Ultimele....

Citiți o cronică a acestei cărți aici.





(Ninge splendid, ca niciodată.)

De câteva săptămâni, mă plângeam la masă că simt oarecare jenă în gât, când înghit. Apoi, mai multe nopți la rând, am simțit ca un fel de arsură (nu prea dureroasă) în fundul gurii, în jurul omușorului.

Vineri, 18 Nov[iembrie], m-am arătat prietenului meu, doctorul ORL Georgică Grigorescu. S-a uitat în gura mea și pe loc a pălit, s-a-nverzit. Cu voce tremurată, m-a trimis sus, la secția Chirurgie facială - dr. Iustin Mihăiescu - care, cercetându-mă atent nu mi-a putut ascunde diagnosticul (pe care-l citisem de pe fața lui Georgică): am un cancer în gât, ganglionii încă nu sunt prinși, e pe parte moale, se poate opera. E singura șansă - altfel mor greu și urât prin lentă sufocare.

Trei zile de șoc psihologic - abia ieri-seara (sosise sora mea, plânsă, din Petroșani), ieri-seara, timp de două ore, mi-a fost frică. Cu sufletul (morala), cu spiritul (re-cunoașterea morții ca destin implacabil) aș ști foarte bine: totuși, trupul pare a avea o altă părere. Fiecare celulă din carnea mea țipă, urlă după viață.

Ich firchte der Stelen, nicht der Tod.^[iii]

Apoi mi-a trecut. Rămășițe de bravă soldăție mă îndeamnă - cu umor și puțin bășcălios teatru, autoironic - să iau totul ca un fel de aventură năstrușnică ce trebuie totuși parcursă. Lizi pronunță cuvintele "discreție, demnitate", sora-mea îmi amintește că trăiesc anul Tatălui Meu, el, tot de cancer, și tot la 69 de ani ai săi, s-a stins din viață. Adorm ușurat, citind psalmi, rugându-mă.
Formele de internare. Stau acum, în pijama, într-o rezervă cu un tânăr strungar care și-a operat o buză de iepure. Foarte cumsecade, foarte bine-crescut, teribil de ignorant, deși a terminat un liceu industrial.

Mi se ia sânge. Analize. Îmi fac electrocardiograma. Vine Lizi - e tare -, îmi aduce mâncare de-a noastră, de-acasă. Acum, acest cuvânt "acasă" sună altfel.

Încerc să cetesc: Nu pot fi atent. Adevărul e că nimic din ce e în lumea asta nu mă mai interesează. Îmi trec prin minte cuvintele pe care le-am folosit atât de des: angoasă, frică, moarte. E altceva. M-am întors cu 180 de grade cu fața spre sfârșit. Spre peretele negru. Am foarte puțină credință fermă, am doar foarte multe cunoștințe. Jalnice - prin prețiozitatea lor pustie și săracă. Am spus undeva: "Nu e totuna să vorbești de întunerec sau să trăiești în el, prin el." Adaug: "Una e să ai sentimentul morții și alta e să fii în moarte, întru moarte."

Sper ca după operație să-mi apară acea anestezie a conștiinței prin care luciditatea de acum va ceda. Accidia. Letargie. Nu este exclus - șireteniile tactice ale sufletului omenesc sunt foarte fine, numeroase și elastice - să-mi apară, cine știe cum, chiar și o formă de speranță. Ca la comuniști: în mai bine, în viitorul fericit.

Mi s-a dărâmat - prin săgeata neagră, venită pe la spate - încrederea în Destinul meu. Nu am terminat de scris nici măcar planul minimal. Am o operă - dar ea aparține sertarului istoriei noastre. Nu mi-am scris memoriile, nu mi-am scris cele 5-6 piese literare pure, cele 2-3 romane visate. Războiul, Petrila, pușcăria. Știu că nu sunt singurul care mă pomenesc în fața zidului negru fără un bilanț pozitiv.

Am trăit ratat, o epocă ratată, într-o țară hiperratată. Am trăit marginal, nu la capătul Europei, ci la sfârșitul ei. Toată viața, de fapt, m-am pregătit ca să încep a trăi odată cu adevărat. Mă sting - ca și Tata și ca și Blaga - într-o lume total confuză și falsă într-o țară rătăcită prin dogmatism, încăpățânare de sus și multă, enorm de multă prostie afro-asiatică. Am un cancer în gât - probabil că mon organ cible^[iv] a fost organul destinat de a spune, de a vorbi, de a țipa. Am tăcut. Am scris. Am mârâit. Am gândit. Poate că acest cancer frumos și cochet nu e decât materializarea mortală a refulărilor Cuvântului.

(Voi da seama, Doamne! Voi încerca să-Ți explic. Nu s-a putut altfel.)

Am scris o c[arte] p[oștală] Mariei Graciov. I-am scris și lui Doinaș, dar, din anumite speciale motive, în ultima clipă nu i-am trimis scrisoarea. Voi scrie azi la uniune^[v], să cer un ajutor. Sunt liniștit. (Gâtul, parcă presimte cuțitul, doare tot mai tare.)

