Dar acum, citind ce am scris atunci, simt că a fost mai mult decât atât. Poate că a trebuit să las anul să se așeze, să-l privesc cu puțină distanță, să mă gândesc dacă a fost cu adevărat așa cum l-am trăit sau dacă, odată trecut, s-a transformat în ceva ușor diferit. Poate că am simțit că, odată terminată retrospectiva, anul chiar se termină, iar eu nu eram / nu sunt gata să-l las să plece de tot.
Dar e aprilie. Și timpul merge mai departe, cu sau fără acordul meu. Așa că, înainte să mă afund prea mult în zilele care vin, trebuie să mă uit încă o dată la cele care au fost. Să le las să fie, să le accept, să le păstrez așa cum merită.
2024 a fost anul în care am fost plecată. A fost ca și cum aș fi fost smulsă din pământul în care crescusem, dar fără să fiu replantată nicăieri. Am rămas suspendată undeva între cine eram și cine trebuia să devin, între entuziasm și frică, între dorința de a pleca și teama de a nu mă descurca într-o lume străină și într-o limbă care nu era a mea.
Acum, privind în urmă, mă întreb cât de pregătită eram, de fapt. Și cât de pregătită sunt chiar și acum să plec cu adevărat din cuibul părintesc. Încă nu simt că sunt gata. Încă mi se pare că am 16 ani și că trebuie să-i cer voie mamei să stau mai târziu afară. Încă simt că lumea e prea mare, că lucrurile vin peste mine mai repede decât pot eu să le înțeleg. Uneori mă prind gândindu-mă că poate totul s-a întâmplat prea repede, că poate trebuia să mai stau puțin, să mai cresc, să mă mai coc, să mai amân inevitabilul.
Am plecat, dar o parte din mine încă se întoarce acasă în fiecare seară. Încă ascult, undeva în mine, vocea mamei spunând "Ai grijă de tine", încă mă simt copil atunci când mă gândesc la părinții mei, la locurile familiare, la liniștea de a nu trebui să iau toate deciziile singură. Poate că niciodată nu ești cu adevărat pregătit să pleci. Poate că, oricât de departe ai ajunge, o parte din tine rămâne mereu acolo, acasă.
A Coruña (despre care am scris și anul trecut, în 2024) nu m-a întrebat nimic când am ajuns. Nu mi-a cerut să dovedesc că îi aparțin, nu mi-a promis nimic. Doar m-a primit. Am mers pe Paseo Marítimo de atâtea ori încât îmi place să cred că orașul mă recunoaște. Că vântul își amintește cum mă împingea dintr-o parte în alta, că valurile știu când m-am oprit să le ascult furia, că pietrele de pe marginea falezei păstrează pașii mei laolaltă cu pașii tuturor celor care s-au oprit să privească oceanul și să caute un răspuns în el. Am stat pe stânci, privind Atlanticul schimbându-și dispoziția de la o clipă la alta, și m-am întrebat dacă zbuciumul lui nu era și al meu. Dacă neliniștea pe care o simțeam se oglindea în spuma albă care se izbea neobosită de țărm, dacă valurile îmi spuneau ceva ce încă nu eram pregătită să înțeleg. Am rătăcit prin Ciudad Vieja, prin străzile ei înguste, unde casele îmbătrânite păstrează povești pe care nimeni nu le mai spune. Am privit balcoanele din sticlă, atât de galiciene, prin care lumina pătrunde ca un suflu cald, făcând orașul să nu fie doar un loc, ci o stare, o senzație care îți rămâne sub piele.
Orașul ăsta m-a învățat să nu mai fug de ploaia care cade fără să ceară voie. Să mă las purtată de vântul care-și schimbă direcția de fiecare dată când cred că știu încotro merge. M-a învățat să privesc zilele în care cerul și oceanul devin unul și același și să accept că uneori nici eu nu știu unde încep și unde mă termin.
