-mi trebuia ca în cele șase săptămâni cât ținea bursa, să pregătesc o întreagă expoziție, în schimb m-am apucat de scris. Un jurnal nu al meu, ci al tatălui meu, o mărturisire a zilelor lui de trudă, venită din afară, trăită prin ochiul fiului pe care nu l-a cunoscut.

Îmi imaginam că scriu în continuarea cărții la care el scria, un discurs paralel sau complementar. Nu mi-am propus asta, pur și simplu scrisul a venit la mine. Voiam și să înțeleg prin ce trece el în fața foii albe de hârtie, de unde teama lui târzie de cuvinte, când le fusese un atât de bun mânuitor și stăpân înainte să emigreze, în condițiile dificile de atunci, sub cenzură. Scrisul ajunsese din pasiune, o datorie. Iar mai târziu, o obsesie.

Dacă aș fi știut ce legendă avea să se creeze în jurul acelei ultime cărți a lui! Ce scenariu polițist avea să apară după moarte, în căutarea romanului pierdut, sau neterminat, odios pentru unii, fabulos pentru alții, deși nimeni nu poate spune că l-a citit în întregime, deși mulți pretind că l-au văzut, l-au avut, sau l-au distrus. Nu vom ști niciodată ce era scris în ultima carte a lui Fred, sau dacă a existat vreuna. Și nu are importanță. Poate că a fost nemulțumit și la sfârșit și-a distrus-o singur. Cu sau fără ea, va rămâne un scriitor important al timpului său, atent la capcanele istoriei și la poezia tristă a dezamăgirilor care urmează miracolului. Schimbarea e un miracol, dar miracolele îți pot suge energia și devia drumul. Pentru el emigrația în New York, căderea comunismului, reinventarea într-o limbă străină au fost miracole epuizante. S-a trezit dintr-odată în afara locului său și trădat de timp, toate veneau prea târziu, într-o cascadă care în loc să-l răcorească, l-a îngropat.

Mi-l imaginam urmărit de aceleași angoase din Regele moare, punându-și aceleași întrebări pe care creatorii și conștiințele timpului și le pun, cât poate arta transpune și cât transfigura realitatea, până unde poate fi urmărită raza de lumină care despică întunericul. Nu era credincios, dar avea gândurile lui despre divinitate. Infinitul, eternitatea, sunt dimensiuni fără acoperire, totul începe și se termină cu tine, mi-a spus odată după ce începusem să comunică, dar nu știa cine sunt.

Într-o zi mă aflam ca de obicei la zeci de metri în urma lui urmându-l în plimbarea prin pădure. Scrisesem dimineața un capitol întreg de care eram mulțumit dar era clar că lui nu-i mersese în ziua aceea. Mergea cu trupul aplecat în față și cu pași mari lovind din când în când cărarea cu un băț și frunzele de ferigă de pe margine. Era o zi călduroasă și umedă, aerul avea greutate, se auzeau insectele forfotind, soarele își făcea loc printre crengi și dogorea orice îi ieșea în cale. Deodată Fred s-a oprit, părea că stă nemișcat ascultând liniștea, eu am continuat să mă apropii de el convins că nu-mi aude pașii, că nu era atent decât la pulsația naturii toropite de căldură. S-a întors brusc și mi-a strigat:
- De ce mă urmărești? Ce vrei?

M-am oprit intimidat.
- Nu vă urmăresc. Vă urmez, am spus ezitant.
- Apropie-te.

M-a privit scurt în ochi și apoi mi-a spus întorcându-și privirea spre frunzele de ferigă.
- Te recunosc.

Mi-a trecut un fior pe spate. Cuvintele astea aveau altă rezonanță în mine. Te recunosc, ar spune și un tată fiului său.
- Te-am văzut de multe ori. Nu-mi plac umbrele. Nu înseamnă că nu văd când mă fac că nu văd.
- Iertare, nu vreau să vă incomodez în vreun fel. Avem aceleași ore la care ieșim la plimbare sau când urcăm pe terasă la asfințit, sau când ne retragem să scriem...
- Scrii?
- Vreau să scriu. Sunt începător.
- De ce vrei să scrii?
- Maestre, mi se pare că am ceva de spus.
- Și de ce mă numești maestre?
- Așa vă spun unii de aici.
- Nu există maeștri, doar discipoli. Decât să mergi pe urmele mele, mai bine ia bățul ăsta și lasă-mă să mă țin de brațul tău. Umezeala asta mă amețește. Poate ar trebui să ne întoarcem la colibele noastre.