Ca printr-o (de sus) premeditată întâmplare, mi-au parvenit, din dulcea (și inconștienta) Franță, două cărți. Ambele religioase. N'ayez pas peur, dialogurile lui André Frossard cu Papa Ioan Paul al II-lea - și Michel de Certeau, La faiblesse de vivre (La faiblesse de croire). Nu am apucat acasă decât să le răsfoiesc, pentru lecturile sacre, aștept întotdeauna un timp special, în care să fiu liber și deschis spre sus.

Le-am luat cu mine, la spital. Poimâine, intru la operație. Mă uit la ele - citesc pe apucate, seriozitatea conținutului lor reprezintă toate cărțile mari și grele pe care nu le voi mai putea citi niciodată.

Am trăit prin cărți, pentru cărți. Regret acum că până și ideea de moarte (de care m-am ocupat deseori) am asociat-o cu simbolul răului politic din lumea în care am trăit.

Și din care plec fără să văd nicio soluție, nicio speranță în mai bine. Aud despre reforme, le înțeleg, invidiez sincer intelectualii din țările în care a avut loc un fel de bilanț al acestui samavolnic experiment social, economic, moral și metafizic care a fost așa-zisa Revoluție (pe care nu a vrut-o nimeni în afară, poate, de "genialii" săi comisari), dar eu nu mai pot nici măcar spera. Necum să cred. Dar totuși, în cei 40 de ani de luptă a spiritului (și trupului) meu cu acest generalizat Rău și Urât al istoriei ("urâciunea pustiirii"), ca om care văd dincolo de imensele noastre uzine, fabrici, orașe-dormitor, beton-viluri ale încazarmării, pot să afirm, cu mâna pe inimă și luciditatea mea, că am văzut just și am gândit corect. Asist, la radio măcar, la demascarea lui Stalin, la rescrierea constituțiilor și a dreptului penal, la numărătoarea victimelor etc.... Ce folos? Dintre toate diferențialele cretine ale stalinismului, Suleimanul nostru este ăl mai magnific, mai încăpățânat și mai ortodox. Mai ortodox chiar și decât Kremlinul.

Scriu aceste rânduri cerând iertare Cerului și stihiilor sacre ce mă protejează, pentru timpul politic pierdut, furat, risipit. Acum că mă așteaptă o lentă și chinuitoare ghilotină, inevitabilă și fatală, întreaga mea ființă se concentrează într-o supremă întoarcere cu totul: în întoarcerea ființei mele spre Ea, sora mea, Moartea. Ca orice scriitor cu lecturi bune, făcute în existențialism și ontologie (thanalologia fiind o disciplină de taină grea în ambele aceste forme de sinteză), am cochetat elegant și uneori grav, cu ideea de moarte. Dar, de departe, din mare și totală siguranță.

Acum e altceva. Ea e dincoace - mai mult - ea e în mine. Lucrează. Crește puternic și sănătos. Acum, totul, în cazul meu, se rezumă practic la un fel de "muncă a actorului cu sine însuși"; trebuie să-mi înving frica din celulele și carnea mea, trebuie să-mi pun la lucru sufletul și spiritul, va trebui, prin umilință și rugăciune, să cer de sus un pic de lumină, un pic de speranță, un pic de mântuire.

N'ayez pas peur!^[vi], a zis Papa (după ce a fost împușcat de un anarhist turc)^[vii]; să nu am frică, îmi zic eu acum, când săgeata Lui, trasă pe întuneric, m-a rănit de moarte, pe la spate. Să nu-mi fie frică - de zece ani, am avut numeroase ocazii în care am simțit, concret și de aproape, că sunt în Destin și în Grație. Nu am știut să mă rog - dar am trăit ca o rugăciune. Și nu am trăit pentru glorie sau bani - ci pentru țara și poporul meu, atinse de un cancer, la fel de ucigător ca cel care îmi crește mie acum în gât.

Doamne, aide-moi à vivre jusqu'à ma mort^[viii]. Doamne, ai grijă de numele și scrierile mele. Doamne, ajută-mă în clipele mele de durere și neputință.
Îmi înfig unul din vârfurile compasului meu desfăcut în miezul moral al ființei mele: unde îi voi înfige celălalt vârf, cel cu un creion, spre a putea să-mi desenez cercul al cărui centru aș fi? Unde? În Cer, în Absolut, în Idee, logos, ultima - prima - substantive? Toate acestea se confundă acum, cineva a intrat cu plugul în țărâna mea, aștept semănătorul.

Îndoielile. Lipsa totală de exercițiu în credință. Analfabetismul meu religios: nu știu să umblu pe această cărare, nu știu să privesc în sus, caut orice sursă de putere în mine, în memoria, cultura și intelectul meu. Nu e bine. Am fost bun și rău, am fost drept și nedrept, curat și ne-curat. Doar părinții mei, prin simpla lor dragoste, m-au oprit să nu devin un ticălos sau un posedat. Dacă am ceva bun în mine, acest talant îngropat și dezgropat de atâtea ori, e dorul Patriei mele spirituale, a Limbii și a orizontului tragic în care mi-a fost dat să sper fără speranță și să lupt fără nicio minimă șansă.

Patria (Petrila, părinții, țara, istoria, apocalipsa ei), Limba (Cuvântul, Litera, Blaga, cărțile, izolarea de lume și dușmani) și Dragostea (Lizi, soră-mea, câțiva prieteni, muzica, frumusețile, Copiii, Copacii, animalele toate etc.) - doamne, cât de puțin și de sărac mă simt la această tristă, ultimă, numărătoare!