A Coruña nu e un oraș care îți fură privirea din prima. Nu se oferă ușor. Dar dacă ai răbdare cu el, dacă te plimbi pe străzile lui fără scop, dacă îl accepți și când e mohorât și când e senin, și când e pustiu și când vibrează de viață, atunci, fără să-ți dai seama, te cucerește. Și odată ce o face, nu-ți mai dă drumul. Devine acasă, chiar și pentru cel care n-a căutat o casă acolo. Devine locul unde, chiar și când pleci, o parte din tine rămâne mereu pe mal, ascultând marea. Pentru că Galicia nu te cheamă, dar nici nu te lasă să pleci. Rămâi cu morriña, acel dor de pământul natal pe care-l simt ei când pleacă.
Uneori, ploaia e insuportabilă, îți intră în piele, îți udă sufletul, te face să te întrebi dacă soarele există sau dacă e doar o amintire colectivă pe care galicienii o păstrează cu încăpățânare. Dar tot ei îți vor spune, fără urmă de îndoială, că nu e nimic mai frumos decât o zi senină în Galicia. Pentru că atunci, lumina cade pe dealurile verzi într-un fel pe care nu l-ai mai văzut nicăieri, oceanul pare că respiră altfel, iar lumea întreagă devine o promisiune pe care nu o mai poți pune la îndoială.
Galicienii sunt cei mai buni oameni din lume. Sunt oameni care îți dau din farfuria lor fără să te întrebe dacă vrei, pentru că e de la sine înțeles că foamea nu trebuie justificată. Sunt oameni care își pun sufletul în fiecare poveste spusă la un pahar de albariño, oameni care îți vor arăta locurile lor cele mai dragi, dar niciodată cu grabă, pentru că în Galicia, timpul curge altfel. Sunt oameni care trăiesc între pământ și mare, cu un picior pe țărm și celălalt în ape necunoscute, la fel ca strămoșii lor care au plecat mereu, dar care întotdeauna s-au întors. Galicia nu e un loc ușor de iubit. Dar dacă reușești, nu te mai lasă să o uiți.
Mă bucur că nu a trebuit să aleg Galicia, că ea m-a ales pe mine. Că m-a primit așa cum sunt, că mi-a lăsat timp să mă împrietenesc cu ploaia, să învăț ritmul valurilor, să înțeleg că aici nimic nu vine în grabă, dar nimic nu se pierde cu adevărat.
2024 a fost și anul în care m-am îndrăgostit (în treacăt fie spus, pare că mă îndrăgostesc în fiecare an, cred că aș fi fost un personaj bun pentru filmele lui Rohmer). De un băiat calm, răbdător, care mă ascultă chiar și atunci când nu știu să-mi explic gândurile. Care mă lasă să fiu eu, cu toate haosurile și nesiguranțele mele. Un băiat pe care uneori îl supăr fără să vreau, care uneori mă supără fără să-și dea seama, dar cu care, de fiecare dată, ajung la pace înainte de somn. Oricât de lungă ar fi ziua, oricât de grele ar fi cuvintele, sfârșitul ei ne prinde mereu împăcați, de parcă niciodată nu merită să ducem lucrurile mai departe de noapte.
Informatician de profesie, meticulos, logic, obișnuit să gândească în algoritmi și linii de cod. Și totuși, pentru mine, a ales să se piardă în cele mai neașteptate combinații de sunete, în regulile ciudate și în excepțiile fără sens ale limbii române. S-a apucat de română așa cum se apucă de orice proiect: cu răbdare, cu perseverență, cu dorința de a înțelege fiecare detaliu. A învățat că "mersi" și "mulțumesc" nu sunt chiar același lucru, că "și eu" vine cu o intonație care face diferența între simplă aprobare și o declarație de iubire. Că unele cuvinte sună imposibil la prima încercare, dar că, în timp, încep să aibă sens. Și poate că nu își dă seama, dar în fiecare "Te iubesc" spus stângaci, în fiecare "Noapte bună" rostit cu accent încă nehotărât, în toate "osobit"-urile spuse inocent (în loc de obosit), în fiecare "eu merge", în fiecare mesaj scris în română doar ca să mă facă să zâmbesc, a pus mai mult decât niște cuvinte. A pus dorința de a mă înțelege și în limba mea, nu doar în cea în care ne-am cunoscut. A pus o parte din el într-un loc care, înainte de mine, nu exista pentru el. Așa că, dacă anul ăsta m-a învățat ceva, e că iubirea se vede în gesturile mici. În încercările de a pronunța cuvinte imposibile. În răbdarea de a greși și de a o lua de la capăt. În dorința de a construi un limbaj comun (un rumañol tare comic), chiar și atunci când fiecare cuvânt nou învățat e un efort în sine. Ne-am întors împreună acasă, acasă cel familiar, matern, românesc, ca și cum plecarea mea n-a fost doar despre a descoperi lumea, ci și despre a-l găsi pe el. Ca și cum, din tot dorul de casă, trebuia să-mi lipsească și ceva ce încă nu aveam.
