Iubire și sens - Și văile șopteau numele tău

Citiți un fragment din această carte aici.


După debutul său cu Icoană-n urmărire generală (Editura Datagroup, 2024), Andreea Sepi revine cu al doilea roman, Și văile șopteau numele tău, un roman complex, construit în jurul unei povești de dragoste controversate și totodată un roman de idei, un roman filozofic și psihologic, care dezbate teme acut contemporane, dar și universale: relația omului cu divinitatea, tehnologia, străinătatea, familia, moralitatea, moartea.

Nu doresc să dezvălui prea mult din acțiunea romanului, pentru a-i lăsa pe cititor să savureze meandrele poveștii care te poartă în ritm alert în road trips prin sate românești, drumeții pe munții Făgăraș și Cernei (se simte din text că sunt locuri iubite și bine cunoscute de autoare), plimbări prin Timișoara sau Herculane, apartamente îmbâcsite, universități, librării, orașe, spitale, trenuri, aeroporturi, cărți, idei și conflicte, pendulând între România și Canada. Prin alternări de planuri între trecut și prezent, Andreea ne lasă indicii despre cursul acțiunii încă din primele pagini ale romanului, crescând tensiunea așteptării întâlnirii fatale dintre Silviu și Ina, al cărui deznodământ îl așteptăm vreme de cinci sute de pagini cu sufletul la gură.

Autoarea construiește personaje antagonice: frații Mircea și Silviu, femeile Ina și Dana. Mircea, "the merch-man", fratele realizat, cu afaceri, bani și poziție socială, mândria părinților, cel care se descurcă în Canada la fel de bine ca în România, omul rațional, calculat, care nu se lasă târât de pasiuni fulminante. Silviu, profesor de filozofie, montaniard convins, un idealist sub masca unui cinic, care și-a pierdut încrederea în umanitate, în divinitate, în bunătate, în iubire.

În acest context apare Ina, femeia care vine ca o briză de aer proaspăt, dar și ca un tsunami, dărâmând zidurile cu care își înconjurase Silviu inima și certitudinea pe care-și bazase Mircea viața. Autentică, dezinvoltă, un amestec de inocență și provocare, de frondă și remușcare, de copilă și femeie fatală, de credință și rebeliune, de moralitate și încălcare a tuturor regulilor. Ina e femeia care trăiește în sfera idealurilor. E gata să-și sacrifice viața pentru principii, pentru a face ce trebuie, ce este corect. Crede într-o iubire ideală, transcendentă, care poate trăi într-un plan spiritual, superior, fără a suferi degradare prin rutina traiului cotidian, fără a se materializa în corp. Dar nu poate urma din toată ființa ei această cale, nu se poate ridica la înălțimea idealurilor ei. În paranteză spus: cine ar putea? Poate doar un sfânt, dar personajele romanului sunt doar oameni cu tot omenescul lor.

Deși Ina, privită prin ochii lui Silviu, este descrisă cu multe amănunte fizice, eu am simțit-o ca pe o ființă acorporală în prima parte a romanului, poate datorită idealismului ei. Și într-un fel, această primă parte se desfășoară la înălțime, atât fizic, pe potecile munților Făgăraș, dar și simbolic, la înălțimea idealurilor. În a doua parte a romanului, Ina pare să cadă în corp, dureros, la propriu, sub presiunea ceasului biologic sau a amenințării morții, dar și din planul iubirii ideale în planul iubirii senzuale. Mi se pare că a doua parte stă mai mult sub semnul corporalității și a rutinei vieții care târăște personajele în situații despre care spunem de obicei: "viața merge înainte". Dar oare cum merge înainte viața după pârjolul unei mari iubiri neîmplinite? Iată o întrebare care cu siguranță a ars în inima multor oameni și a fost subiectul multor opere literare sau cinematografice.

În acest sens, nu pot să nu remarc că cele două părți ale romanului au o atmosferă diferită, dar sunt la fel de bine construite în ceea ce privește planurile narative, ițele acțiunii, personajele și conflictele. Se simte că autoarea ține bine în mână hățurile narațiunii. Recunosc că mi-a plăcut mai mult prima parte a romanului (poate datorită idealismului meu), drumeția în Făgăraș e senzațională, am trăit-o intens, precum și episodul secundar al construcției schitului din munții Cernei.

Cred că am prostul obicei de a mă îndrăgosti de personajele masculine principale din romanele Andreei. Așa că de multe ori am fost de partea lui Silviu (ca și a lui Anghel, din romanul anterior) și m-a exasperat personajul feminin central care pare să îl zăpăcească și apoi să fugă, care îl dorește, dar îi dă flit, care se întoarce, dar aproape ratează întâlnirea, care are principii și idealuri și apoi pare să schimbe complet macazul. Și totuși... dar nu dau spoilere.

În partea a doua a romanului apare și celălalt personaj feminin antagonist, Dana, senzuală, cuceritoare, cu simț practic, biolog (o profesie legată de corp, versus cuvinte și idei), care se aseamănă mult cu Mircea - oameni bine înfipți în concret, descurcăreți, care știu ce vor și știu să manipuleze oamenii și situațiile în favoarea lor.