Citesc - și încerc să nu mai fiu un oarecare cărturar care citește ca să citeze: "Dans sa transcendance, l'homme va à la rencontre de Dieu, infiniment parfait."^[ix]
Lizi (din ce în ce mai dolorosa) mi-a adus ceasul meu rusesc, de noapte. Ceasul singurătăților, al lungilor mele insomnii. Un ceas, prieten de nădejde. Am scris "fratelui" meu Horia Stanca.^[x] Liniștit, calm. Aproape caligrafic. Am cerut - pentru orice eventualitate și un ajutor de la D.R. Popescu. Mă pregătesc, cât pot, cum pot. Nu vreau ca Lizi să sufere material din cauza plecării mele.

(Gândul că am o importantă întâlnire Vineri, nu mă părăsește. Nu mi-e frică. Eu de moarte mă cutremur, nu de veșnicia ei. În fața ochilor mei defilează în rând, mut, Tata, Mama, Simion, Veta, Blaga, Ghibu, Sergiu, Liviu Rusu, Radu Stanca, Ovidiu Cotruș, Ion Maxim, Eta Boeriu... Nu sunt singur, nu voi fi singur. Moartea, zicea țăranul meu din Gherla, nu e decât "o intrare într-o altă colectivă. Mai bună!")
Am ascultat un concert pentru oboi și orchestră, de Mozart. Privind vifornița de afară. Având grijă să-mi strâng urina pentru analize. Aducându-mi aminte de filmul Anonimul venețian^[xi], care mi-a plăcut enorm.

(Timpul subconștientului e rotund, se pare că de multă vreme știam că trăiesc, în această anticameră, ceea ce mi se întâmplă acum, așteptând cuțitul de mâine. L-am mai trăit altfel, de nenumărate ori. Ieri, citeam din cartea lui Frossard despre Jean Paul al II-lea, Să nu aveți frică!, aseară, deschizând la întâmplare radioul, îl aud pe Ierunca prezentându-mi exact această carte. Simplă coincidență? Imposibil. Aparțin, ca destin și spirit, și altor câmpuri de convergență, atracție, cauzalitate. Am 3 dimensiuni legale și alte 7-8 dimensiuni ascunse, secrete, embrionare.)

Ieri-seară, o vizită a tânărului cărturar Marius Ghika^[xii]. Singurul care mă mai vizitează și îmi împrumută cărți rare. Am discutat aprins, liber, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a adus salam și ficat (de unde?). Îmi dau seama că sunt dascăl, foarte transilvan, dascăl de modă veche (l'esprit est toujours professeur?)^[xiii]. I-am spus: "O filosofie, pe care nu o pot citi nicio sută de oameni din țară, nu e un lux, e un păcat." Mă refeream la Șora. Și un pic la Minima Moralia^[xiv]. Eu am încercat să filosofez prin literatură, jurnalul meu de jurnalist fără jurnal este rezultatul efortului meu foiletonistic de a scrie simplu despre probleme complexe și ușor despre cele grele. Obsesiile mele, legate de Prostie, Putere, Plictis, sunt de fapt bolile libertății și independenței noastre morale și politice.

Ghica mi-a povestit "accidentul" după care a murit Noica. Avea ceva la prostată, trebuia uneori să fugă repede, să facă pipi. A fugit fără lanternă, s-a împiedicat și a căzut, fracturându-și osul, colul. Era singur, a stat pe jos toată noaptea. Pneumonie dublă. Și alte complicații. Nu putea fi operat la picior, fiindcă avea febră mare.

Se zice că ar fi zis odată: "Mai am exact 241 de zile de trăit." Se mai zice că această previziune s-a dovedit (Liiceanu și-a notat în jurnalul său data profeției) exactă.
(Doctorii mă vizitează în număr mare, par îngrijorați de diabetul meu. Nu-mi scade zahărul sub 1,60. Acest diabet este ca un actor prost și afurisit, are replică în actul III, intră în actul I și încurcă întreg spectacolul. Inima e bună - se zice - dar nu pot suporta o anestezie locală. Vreau să dorm. Și aș fi recunoscător Cerului dacă ar aranja în așa fel lucrurile, ca să nu mă mai trezesc.)
Azi, vine nepotul meu, Dorel^[xv], din Petrila. N-aș fi vrut să vină. Mă încarcă. Pe după umerii lui, se uită la mine întreaga mea copilărie, părinții mei, casa părintească. Dar totul mi se pare un ritual liturgic. Ne pregătim pentru o jertfă - în timp ce natura, perfect indiferentă, conform severului său protocol, face ca celulele canceroase să ocupe noi poziții, crescând și înflorind.

Cum am putut suporta proștii din jurul meu? Proștii sunt celulele canceroase ale poporului meu!

Două țărănci bătrâne (50 ani), analfabete, vin să mă roage să le scriu o adresă. Le-o scriu (Limba "cultă" pentru ele e total străină, absolut ininteligibilă.)

Dar acum povestesc: "Adunasem varza, n-o vândusem, ziceam să facem noi întâi nunta. Făcurăm nunta, vândurăm varza, chemai un om să mute vinul. Ăla se îmbătă, l-am scos cu câinii din pivniță. Abia spre seară, văzui că-mi sângerează colțul gurii." (Cancer.)