2024 a fost și anul în care mi-am construit propria hartă a Spaniei, nu una desenată în ghiduri turistice, ci una din senzații, din mirosuri, din lumini diferite în fiecare colț de țară. Ploaia din Galicia și căldura uscată din Andalucía.
Nu am văzut-o pe toată, dar am văzut suficient cât să știu că nu e doar o țară, ci o colecție de lumi, fiecare cu ritmul ei, cu felul ei de a spune povestea, cu oamenii ei care vorbesc aceeași limbă, dar nu în același fel. Și dacă până acum Spania era doar o destinație, acum e ceva mai mult.
Astorga m-a primit ca un oraș-carte poștală, cu aer medieval și mantecadas și hojaldres, dulciuri care se sfărâmă la prima atingere, pline de unt și zahăr, dulci fără să fie copleșitoare. Și Castelul lui Gaudí, fantezia de piatră care pare desprinsă din alt univers, așezată în mijlocul unui oraș sobru. Un basm arhitectural, cu vitralii colorate și linii ondulate, o pată de vis într-un peisaj altfel cumințit de istorie.
Salamanca m-a învăluit într-o lumină aurie, de parcă orașul întreg ar fi fost construit dintr-un singur apus întârziat. Un loc în care trecutul nu e doar o relicvă, ci o prezență vie, impregnată în fiecare piatră a vechii universități. Orașul lui Lazarillo de Tormes, orașul celor care au venit să învețe și au rămas să viseze. M-am oprit și în fața Facultății de Drept, în fața Facultății de Filologie, poate dintr-o dorință latentă de a-mi imagina cum ar fi fost dacă aș fi studiat aici, dacă zidurile astea m-ar fi cuprins și pe mine în tăcerea lor academică. Am privit emblemele sculptate în piatră, am căutat broasca ascunsă pe fațada universității, încercând să-mi închipui cum e să fii student la Salamanca, să înveți într-un loc în care istoria pare că veghează asupra fiecărui examen, fiecărei pagini citite târziu în bibliotecă, fiecărei nopți pierdute între cărți. Și l-am văzut și pe Fray Luis de León, nemișcat, privind spre universitate, martor al atâtor generații care au trecut prin fața lui, care poate că și-au pus aceleași întrebări pe care mi le puneam eu atunci. Dacă locurile ne schimbă. Dacă istoria pe care o purtăm pe umeri ne modelează fără să ne dăm seama. Dacă pietrele astea, vechi și tăcute, au reținut ecoul atâtor visuri, al atâtor speranțe, al atâtor oameni care au fost aici înaintea mea.
León a fost altfel. Ne-a testat răbdarea, ne-a forțat să ne oprim, să ne lăsăm planurile suspendate într-o noapte neașteptată, cu mașina în service și nimic altceva de făcut decât să așteptăm. Dar dacă trebuie să aștepți undeva, León știe cum să te țină ocupat. Piețele lui pline de viață, barurile unde localnicii vorbesc tare, cu accentul lor aspru, cu tapas-urile primite fără să le cerem.