Am făcut drumul înapoi. Mergeam încet, îi simțeam mâna pe brațul meu și mă topeam cu fiecare pas.
- Citește Mario Vargas Llosa. Scrisori către un tânăr romancier, dacă vrei sfaturi de la unul mare. Deși nimeni nu te poate învăța cum să scrii. Cel mult, îți poate spune cum să nu scrii. Construcție, tehnică, stil, da. Disciplină, da. Dar talentul nu se predă în nicio școală. Din fericire. Am auzit că Dumnezeu a intrat în manuale. Cu asta l-au terminat.
- Și eu sunt puțin amețit, i-am spus.
- Bărbații sunt ființe slabe, a râs. Pe cale de dispariție. Ar trebui protejați, precum urșii polari. Chiar despre asta scriu acum. O temă tabu în țara asta. Fragilitatea psihică a celor considerați puternici și labilitatea celor investiți cu puteri pe care nu le au.

Mă bucuram de fiecare cuvânt al lui dar nu voiam să arăt. Mi-aș fi dorit ca drumul înapoi în colonia noastră de creație să țină un an. Nu încercam să-l provoc prea mult în discuții de teamă să nu se răzgândească și să se întoarcă la tăcerea în care-l găsisem. M-am întors prudent la curiozitatea începătorului.
- Interesant că nu mulți creatori au fost dispuși să dezvăluie din laboratorul lor. Am citit Rilke, Scrisori către un tânăr poet, cum spuneați, vorbește doar despre tehnica poeziei. În Anglia a fost găsită o scrisoare a lui Oscar Wilde într-o cutie de pantofi îngropată pe o proprietate, cele 13 pagini ar conține sfaturi pentru un tânăr scriitor, a fost vândută la licitație cu 12.000 de lire dar nu a fost dată publicității.
- Oricum n-ar ajuta la nimic.
- Cineva care e la început, ca mine, caută modele.
- Modelele sunt ca idolii. Chipuri cioplite. Citește cât mai mult, acolo e cheia. O să-ți găsești vocea. Sau nu. Ai studiat la Londra?
- Întocmai.
- Răspuns tipic britanic. Poți să ascunzi orice, doar accentul nu.
- Născut la București.

Și-a retras mâna, s-a oprit și m-a privit din nou. De data asta altfel. Serios și amuzat în același timp.
- Aha! Să vorbim românește atunci, suntem mai naturali în limba maternă. Dacă ar mai fi comunism acolo, aș fi suspicios... Să fiu urmărit de cineva care nu știe cum să intre în vorbă cu mine și pretinde că scrie. Doar că eu nu mai prezint niciun pericol. Și nici rețete de scris nu am.
- Doar să vă aud vorbind și mă ajută, am spus încurcat.
- Singurul paragraf din scrisoarea aceea a lui Oscar Wilde care a fost făcut public este că cele mai bune texte din literatură sunt întotdeauna scrise de cei a căror pâine nu depinde de ele. Eh, nu cred că ajută la scris, dar, oricum, e un sfat prețios, a zâmbit Fred mucalit. Dacă ar fi să ne luăm după asta, cartea la care scriu va fi o capodoperă. Și ar face bine să se scrie singură. Eu mi-am tocit destul coatele în trecut.

Am râs amândoi. S-a uitat din nou în ochii mei și mi-a spus:
- Nu știu de unde ai apărut, dar mă bucur că ești aici. Acum mă retrag. N-am mai vorbit atât de mult de un secol. Iar vorbitul e neproductiv când ai în minte o carte la care scrii. Mai bine să taci, să asculți și să gândești. Poftim, un sfat.

Din ziua aceea am început să ne facem plimbările împreună. Mai mult tăceam. Îl lăsam cu gândurile lui pândind momentul când se hotăra să-mi vorbească. Nu venise timpul să-i spun cine sunt și nici nu eram sigur că îi voi spune vreodată.