Dacă nu revenim la liceul de cultură generală, pierim; fără un pic de franceză și latină, viitoarea limbă românească va fi o simplă cioară vopsită cu neologisme. La ora asta, nici profesorii nu mai sunt capabili de cea mai elementară etimologie.

Doamne, studiul meu despre "latina noastră de cancelarie", a rămas in statu nascendi. Nimic nu am terminat, în afară de mine însumi, care sunt terminat de Ea.

Nu mi-am numărat bine zilele vieții mele?

Homo sum...^[xvi], mai ales prin greșelile, erorile și păcatele mele.

Azi intru la cuțit. Nicio emoție, niciun fel de frică. Aseară am citit tare psalmii pe care îi am însemnați în Biblia adusă cu mine. Și din Ecleziast. Am dat un telefon Sfintei Vineri a Robinsoniei mele (soția mea). Ca un bun cărturar, am făcut ordine pe masa mea de lucru. Cu nepotul meu (de fapt, eu i-am ținut loc de tată), am vorbit de ale noastre: ca de obicei. Mi-a adus de la sora-mea un mic medalion christic, l-am recunoscut, mama îl purtase la gât în copilăria mea. Era gata să-mi dea lacrimile. (Îl voi lua cu mine la operație.)

Complicațiile cu puseul brusc de diabet (2,50 - de la 1,50) s-au rezolvat. Cu puțină insulină.

Dacă cineva m-ar întreba: ce mesaj (cuvânt compromis) las celor în urma mea, aș fi foarte încurcat. Am o operă literară, ce aș mai putea adăuga acum?
- să nu mai mințim, să nu ne mai mințim^;
- să nu furăm, să nu ne mai furăm;
- să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm;
- să revenim la Om, ca mijloc și scop al Socialismului;
- să declarăm sacrosant principiul moral și politic al egalității de șanse;
- avem nevoie de oameni pricepuți, inteligenți și cinstiți, în toate domeniile;
- să renunțăm la dogmatism de dragul dogmei și politică de dragul politicii;
- să ne refacem legăturile spirituale cu Europa (în îmbrățișarea Asiei pierim);
- să îl primim pe Christos în partid (sau să îl rugăm să ne primească el în morala sa);
- să ne rescriem drepturile elementare ale omului;
- asistăm la eșecul științific al socialismului științific;
- vorbele nu pot înlocui faptele, ședința nu poate înlocui munca, disciplina militară nu creează oameni, ci roboți;
- să terminăm cu apartheidul nemembrilor de partid;
- să încetăm a mai părea, să începem odată a fi fire;
- Libertatea, Adevărul și Dreptatea nu pot fi driblate sau anulate, ele ies la lumină, dar eliminarea lor se plătește greu de generațiile viitoare;
- Foamea, Frica, Forța - iată stihiile malefice ale lumii noastre;
- Prostia, Plictisirea, Puterea, iată ispitele fatale ale generației mele nenorocite;
- (Doamne, dă-mi un an încă, să pot să-mi scriu cartea rătăcirilor și iluminărilor mele!)

Nu mi-a fost frică. (M-am rugat mult cu o seară înainte: am citit psalmi. Cu voce tare.) Cred că am fost brav. Nelu^[xviii] mi-a făcut anestezia. Mă simt raclat de cuvânt. Îmi vine în minte un verb latin cu care am avut necazuri în tinerețe: exhaurio^[xix]. De la care derivă, mi se pare, exhaustiv. Nu pot înghiți decât câte o linguriță mică de ceai. Sunt ciuruit de injecții. Lupta cu diabetul meu (devenit rebel) necesită analize de două ori pe zi, plus insulină.

Lizi, un înger. O strig (cât pot, cum pot) vine și mă ține de mână. Nu pot vorbi, mă uit în ochii ei. Iar ea îmi vorbește ca unui copil bolnav.

Ultima iarnă? Afară ninge. Niciodată iarna nu fu mai frumoasă. Capul îmi vuiește de somnifere, limba mi-e umflată. Aș mai fi avut de scris măcar trei cărți grele. Mintea românului cea de pe urmă.

Fiind foarte bolnav, ascult muzică. Muzica modernă - jur - e o muzică ce îmbolnăvește, mă face să-mi pierd speranța. Preclasicii, clasicii și romanticii - doar aceștia pot să mângâie un muribund.

Până la amiezi, trebuie să beau - fiecare lingură e un chin - încă două pahare de lichide. Lapte, compot.

Trebuie să lupt. Poate obțin o scurtă comutare a pedepsei.

Trei zile de grea convalescență post-operatorie. Nu pot mânca decât culcat ușor pe spate (45^o), cu lingura, lichide și mai nou paste. Altfel, îmi iese totul pe nas. (Îmi lipsește vălul palatin.)

Nu pot vorbi decât foarte hârâit și fonf. Abia dacă pot fi înțeles. Lizi traduce celor din jur ceea ce eu gem, screm, hârâi.

Aseară, am reluat lectura din Frossard. Azi, am scris două scrisori. După-masă, îi scriu și lui Doinaș.^[xx]

Teribil ce uman și simplu - sublim țărănesc - poate fi acest profesor Dr. Iustin Mihăescu, cel care m-a operat. Îl iubesc ca om și am încredere mai ales în bunătatea lui. (I-am și spus-o, deși asta nu intră în obiceiurile mele.)