Santiago de Compostela a fost ca o promisiune împlinită, cu aerul lui solemn, cu pelerinii care ajungeau la capătul drumului. A fost, poate, singurul loc în care mi s-a părut că tăcerea tuturor oamenilor de pe drum spune același lucru: am ajuns. Și odată ajuns, nu mai ești același.
Madridul m-a înghițit cu haosul lui electric, cu străzi care nu dorm niciodată, cu seri în care ne-am pierdut în mulțime și ne-am regăsit la fel de ușor. Pentru mine, Madridul a fost și ultimul concert al trupei Vetusta Morla. Trupa care mi-a fost coloană sonoră în atâtea zile și nopți, trupa care, fără să știe, a cântat exact ce aveam nevoie să aud. Am fost acolo, printre versurile pe care le știam pe de rost, printre ritmurile care îmi pulsau prin vene, printre emoțiile unei seri care, fără să o știu atunci, era un rămas-bun. S-a simțit ca un apogeu și ca un sfârșit. Ei s-au oprit. Scena a rămas goală. Iar noi, cei care am fost acolo, am rămas doar cu ecoul unei nopți în care muzica a fost mai vie ca niciodată.
Málaga a fost cu plimbări fără țintă pe Paseo del Parque, cu aerul cald mirosind a flori de portocal și a mare. A fost liniștea dimineților pe plaja Malagueta și agitația nopților în care orașul părea că respiră mai tare, mai viu, mai intens, cu toți guiris care căutau paella și flamenco. A fost locul unde fiecare colț ascundea o bucată de istorie, dar unde prezentul pulsa puternic, între tavernele cu espeto de sardinas și barurile unde oamenii nu se grăbeau niciodată să plece acasă.
Granada mi-a tăiat respirația. Nu doar cu Alhambra ei, care pare că nu aparține acestei lumi, ci cu tot ce o înconjoară - cu dealurile care îți oferă cea mai frumoasă priveliște asupra palatului la apus, cu străduțele din Albaicín care urcă și coboară ca un labirint construit de o minte jucăușă, unde fiecare colț ascunde o fereastră cu obloane albastre, o curte interioară ascunsă, un zid îmbrăcat în flori. Granada miroase a trecut care nu s-a stins niciodată. În patios andaluces, umbrele palmierilor se întind leneșe peste mozaicuri albastre și vase de lut pline cu apă rece, iar liniștea dinăuntru contrastează cu zgomotul străzilor din afară, ca și cum două lumi trăiesc în același loc, dar nu se întâlnesc niciodată. În teterías, timpul nu se măsoară în minute, ci în pahare de ceai de mentă care se golesc încet, în aburii care se ridică leneși, în arome de cardamom și trandafir care se amestecă în aer. E o lume moale, întinsă pe perne colorate, ascunsă sub luminile difuze ale lampadarelor marocane. Lingurițele ating porțelanul cu un sunet aproape ritmat, același ritm care, în alt colț al orașului, prinde viață în degetele care apasă corzile unei chitare.
Valencia nu m-a grăbit. Mi-a dat timp să mă plimb fără țintă prin Ciutat Vella, printre clădiri care păstrează tăceri vechi și miros de portocali. Timp să mă pierd prin piațete, să intru într-o biserică doar pentru că simțeam că trebuie s-o fac. În Grădinile Turia, orașul părea că respiră încet, blând. Apoi, dintr-odată, orașul s-a transformat: futurist, straniu, hipnotic. Ciudad de las Artes y las Ciencias părea că a căzut din cer - o bucată de viitor rătăcită în trecut. Și gustul. Valencia are gust de soare. De paella autentică, mâncată la umbra unui chiringuito, cu sunetul valurilor în fundal. De agua de Valencia, dulce și răcoritoare, ca un amestec de vară și lenevie. Are gust de orez perfect gătit, de șofran, de sare, de mare.
