Portretul lui Ion D. Sîrbu la bătrânețe - Ultimele...

Citiți un fragment din această carte aici.


Bunelul meu îmi povestea despre un joc din copilăria sa care ar putea să ridice "unele" semne de întrebare. Ideea jocului era să arunci cuțitul pe care îl țineai cu lama în gură, astfel încât acesta să se înfigă într-un punct marcat de pe pământ. I.D. Sîrbu ridică același nivel de dificultate când se vrea clasificat sau generalizat.

Ei, pe măsură ce se aprofundează analiza (ca la toți, de altfel), scriitorul se lasă precum piatra peste care trec apele și lucrurile par să se cristalizeze.

Există la fel de mulți experți auto-proclamați în Sîrbu pe cât sunt, în realitate, de puțini. Cert e că există totuși atât universitari, cât și simpli fani care ar putea reconstitui viața prozatorului, zic eu, pe zile. Și este oarecum evident ce anume este atât de atrăgător la Sîrbu: un fel de mișcare a minții și a mușchilor, ce este / a fost pusă în cuvinte atât scrise, cât și vorbite: mai ieri de scriitor, iar azi de alții. Un soi de zbatere, confruntare, o luptă necontenită dusă mai întâi de Sîrbu pentru Sîrbu, iar apoi de alții (impresionant de mulți, perseverenți) pentru Sîrbu.

Volumul Ultimele... îngrijit de Toma Velici, apărut la Editura Măiastra, în 2020, este încă un semn că Sîrbu a fost un pugilist de categorie grea pe tărâmul Literelor și o confirmare a exactității scriitorului în alegerea prietenilor devotați (fapt care merită o atenție aparte).

În privința lui Toma Velici, cel mai important editor al operei petrileanului, discuția poate avea o anvergură mult mai largă decât ar părea la o privire grăbită. Contribuția editorului este una de proporții, iar zelul cu care este păstrată memoria lui Sîrbu merită felicitări și considerație. Editorul a fost alături de scriitor cumva de la "început" (în cazul lui Sîrbu, ar fi mai bine de zis, de la unul dintre începuturi, căci Sîrbu (puțin spus) a fost un veșnic debutant ghinionist (când de ciudat n-ar suna), ce "s-a bucurat" de cumplite amânări editoriale, fiind chiar la doi pași de a nu apărea pe raft. Toma Velici va lucra la cartea sa pentru copii De ce plânge mama?, într-un an productiv pentru Sîrbu, în acel 1973, când cărțile au fost (în sfârșit) amestecate cât de cât... bine. În fine, pe cei doi îi va lega o prietenie îndelungată (probabil chiar un tip de "mentorat", dacă nu vorbesc cumva pe lângă).

Volumul ar putea fi descris, simultan, prin amplu și fracturat.

Pentru cititorii care nu știu nimic despre Ion D. Sîrbu, dar vor să cunoască, Ultimele... stă sub semnul necesarului, deoarece conține toate datele generale despre viața lui Sîrbu, explicate și reinterpretate de Sîrbu (scriitorul având ticul de a reporni "cutia cu memorii" de fiecare dată când simțea nevoia, adesea în alte cuvinte, cu mici crâmpeie ce ar putea servi ca piese pentru întreaga pictură). Aici, ar trebui să fiu puțin mai "tehnic": "volumul de față reunește texte scrise între 23 noiembrie 1988 - 1 iulie 1989 (scrisori și pagini de jurnal) și transcrierea ultimei înregistrări audio de pe o bandă magnetică ORWO de 360 m", menționează editorul cărții, în nota asupra ediției, fapt ce prezintă cheia în care ar trebui citită cartea. Ion D. Sîrbu a continuat să scrie până la ultima zbatere, însă a reușit să-și mențină luciditatea doar până în iulie 1989, din pricina cancerului (sau "ca'n Cer", după cum glumea în scrisori).

O importanță incontestabilă îl are interviul scris și (cât de straniu n-ar fi) orchestrat de I.D. Sîrbu între 26 ianuarie și 6 februarie 1989. Revista "Ramuri" a solicitat, probabil, unul dintre cele mai consistente interviuri cu un scriitor. Dacă s-a făcut (sau se face) un clasament al celor mai bine închegate interviuri din I.L.R., nu văd de ce interviul Eu l-am văzut pe Blaga plângând... " ("...dar ce are să spună Limba Română") nu ar sta pe prima poziție. Textul ce începe de la pagina 97 este o lucrare "strașnică", altfel nu poate fi numită. Sîrbu este pur și simplu la înălțime, trecând prin sine și prin epocă, totodată, delicat și sever. Specificul interviului și modul în care Sîrbu își construiește răspunsurile este un exemplu excelent de, să-i zic așa, încălzirea boxerului înainte de meci, unde Sîrbu își exersează tehnicele pentru lupta propriu-zisă cu trecutul, după jaburile căruia se schițează un portret indirect al scriitorului; pot spune cu precădere că interviul reprezintă o calea certă pentru cunoașterea lui I.D. Sîrbu.

Rămân convins că întreaga carte este compusă cu un sentiment de golire a vasului din start gol, iar energia pentru scris a fost extrasă din surse greu de identificat. Mă refer aici la scrisori, despre care pot spune fără îndoială că sunt cele mai grele texte, în special scrisorile în care Sîrbu, zdrobit de cancer și de situație, găsește puterea de a le ura prietenilor săi un An Nou fericit.

Nici nu mi se întoarce limba în gura să prefigurez măcar asupra stratului comic sau satiric al textului, nu. Volumul stă sub zodia tragicului, al unui tragic mocirlos și deprimant, chiar dacă Sîrbu încercă să mintă prin mici comentarii bufe (imposibile de crezut, de fapt).

O atenție aparte merită episodul Să nu uit..., un loc perfect de unde pot fi rupte aforisme. Cele mai remarcabile, după părerea mea, țin să le trec aici: "să nu mă gândesc că am sau că nu am un «stil», să am și să nu am răbdare, să nu mă «deșurubez» din esență și să nu scriu decât la temperatura spiritului, [...] că orice plimbare pe orizontală poate fi și o plimbare în sus, [...] să nu uit că Mama m-a învățat că fiecare zi e o liturghie, și fiecare om un frate [...]".

Și mă gândesc la volum recent al Martei Petreu, Filosofia lui Blaga, unde unul dintre pilonii principali ai metafizicii blagiene s-a dovedit a fi imaginația, al cărei rost e fundamental pentru construcția acesteia. Desigur, nu e un lucru inovator când spun că Ion D. Sîrbu a trăit cu aceeași convingere, sau că Sîrbu a prins ideea deodată, de aici și povestea cu lucrarea Nostalgia orizontului pierdut, din 1942, care a stat la baza mai multor creații. Spre finalul cărții (însemnărilor) linia care încerca să se țină dreaptă o ia, abrupt, în jos, marcată de o pierdere (datată 30 aprilie 1989) a convingerilor (a sistemului), rămânând cu visul de a "reface speranța". Doar o convingere mai stătea tare pe picioare, fapt ce solidifică încrederea într-un final (mai degrabă antract?) fericit: că Lizi (Elisabeta Sîrbu), soția scriitorului, într-adevăr l-a iubit.

Altundeva decât lângă cele două volume de jurnale (apărute postum în 1991 și 1993) cartea nu poate sta.

Ce rost ar avea un volum sau două de memorii propriu-zise, dacă toată memoria ta e risipită în sertare sau în acele titluri care au avut norocul să apară? Ion D. Sîrbu, după cum cred, a reușit să răspundă.

Citiți un fragment din această carte aici.