Lizi e plecată după mâncare. După cafea și țigări (avem câteva grele obligații).

Vin doctorii - prieteni - vin la o oră de râs cu mine. Nu pot să renunț la humorul meu, veselia asta râs-cu-plâns face parte din categoriile ontice ale firii și mai ales, a caracterului meu.

"Oh, am zis eu unor bisturie în halate albe, e bine că m-am îmbolnăvit, există o propunere să fiu declarat «ultimul cărturar cu caracter», un fel de monument unic pe toată Oltenia. Urma să fiu mutat în Parc, uitat de lume și istorie."

(Nicio scrisoare. Tot ce trimit e blocat la poștă, chiar și scrisori simple se întorc la expeditor cu mențiunea: "adresant necunoscut la această adresă". Deși adresa e perfectă. De ce atâta ură? Atâta stupidă, inutilă, ilegală, prostească ură? Nu au putut bloca apariția ultimei mele cărți^[xxi], acum vor să mă aducă la disperare, la revoltă. "Doamne, iartă-i, că sunt cumplit de proști!")
Am ascultat ieri câteva disparate fragmente din istorica cuvântare^[xxii]. Poezie. Vis. Poezia lui, visul lui, în care numai el (și nici el!) mai crede.

Acesta este socialismul cel mai... și altfel nici că se poate.

Mă gândesc la copii, la Petrila, la ape și păduri: "Doamne, apără-ne Țara și Poporul de urâciunea pustiirii!"

(Mi-e milă de cei care aplaudă, mi-e și mai milă de cei care dau ordinul să înceapă aplauzele. Și la radio se simte că în sală există un nucleu agitatoric puternic, undeva.)

Am zis, în plenara^[xxiii] din 1972: "Orice exagerată politizare a Teatrului va duce automat la o exagerată teatralizare a politicii."

Ceea ce s-a arătat și ieri.

Mi-au revenit clasicele mele insomnii, cu un plus de obsesii. Stau și mă gândesc la Patria mea kitsch, la mizeria ce crește peste tot, la înveșnicirea fier-beton a prostiei dogmatice, la datoriile mele personale față de Cer, părinți, dascăli. Aș fi gata oricând să mor pentru ceva; se poate muri, zice Lizi, dar cu mult înainte de a șopti sau atinge cu degetul acel ceva.

Totuși - peste întuneric și noapte - s-a cristalizat în mine hotărârea de a lupta, cu orice risc, pentru libertatea gândurilor mele. Trebuie să-mi salvez "copiii"! - altfel voi muri ca un laș.

Vizite, doctori. Rana se vindecă încet, dar se vindecă. Ieri, nu m-am rugat, am încercat să mă cufund într-un roman francez, sterp și absurd existențialist.

(Belletto, Le revenant.)

S-a schimbat ceva în constituția chimică a gustului meu - doar Cerul mă interesează și câțiva oameni care știu câte ceva despre cățăratul în sus.

Am scris nepoatei mele, Monica, o scrisoare simplă și bravă, am dorit să-i dau curaj - nu am reușit. Iubirea mea față de ea a fost unilaterală: ea m-a acceptat, dar a rămas distantă și rece. Păcat!

I-am scris și doamnei Rusu. Vreau să-mi recuperez manuscrisul Lupul și Catedrala: 2 exemplare, predate la Ed[itura] C[artea] R[omânească] în 1987, au dispărut. Fără urmă. Or - din hiperbestialitate - au fost distruse, or circulă ca literatură de sertar pe la Ștefan Gheorghiu, C.C., ștabi din ministere.

(Mi se reia Arca la Teatrul Evreiesc. În idish.)

Să fiu calm - Lizi e un înger - toată noaptea nu a dormit, fiindcă a simțit că nici eu nu dorm. Cred că știe exact cam ce planuri funambulești construiesc eu, vitejește, în decursul acestor albe nopți negre.

(Îmi pare enorm de bine că nu am fugit, că nu am rămas în Vest. Ce mă făceam cu acest românesc cancer, în singurătatea vidă a unui hotel bavarez?)

Afară, zloată și vânt. "Mizguie" - zicea Tata. Azi, mi se vor scoate din gât firele de sutură a rănii. Citit aseară - cu greu, dar ca un nisip însetat - din Frossard. S-a înfierat ideea - total nouă pentru mine - că singura Ființă care nu e terminată, nici înainte de moarte, a cărui Creațiune urmează a se împlini după moarte, ar fi Omul. Prin întâlnirea cu el? Prin reintrarea în liniștea cosmică? Prin restitutio in integrum.

Aflu din altă parte că anticii și medievalii considerau durerea ca o lucrare pozitivă a trupului spre a se însănătoși. Poate! Poate că și suferința nu e decât o metafizică lucrare a Ființei spre a se obține o vindecare întru Spirit.

În cazul meu, nu există vindecare - există numai trecere dincolo. Îmi imaginez, în limfa sau sângele meu, acea celulă seminală cancerigenă ce călătorește, căutând un loc unde să se așeze, să se pună la lucru.

(Mă trezesc noaptea - ore întregi mă gândesc la soarta bietelor mele manuscrise orfane.)