Barcelona mi-a arătat frumusețea aceea haotică a orașelor care nu se lasă înțelese din prima, care cer răbdare și rătăcire. Și apoi, a fost Galicia. Galicia toată, cu drumuri care se terminau brusc în ocean, cu plaje sălbatice și păduri care păreau să ascundă vrăji. Cu Betanzos, mic și tihnit, cu poduri medievale și ziduri încărcate de timp. Cu Lugo și zidurile lui romane, intacte ca și cum timpul s-a oprit acolo, cu plimbările de seară pe fortificațiile care au văzut mai multe secole decât pot eu să-mi imaginez. Ourense a fost o surpriză. Un oraș unde fumul termelor se ridică printre dealuri, unde apa fierbinte din izvoarele naturale te încălzește chiar și în zilele cele mai reci.
Barcelona, iunie 2024 / Lugo, septembrie 2024
Cu Costa da Morte, unde am simțit că lumea se oprește la capătul pământului, unde valurile loveau stâncile cu o furie pe care doar infinitul o poate înțelege. Cu Playa de las Catedrales, unde marea își sculptase catedralele ei, mai vechi și mai fragile decât orice biserică ridicată de om. Și cu farurile de la Finisterre și Malpica, ridicate în locuri unde vântul mușcă din timp și din tăceri.
Galicia are un gust greu de pus în cuvinte, pentru că nu vine doar din farfurie, ci și din aerul sărat, din tăcerile oceanului, din liniștea oamenilor. E un gust al lucrurilor făcute încet, cu răbdare, fără pretenții. E pulpo a la gallega, moale și cald, stropit cu ulei și boia, servit pe lemn, ca o tradiție păstrată cu grijă. E churrasco rumenit pe grătar, în curți unde timpul pare că stă pe loc, cu cartofi prăjiți tăiați gros, crocanți și sățioși. E caldo gallego, o supă densă care ține de frig și de dor. E tortilla de Betanzos, curgătoare, bogată, o surpriză din ou și cartof. E empanada caldă, ruptă cu mâna, și tarta de Santiago, dulce, cu migdale și praf de zahăr. Dar mai ales, pentru mine, gustul Galiciei are forma unei zamburiña: o scoică mică, rumenită ușor, cu un gust curat, rotund, care spune totul fără să ridice vocea.
Plecând din Spania, Porto a fost ca o după-amiază târzie de toamnă, un oraș care mirosea a râu și a vin, a poduri nesfârșite și a nostalgie. M-a primit cu străduțe în pantă, cu tramvaie vechi care scârțâiau pe șine, cu faianțe albastre care păreau să spună povești uitate.
Apoi, în toamnă, după revenirea în România, a fost Dubai. Impresionant în fiecare linie de lumină, totul lucios, vertical, impunător. Dar dincolo de sticlă și lux, simțeam altceva. O tensiune mută. O formă de tăcere care nu vine din liniște, ci din discrepanță. Bogăția care ascunde o sărăcie tăcută, greu de privit, dar imposibil de ignorat.
În decembrie, a venit Viena. Superbă în ordinea ei, în arhitectura care respiră clasic, în felul în care fiecare colț pare gândit, compus, așezat cu grijă. Dar rece. Nu doar la propriu. Frumoasă, dar departe. Elegantă, dar greu de atins. O vitrină în care nu te simți invitat să intri, doar să privești.
Printre drumuri și zile petrecute departe de casă, a fost și un moment în care casa a venit la mine. M. m-a vizitat în A Coruña și, cumva, a fost confirmarea tăcută că A Coruña nu mai era doar un oraș în care am aterizat din senin, ci un loc în care trebuia să fiu.
Și așa, între orașe vechi și drumuri noi, între ocean și izvoare termale, între ziduri romane și piețe aglomerate, s-a dus anul meu. Fără prea mult teatru, dar cu o scenă reală în care, fără să-mi dau seama, am jucat rolul principal. Poate că e ironic - să fi trăit un spectacol continuu, dar să-mi lipsească tocmai teatrul. Liniștea dinaintea replicii, lumina pe scenă, acel fior când, pentru câteva ore, te transformi în altcineva.