Relația noastră înainta greoi dar fascinant. Reușeam să-l fac să se deschidă, intrasem în rolul unui reporter sau biograf care voia să scrie o carte despre viața lui. Simțise asta de la început și acceptase tăcut. Nu pot explica încrederea pe care i-o câștigasem decât prin dorința lui nemărturisită de a comunica în ciuda aparenței de pustnic morocănos pe care o lăsa să se vadă în afară, sau poate există un glas al sângelui care se face auzit undeva în interiorul tău, sau poate presimțea boala care curând avea să-l lovească transformându-l dintr-un maestru al scrisului într-un ucenic al renunțării și depresiei din care nu avea să mai iasă decât zburând pe fereastră.

Scriam până noaptea târziu, și eu bântuit de o muză ciudată pe care poate doar vocea sângelui o făcuse să vină la mine, urgența timpului care își scurta volta. Presimțeam că acolo, atunci, era singura dată când aveam să-mi întâlnesc tatăl și voiam să fiu eu acela care îi salva memoria.

Îmi povestea despre copilăria lui în Cotroceni și câinele ciobănesc al vecinilor pe care călărea iarna prin zăpadă, despre anii complicați care au urmat după moartea tatălui său când avea doar zece ani, un evreu idealist ucis în războiul civil din Spania unde se dusese să lupte împotriva lui Franco, despre adolescența tulburată și prima lui iubită omorâtă la cutremurul din 77, apoi primele romane, lupta cu cenzura, faima de dizident care i-o aduseseră, lansările în librării din țară unde cititorii spărgeau vitrinele să-l vadă de aproape și să-i ceară autografe. L-am întrebat ce alte femei mai fuseseră pe atunci în viața lui, gândindu-mă că poate își amintea de mama, dar mi-a răspuns sec și evaziv, "relații întâmplătoare, nimic memorabil, era o lume intensă și trecătoare, trăiam ca fluturii de noapte". Mi s-a strâns inima dar n-am insistat și nu i-am spus nimic.

Într-o zi ne-am dus în satul de lângă colonie, o așezare liniștită între coline cu magazine mici, restaurante de familie, galerii cu antichități. Am mâncat aripioare de pui picante într-o grădină acoperită cu plante agățătoare și apoi am intrat într-un butic care vindea de toate, de la halbe nemțești, porțelanuri englezești și statuete budiste, la pălării de Panama și cizme texane. Ne-au căzut ochii la amândoi asupra unor fulare de lână australiană atârnate de coarnele unui cerb fixate de perete.
- Dacă n-ar fi vară..., am spus eu.

Fred a cerut două fulare albastre, le-a plătit pe amândouă, le-a mângâiat și mi-a înfășurat unul la gât, ceremonios, ca și cum m-ar fi decorat.
- Unii se fac frați de cruce, eu zic că ne stă bine ca frați de fular. Are culoarea ochilor noștri. Mi se pare că avem multe în comun. Iar de azi, ne va lega și un fular. Sper să fii un scriitor bun și milos cu personajele tale.
- Mulțumesc, am șoptit, îi simțeam căldura mâinilor pe gât și pe umeri. Am avut brusc dorința să-l îmbrățișez, să-i spun cine sunt, dar el mi-a luat-o înainte.
- Dacă ai cunoaște-o pe Mimi, ți-ar spune că e bine să-ți faci iarna căruță și vara sanie. E plină de proverbe și zicători.
- Mimi? am întrebat neatent înghițindu-mi emoția.
- Soția mea. O femeie strașnică, înțeleaptă nativ, o forță a naturii care nu și-a pierdut feminitatea deși poate muta munții din loc. Îi datorez mult.

Vânzătoarea ne-a întrebat amuzată dacă vrem să ne împacheteze fularele sau aveam de gând să ne înfășurăm în ele. Afară erau 30 de grade."
A ținut neapărat să meargă cu ei la spital. Doar Carlos a intrat în camera de naștere, Mimi s-a dus în sala de așteptare unde se aflau alți aparținători ai femeilor în travaliu. Nu putea să-și stăpânească emoția. O durea abdomenul și îi venea să urle. Îi alergau prin cap tot felul de amintiri pe care le împingea cât putea înapoi în cutele memoriei. Avea senzația ciudată că năștea și ea odată cu Maria.