Îmi face o plăcere de copil să vină Lizi și să mă țină de mână.

Un amic binevoitor îmi aduce cartea lui D[umitru] Stăniloaie, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.^[xxiv]

Mă apropii de text cu frică și înfiorare. (Pentru mine, D-zeu nu are chip. Eu am desfăcut - în urmă cu mulți ani, cuvântul "întruchipare", astfel: "în trup chip are!" Dar numai în trup.)

Citez (și deja mă îndoiesc): "Dumnezeu nu ar putea fi creator dacă nu ar fi bun. Iar bun nu ar putea fi dacă nu ar fi Persoană în relația constantă cu altă Persoană din veci, mai bine zis cu alte două Persoane..." (pag. 231). Mai departe: "Lumea creată e o dovadă a unui D-zeu bun, liber și conștient."

Dumnezeule! Tonul acesta e scolastic-medieval. Niciun rând din discursul Papei nu m-a făcut să fiu sigur în logică: "bun-simț, Relație conștientă cu altă persoană, din veci, mai bine zis (sic!) cu alte două persoane" - mi se pare pueril și suspect.

(Cred că theologia mea personală s-a născut în lupta de o viață cu îngerul dialectic al Politicei. În loc să citesc mistică, am citit politologi, istorici. Acum mă rog ca un căruțaș șchiop.)

Mereu mă întorc - nopțile, mai ales - la caietele robului Dezideriu, primul titlu al "jurnalului unui jurnalist fără jurnal".^[xxv] Acum aș putea explica - ceva mai clar și din cu totul alte p[uncte] d[e] v[edere] - drama surdă ce are loc sub vălurelele horbotate ale perestroikăi. Aș putea - văd clar - să definesc rațiunea ascunsă a pasivității noastre naționale, aș ști cam cum ar trebui să sune primele acorduri ale redeșteptării noastre naționale. Vanitas vanitatum.^[xxvi]

Afară, mâzgă, ceață, totul pare putred. (Azi, cred că vine biata soră-mea să mă vadă.) Trebuie să fiu tare - pur și simplu trăiesc simplu de azi pe mâine, fac față zilei, nopții: Lizi e un înger. În orele în care ea - ca o biată cămilă, încărcată de sacoșe cu mâncare - își face cursele prin oraș, între 9-14, mă simt foarte singur.

Trebuie să încep a scrie. Scrisul e un formidabil anestezic al morții. Și mai trebuie să fac un drum la Buc[urești], să văd dacă nu cumva îmi pot plasa la vreo editură de viitor vreuna din scrierile mele.

Mă văd copil, pe uliță. Adolescent, bătând mingea, dansând. Soldat, călare. Conferențiind în Sala Pârvan a Universității din Cluj. Plimbându-mă cu Blaga și Ladea.

Fum. Fum și amăgire. Nu pot scăpa de obsesia asta stupidă că am mai trăit aceste clipe, că am mai avut un cancer, că am mai murit odată. Poate că Ființa are și ea o copie trasă la plombagină, poate că ceea ce trăiesc eu acum nu e decât o simplă repetiție pentru un viitor spectacol ce va avea loc mult înainte sau a avut loc cu mulți ani în urmă.
"Cette fissure ou cette brèche de l'être, comme nous l'avons nomeé, et qui ouvre l'homme vers l'infini - c'est cela la liberté."^[xxvii] (Frossard: pag. 142.)

Astăzi, voi pleca acasă. Pe dinafară, arăt bine, par neschimbat. (Vorbesc greu, mănânc și mai greu.) Dar rana se vindecă, operația mea, "o operă de artă chirurgicală", doctorii o găsesc foarte frumoasă. Adevărul este că acest Iustin Mihăescu are o mână de aur, fiindcă are și o inimă de aur. (Nu se poate una fără cealaltă: sunt un bun scriitor, fiindcă sunt un om bun - nu cred în literatura unor stârpituri morale sau a unor monștri ai cruzimii și cinismului.)

Aceasta e lumea în care mă întorc. Aerul pe care-l respir. Iată copacii, iată doctorii cu mașini, țigăncile cu flori, poporul de rând la nenumăratele cozi de la diferitele cozi ale uriașei policlinici, de la parter.

Mă ține de braț Lizi. Ea este lumina și cărarea mea. Dacă aș pierde lumea întreagă, nu aș suferi atât cât sufăr în cele 2-3 ore în care e nevoită să mă lase singur.

Cum mă simt? Resemnat. Bucuros de moarte. Am "ordinul de chemare în buzunar", va trebui să plec nu peste mult. Din geamul de sus al secției mele, am văzut un hingher prinzând în șbilț un biet câine vagabond. Nu latră, nu se zbate, se uită recunoscător în ochii hingherului. Îmi aduc aminte de Spitalul de tifos exantematic din Mariopol, aveam febră peste 40-41 de grade, halucinam. Dar și prin ceața acestui continuu delir, știam că dacă după 15 zile nu îmi trece febra, voi fi trecut, din pat, jos, pe paie. (Eram într-o largă sală de gimnastică, a unei școli ucrainene.) Și această mutare, la soroc, din pat pe paiele de jos, însemna moartea în 2-3 zile. În fiecare zi, dimineața, intrau infirmierii și "evacuau" morții de peste noapte. Atunci, am avut noroc: exact la 15 zile, brusc, mi-a scăzut febra. M-am trezit din halucinație. Eram atât de slăbit, încât abia puteam merge de la un pat la altul.