Dar, dincolo de scenă și lumină, viața a avut grijă să-mi arate și fața ei dureroasă. Neri, cățelușa mea, s-a stins în 2023, dar pierderea ei nu s-a oprit acolo. Durerea a rămas cu mine, s-a strecurat în toate începuturile lui 2024, în dorul care nu mai avea formă, dar care apăsa greu. A fost un gol care a refuzat să se închidă. Și poate că nici n-avea cum.
Știam că unele iubiri nu se pierd. Că Neri a fost și va fi mereu parte din mine. Dar 2024 m-a învățat că uneori plecările nu au ecou, nu lasă timp pentru rămas-bun, ci doar un fel de absență care se adâncește încet.
Apoi, ca și cum Neri mi-ar fi ascultat plânsetele din fiecare seară, ca și cum ar fi fost acolo, nu doar în visele mele, mi l-a trimis pe Thor. Thor, de la zeul tunetului și iubirea lui mami. Thor, care nu m-a făcut s-o uit pe Neri, dar care face în fiecare zi ca lipsa ei să doară mai puțin. Ca și cum Neri, Neri băbuța, în infinita ei înțelepciune, mi-a trimis un suflet să-l am (și să-l avem, eu cu ai mei) în grijă. Ca și cum i-ar fi zis: "Vezi fata aceea cu ochii triști? Mergi la ea. Are inima frântă și încă îmi caută pașii prin casă. Iubește-o din tot sufletul tău și din al meu. Ea o să știe."
Neri e imposibil de uitat. Aveam trei ani când m-am ținut de gardul care ne despărțea, hotărâtă s-o iau acasă, în ciuda amenințărilor mamei că mă lasă acolo dacă nu mă mișc. Și poate că atunci am știut, cu încăpățânarea copilului care iubește fără limite, că Neri era a mea și că nicio piedică nu putea schimba asta.
Azi încă închid ușa camerei mele cu atenție, ca să nu intre și să rămână închisă acolo. Încă mă trezesc cu gândul de a o scoate afară. Încă mă uit la poze și videoclipuri (și nu doar ca să-i arăt lui Thor cât de inteligentă și liniștită era surioara lui - oarecum contrariul său) și mă trezesc plângând. Și atunci vine Thor, îmi dă lăbuța lui gigantică, aproape ca o palmă de revenire la realitate, și-mi dau seama că Neri e acolo. Nu doar în amintiri, ci și în felul în care viața a găsit o cale să umple un gol, fără să-l șteargă.
Thor a apărut când nu mai așteptam nimic. Mare, haotic, cu lăbuțe grele și ochi de copil care nu știe că e deja uriaș. Mai mare decât mine, mai plin de viață decât mine în unele zile. Un câine care n-are nicio noțiune despre limite, despre liniște, despre locul lui în lume. Sau poate tocmai asta e: că simte că locul lui e fix acolo unde sunt eu.
Thor aleargă prin casă ca și cum toate podelele i-ar aparține. Mă împinge, mă trântește, mă iubește cu intensitatea unei ploi de vară. Unde era Neri, era liniște. Cu Thor, e mereu puțin vânt, puțin foc, puțin râs amestecat cu oboseală. E un vârtej cald.
Neri era privire adâncă și tăcere. Thor e explozie, e prezent. El nu stă la margine, el intră direct în poveste, cu tot cu noroiul de pe lăbuțe. Și poate tocmai de-asta îl iubesc. Pentru că nu m-a întrebat dacă sunt gata, a venit și m-a luat de unde eram.
Și totuși, în toată nebunia lui frumoasă, are o blândețe care mă face uneori să uit cât de mare e. Se lipește de mine cu o grijă ciudat de exactă. Știe. Fără cuvinte, fără semne. Doar vine și e acolo. Și dintr-odată, nu mai simt că sunt singură.
Thor nu e Neri. Nu o înlocuiește. Nici n-ar putea. Dar e dovada că unele iubiri nu dispar, ci se transformă. Unele plecări lasă uși întredeschise. Unele goluri nu se umplu, dar se așază altfel, ca să poți merge mai departe fără să uiți. Thor e felul în care viața mi-a spus: nu ai pierdut tot.