La un moment dat, mi s-a părut că personajele sunt construite prea alb-negru, însă am fost surprinsă să descopăr pe parcurs și alte nuanțe și subtilități ale personalității lor. Și am apreciat să fiu surprinsă. Ca oricărui cititor avid, îmi plac surprizele, pe care Andreea mi le-a oferit din plin pe parcursul lecturii romanului, nu doar în ceea ce privește personajele. Am apreciat și inserțiile de monolog interior ale personajelor, care mi le-au făcut mai reale, mai apropiate și oferirea de perspective diferite asupra poveștii prin vocea personajelor. Mi-a plăcut mai ales vocea interioară a Inei, care se distinge prin multă poezie, sensibilitate, profunzime. M-a mișcat și am citit de câteva ori jurnalul ei, care a fost lovitura de grație și pentru Silviu.

Prin intermediul personajelor sale, Ina (absolventă de litere, cu doctorat în antropologie), Silviu (profesor de filosofie), Marian (călugăr), Cosmin (sociolog), Dana (biolog) autoarea pune în scenă o adevărată maieutică. Conversațiile sunt deliciile acestei cărți, prin care se confruntă idei și principii contrare despre religie, divinitate, creștinism, filosofie, moralitate, tehnologie, maternitate și chiar acel subiect de care ne apropiem pe vârfuri, căutarea sensului vieții. Mi-au plăcut mult dialogurile prelungi purtate pe crestele munților de Silviu și Ina, poate pentru că mi se pare că oamenii au tot mai puțin timp și răbdare să le poarte în prezent în realitate, față către față. Mi-au adus aminte de filmul Before Sunrise care vorbește despre îndrăgostire printr-o lungă conversație între un el și o ea (dar și ce el și ea!), purtată timp de o zi și o noapte pe fundalul Vienei. Continuarea după zece ani a acelui dialog întrerupt în sequel-ul Before Sunset este ca o oglindă a părții a doua a romanului. (Și poate va urma și o a treia parte, așa cum a fost în cazul filmului?)

Pot vedea o asemănare între aceste prime două romane ale Andreei, în ceea ce privește temele abordate. Regăsesc tema emigrantului prins între lumi, descrierea României din perspectiva celui plecat în străinătate și a străinătății din perspectiva celui revenit în țară, atracția și respingerea pe care o exercită țara natală, o temă pe care autoarea o infuzează cu experiența personală a emigrării în Germania, unde trăiește de aproape douăzeci de ani. În acest sens, îmi aduce aminte de scriitorul Cătălin Dorian Florescu, și el timișorean emigrat cu familia în străinătate, care mărturisea că primele lui romane s-au învârtit în jurul temei emigrantului, până a putea merge spre alte teme. Și e firesc ca la început să dai glas subiectelor celor care te ard cel mai mult până ți le "scoți din sistem" și apoi să poți scrie despre altceva. Dar poate această suferință a exilului (chiar dacă voluntar), conferă și o forță aparte textelor, iar traiul, educația și experiența literară în Occident, aduc un suflu nou, binevenit, în literatura română contemporană. Totodată, tema credinței sau a absenței ei, cearta omului cu Dumnezeu și cu religia, căutarea divinului în realitate, este o altă temă care pare să fie ca un leit motiv în aceste două prime romane ale Andreei. Și am lăsat la urmă poate tema recurentă cea mai importantă: iubirea. Această iubire care e ca un axis mundi pentru personaje.

Andreea Sepi construiește romanul Și văile șopteau numele tău în jurul unei iubiri interzise, care, conform normelor morale și sociale, nu ar trebui să existe. La un moment dat, autoarea își exprimă probabil propriile dubii (și posibil pe ale cititorului) prin intermediul unui personaj: "Bă, prea e telenovelă!". Este un tabu care dă bătăi de cap personajelor, dar și cititorului. Ne ridică întrebări ca: Ce este iubirea adevărată? Este posibilă o dragoste de tip agape între un bărbat și o femeie? Cât este ispită și cât dragoste în apropierea dintre un bărbat și o femeie? Ce cale trebuie să urmezi: rațiunea sau simțirea? Dar o dată ce ai lăsat frâu liber simțirii, mai este posibilă calea rațiunii? Ce este posibil în numele iubirii?

La lansarea de la Bookfest Timișoara 2025, romanele Andreei au fost încadrate în literatura română și asemănate cu romanele de dragoste, filosofice sau polițiste scrise de Hortensia Papadat Bengescu, Mihail Sebastian sau Rodica Ojog Brașoveanu. Recunosc că atunci când am citit cartea Andreei m-a dus cu gândul la romane scrise de autoare din literatura franceză contemporană ca Virginie Grimaldi, Valerie Perrin sau Muriel Barbery.

Îmi aduc aminte de ce scria Steinhardt, că omul are nevoie de iubire și sens. Cred că acesta ar putea fi și trama acestei povești și totodată căutarea principală a personajelor sale. Închei cu cuvintele lui Silviu din roman: "Doar iubirea îi poate transforma pe oameni în subiecte. Doar ea dinamitează zidurile triste ale eului individual, corsetul ăsta sufocant al sinelui."

Citiți un fragment din această carte aici.