Și îmi mai vine în minte durerea ce o simțeam în pădurea din Luncă (din Lunca în care eroul meu, profesorul Mefisto^[xxviii], își ține cursurile sale universitare, vorbindu-le copacilor, ierbii, pădurii...), văzând coaja tăiată în cerc la anumiți plopi, paltini sau ulmi. Nu departe, e un cătun de țigani. Ăștia taie, în toamnă, cam un metru de coajă, jur-împrejur, copacul se usucă, la anul, îl pot tăia, și dacă îi prind, ei pot dovedi că au tăiat un copac uscat, mort.

"În clipa în care tumora simte că se apropie cuțitul de ea, ca o ființă vie, ea aruncă celule, semănându-și ființa peste tot, în sânge, limfă, carne etc....

"Je sème à tous vents"^[xxix] - a fost și lozinca mea pe vremea când, tânăr dascăl fiind, ca o biată păpădie, la cea mai mică suflare de dragoste, întrebare sau mirare, eu îmi aruncam în vânt tot ce aveam mai bun în mine.

Injecții cu Bleomicină. Apoi o vizită la doctorul Marcel Ionescu, oncologul care mă ia în primire.

E inteligent: mă minte frumos. Mă asigură că tumora mea e incipientă, operația a fost făcută la timp, dacă urmez regulat tratamentul cu raze-cobalt și după aceea seria de injecții cu citostatice, "nu voi mai avea probleme."

Citesc pe buletinul de analiză:
Diagnostic: "tumoră văl palatin".
Rezultatul examenului anatomo-patologic: "Structură microscopică de epitelion malpighian spinocelular (Grad 1) pe fragmentul trimis."

Îi scriu lui Doinaș.^[xxx] Azi, am făcut cunoștință cu monstrul care, timp de 6 săptămâni, mă va bombarda, zilnic, cu raze cobalt. E un uriaș crăcănat, cu un braț mobil. Un geam bizar cu o deschizătură de abia 8 × 8 cm. Camera de plumb.

Rămân singur. Monstrul rusesc (a fost fabricat în Leningrad) mă radiază din dreapta (nu simt absolut nimic), apoi se mută automat în extrema stângă (trece mârâind la numai 30 cm de obrazul meu). Încerc să-l privesc în față, nu e o față, e o mașină misterioasă. Mă bombardează și din stânga - și în tot acest timp, eu, ca un bun român ce sunt, trebuie să privesc nemișcat în sus și înainte. Vsigda vpiriod!^[xxxi] Între timp însă, nereușind să realizez nicio relație omenească normală cu acest monstru atomic, când se aprind luminile și aud bâzâitul mașinei, eu închid ochii și încep să mă rog. Primitiv, naiv. Către Mama, Tata, Blaga, Eta, Sergiu. Le cer să intervină, unde știu ei, să mi se ușureze agonia și să mi se trimită cât mai repede îngerul acela negru care e subînțeles și ascuns în diagnosticul meu frumos și vesel.

Am terminat cu bine cele șase săptămâni de iradiere cu cobalt. În fiecare zi, la amiazi, de braț cu belalia mea cadână, Lizi, traversăm pionierește întregul oraș. Până la "bomba Cernobâl" (clădirea roșie, ascunsă, unde se fac aceste iradieri), facem exact 30 de minute. Alături, e "morga" spitalului. În fiecare zi, acolo e lume, un sicriu, se agită niște rude să scoată un biet accidentat, otrăvit, ucis sau sinucigaș.

Zâmbim. Convenția teatrului vesel și al stoicismului bavard, o păstrăm: nu are voie nimeni să simtă vulpea care ne mușcă, din când în când, de inimă. Dar nu pot scăpa de nevoia de a povesti urbi et orbi (sine ira et studio)^[xxxii] ce am, prin ce am trecut, evitând să mă gândesc măcar la cele prin care voi mai trebui să trec.

Gura mi-a devenit o Sahară, fiecare înghițitură, un chin. Dar fac eforturi să mă hrănesc consistent, analizele globulelor mele trebuie să iasă bine.

La supravizită, cu degetul său, dr. Mihăescu găsește mereu, în atingere deasupra fostei amigdale, "un mugure". Acesta mă doare când înghit, acesta trebuie să fie oprit din creștere.

Mi-am pierdut 80% din auz, ca s-o înțeleg pe Lizi, trebuie să strige. Nu pot urmări o piesă sau un film la TV, îmi scapă majoritatea dialogului. (Percep consoanele, îmi scapă vocalele din cuvânt.)

Citit mult: Cioran, Cataux, Frossard. Recitit volumul I, din Eliade, Istoria religiilor, Payot.

Ultima lectură - o bucurie, o adevărată rugăciune păgână - recitesc, de astă dată în franțuzește, Memoriile lui Hadrian de M[arguerite] Yourcenar.

Terminat un lung interviu despre Blaga.^[xxxiii] Pentru "Ramuri", două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate.

Azi, 2 Martie, m-am trezit știind că va trebui să transcriu visul acesta (treaz!), pe care l-am avut azi-noapte.