O femeie s-a apropiat și a întrebat-o:
- Sunteți cu fiica?

Mimi s-a uitat prin ea și a răspuns automat doar ca să fie lăsată în pace:
- Da.
- Și eu, a zis femeia. Iar anul trecut a născut fiica mea mai mare. Nu e bucurie mai mare decât să fii bunică, nu-i așa? Mai aveți și alți copii?

Mimi a privit-o agasată, ca pe o intrusă sfredelind suprafața subțire a sufletului. S-a uitat prin ea, îi vuia capul, și-a strecurat în buzunarul jachetei mâna dreaptă care îi tremura.
- Da. Un fiu vitreg. Nu-l văd prea des, trăiește la Londra, s-a trezit vorbind.

În momentul acela Carlos a dat buzna în sala de așteptare.
- Nicolas s-a născut. Haideți cu mine. Maria vă așteaptă.
*
În ziua în care urma să înceapă un program nou de reabilitare pentru Parkinson, Mimi l-a chemat pe Diego să-i pună la poștă testamentul refăcut și semnat. Lăsase un trust pe numele lui Nicos și unul pentru Maria cu o clauză pe termen nedeterminat, spre a fi folosit pentru deschiderea unui business de cosmetică. Apartamentul cu tot ce era în el și conturile ce mai rămăseseră în bancă le-a trecut pe numele lui Nick.

Carlos o aștepta în fața intrării cu motorul pornit. Când s-a urcat în mașină, a văzut-o pe Maria pe bancheta din spate.
- Ce e cu tine?
- Nu vă puteam lăsa singură.
- Și copilul?
- Stă vecina cu el.

Era 11 aprilie, ziua mondială a luptei împotriva bolii Parkinson, și ziua de naștere a medicului englez care a dat descris prima oară simptomele bolii. Clinica unde urma să aibă ședințele de kinetoterapie era decorată cu lalele roșii, simbolul organizațiilor care luptă împotriva bolii. Ce ironie, lui Mimi îi plăceau lalelele de tânără. Terapia consta în gimnastică pentru ținută și exerciții pentru refacerea echilibrului. Mimi a trecut cu bine toate testele și probele, ba chiar și-a amintit, tot cu ironie, din anii când exersa la balet până la extenuare. Ironia să fie un amestec de umor și amărăciune în care ne ascundem emoțiile, cum pretindea Fred?

Când s-au întors, Mimi era epuizată ca în tinerețe când termina repetițiile de la teatrul Fantasio. O energie nouă pulsa în mușchi deși trupul părea copleșit. Se ținea de brațul Mariei dar mergea dreaptă fără să arate nimic din furtuna care o răvășea pe dinăuntru. Diego a sărit să cheme liftul și i-a dat Mariei un plic gros cu multe timbre străine care venise pe numele lui Mimi.

Maria a vrut să o ducă în dormitor dar Mimi a cerut să meargă pe terasă. Apunea soarele și lumina de miere arunca săgeți roșiatice peste azalee și arbuștii de mangrove. S-a întins în șezlong. Maria i-a adus o limonadă rece, a pus plicul pe măsuță lângă ea și s-a oferit să mai rămână.
- Nici vorbă, a protestat Mimi. Du-te liniștită, mă simt suspect de bine. A vrut să râdă dar din piept i-a ieșit doar un susur. Puțină singurătate nu-mi strică.

După plecarea Mariei a rupt plicul cu mișcări lente de parcă ar fi deschis un loz, câștigător sau nu, și ar fi vrut să prelungească misterul. A scos din el o carte. Semnată de Nick, cu titlul Fularul albastru. Pe prima pagină era tipărit: "Orice asemănare cu persoane în viață sau dispărute poate fi întâmplătoare." Iar la a doua pagină o dedicație: Pentru Miriam.

Oceanul se auzea vuind înăbușit, ca o respirație greoaie. "La noapte e flux, lună plină", îi spusese Maria, "apa o să acopere plaja. Să țineți ferestrele închise, spre dimineață e vânt puternic." Mimi a lăsat cartea pe genunchi și a închis ochii. Un pescăruș a venit în terasă și i s-a așezat la picioare. O privea dintr-o parte, așa cum privesc păsările lumea.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.