Citind despre Hadrian: "J'avais toute ma vie fait bon ménage avec mon corps, j'avais implicitement compté sur sa docilité, sur sa force. Cette étroite alliance commençait à se dissoudre."^[xxxiv] (pag. 264) - citind, de astă dată cu adânca mea atenție despre acest dialog al sufletului cu trupul, deodată, ațipind, mi-a devenit evident următorul adevăr ascuns (al meu, numai al meu):
- trupul meu e ca un copac puternic, ca un nuc, care are un singur scop: să producă un fruct - fructul acesta e sufletul meu. El e copt, e gata: acum copacul face tot posibilul ca să elibereze acest unic fruct, sufletul, în care se ascunde Miezul meu necunoscut, pe care eu, pot să o numesc esentia, substantia, entelechia.

Să-i zicem, Ființa mea:
- deci, copacul își scutură frunzele, îmi taie legătura cu aerul, apa, rădăcinile. Mă obligă să cad, ca el să poată putrezi (rostul său e terminat), ca fructul să se restituie Întregului sau miezul acela al Ființei mele să candideze la ultima, suprema selecție.

Aici apare limita între vis și meditație, între gândire și speculație onirică. În vis, mi-a devenit evident că Terra nu e decât un fel de seră, în care niște ființe abstracte, spirituale, invizibile, încearcă să obțină diferite miezuri metafizice, pe care să le folosească precum niște răsaduri, în alte lumi, în alte dimensiuni, în scopuri pe care noi nu le înțelegem și nici nu le vom cunoaște vreodată.

- Moartea e marele semănător: el e și grădinarul. A căzut nucul meu și a văzut că fructul e copt, e timpul ca el să cadă spre a putea fi trimis spre selecția de sus. Îmi trimite diabet, tensiune: nu ajunge, eu mă încăpățânez să rămân pe creangă, viu, să continui a crește pentru mine, pentru literatura mea, pentru țara mea. Stupid și inutil. Literatura mea e doar un fragment din calitatea (sau defectul) interior al miezului. Un copil nevinovat, un cretin călcat de mașină, poate fi la fel de valoros, pentru vameșii de sus ca și poliglota și cosmopolita mea cultură hrănită cu Litere, Filosofie și Religii...

- Christos a venit și ne-a învățat cum să trăim, ca să putem muri pe cruce. Învierea lui e o metaforă teribilă, ea privește spre ceea ce urmează după ce trupul meu a putrezit (ca un copac ce și-a făcut datoria), după ce sufletul, ca o boare, s-a alăturat elementelor din care e constituit, după ce miezul, cântărit, cântărit, judecat și împărțit (mene, tekel, fares)^[xxxv] a trecut examenul de admitere. De admitere, unde? Nu știu! Dar poate că voi afla asta în clipa morții mele.

- Nu trec singur, miezul meu e una cu Mama, Tata, Blaga, Eta, Sergiu (stihiile la care mă rog și care mă protejează), dar și una cu eroii mei, pe care i-am născut și i-am lăsat să se coacă într-un copac ceva mai rezistent și mai pretențios decât a fost trupul meu...

- Aici, visul s-a tulburat... dar simt acum că am cotit spre o cărare necunoscută, nouă, plină de surprize.

- Nimic mai miraculos în viața mea decât să mă trezesc viu, dimineața, s-o văd pe Lizi bucurându-se, eu să mă uit la copacii din curte ca la niște frați înțelepți, să încep ziua lăudând lumina, timpul, trecerea spre Marea Trecere.
Terminat azi de recitit Mémoires d'Hadrien de Marguerite Yourcenar. Transcriu pentru mine ultima frază a acestei superbe meditații despre viață, glorie, dragoste, frumusețe și Moarte: "Tâchons d'entrer dans la mort les yeux ouverts."^[xxxvi] (pag. 316)

"Totul decurge normal", îmi spune doctorul, privind în fundul gurii mele, unde în locul amigdalei din stânga, dă semne de viață nouă... "un mugure".

Suntem pregătiți - și eu și Lizi - nici nu clipim. Nici uimire, nici spaimă. Gândul morții a lucrat cu spor în conștiințele noastre pline de imaginație filosofică, dar și de blândă, bună - țărănească resemnare creștină. "Totul decurge normal..." înspre același scop: sfârșitul. Ce contează diagnosticul? Ne strecurăm ca două umbre spre casă - în jurul nostru alte umbre grăbite: întreaga această lume va fi înghițită de aceeași noapte.

Acasă, citez o parabolă dintr-un teolog-filosof existențialist german, von Durkheim (mort anul trecut): "Frunza, dacă nu ar ști nimic despre copac, s-ar teme cumplit de toamnă și iarnă. Dar frunza știe de copac - ea este chiar o epifanie a copacului - și copacul știe despre frunză. Așa că speranța în primăvara viitoare - în mugurii din primăvara viitoare - face ca toamna asta fatală, dureroasă și tristă, să ni se pară doar ca un prag prin care călcăm spre o altă formă de veșnicie..."

"Doamne Iisuse Christoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!"

"Toată viața m-a ros un vierme: conștiința mea. Acum mă pregătesc prin moarte și iluminare să scap, odată pentru totdeauna, de adevărații viermi ce mă așteaptă. Abia după aceea, conștiința mea va afla dacă a existat de fapt."

Citiți o cronică a acestei cărți aici.