Așadar, anul ăsta a fost un rollercoaster emoțional. De la euforia descoperirii unui nou oraș, a unei noi vieți, până la tristețea sfâșietoare a pierderii care devenea o prelungire a ființei mele. De la zile în care m-am simțit invincibilă, liberă, în locul potrivit, până la momente în care mi-am dorit doar să fiu acasă, să mă ascund de tot ce era prea nou, prea necunoscut, prea copleșitor.
A fost anul dorului - de casă, de ai mei, de lucrurile familiare, de Neri, de teatrul pe care nu l-am mai văzut. Dar a fost și anul iubirii - pentru un oraș care m-a adoptat, pentru un om care m-a ținut de mână când m-am pierdut, pentru o limbă care nu-mi mai e așa străină, pentru locuri pe care nu le credeam ale mele, dar care acum îmi aparțin.
De asta cumva când m-am întors în România, realitatea m-a lovit fără menajamente. Am simțit, mai mult ca oricând, că România e o țară care își obosește oamenii, care îi testează până la epuizare, care cere mult și oferă puțin. Tuturor claselor sale sociale, fără discriminare. Că-i face să se urască între ei. Că dezbină, în loc să unească. Și durerea n-a fost doar a mea - a fost și rușinea aceea tăcută, când trebuie să explici cuiva din afară de ce totul pare încremenit într-o oboseală colectivă. M-am întors cu el, cu prietenul meu spaniol, care privea totul cu mirare și tristețe. Nu înțelegea cum ne-am obișnuit cu zidurile în care ne lovim zilnic fără să mai simțim durerea. Îi răspundeam încet, uneori fără convingere, iar între explicații și încercări de a-l face să înțeleagă, mă luptam cu propriul meu dezgust și dorul de o normalitate pe care o cunoscusem în altă parte.
Și peste toate astea, am plonjat direct în ritmul haotic al celor două facultăți pe care am decis să le urmez, într-un carusel fără frână, în care orele nu se mai măsoară în timp, ci în epuizare. România nu m-a întrebat dacă sunt gata să mă întorc. Nici n-a așteptat un răspuns. Iar adevărul e că nu eram. Și mai adevărat e că încă nu sunt. Trăiesc între două lumi - una care mi-a arătat că se poate fi altfel, și alta care îmi cere să uit.
Și totuși, în toată această tensiune, au existat și lumini. Lucruri pe care le-am văzut cu alți ochi, prin ochii lui. I-a plăcut Brașovul, cu liniștea lui curată și aerul de munte care pare că vindecă. S-a bucurat de mare, de soare, de valuri, de sarmalele bunicii și de plăcintele calde ale mamei, și, sigur, de micii din Obor. I-a plăcut Sibiul, cu aerul lui de poveste, s-a pierdut cu plăcere în agitația și energia de la Untold, iar Transfăgărășanul i-a tăiat respirația.
Dar poate cel mai mult l-a surprins Bucureștiul. A găsit frumusețe acolo unde noi trecem grăbiți: în grădinile ascunse dintre blocuri, în curți liniștite, în casele vechi care încă își spun povestea. A spus că Bucureștiul e un oraș complicat, dar cu un suflet pe care îl simți dacă ai răbdare să-l asculți.
Poate că, prin felul în care l-a primit România pe el, încep și eu să o primesc înapoi pe ea. Altfel. Mai cu îngăduință. Mai cu speranță.
Dacă mi-aș scrie topul 2024 în cărți și filme, aș alege Lazarillo de Tormes, Creionul tâmplarului de Manuel Rivas, Ca apa pentru ciocolată de Laura Escquivel și El amor es una droga dura de Christina Peri Rossi, As Bestas (r. Rodrigo Sorogoyen) și Mar Adentro (r. Alejandro Amenábar).
Și ce-mi doresc pentru anul următor (adică, practic, 2025, anul ăsta)?
Îmi doresc sănătate, pentru mine și pentru cei dragi. Îmi doresc să nu simt oboseala ca o constantă, să am energie pentru toate lucrurile pe care vreau să le fac, să-mi ascult corpul mai bine și să-i ofer mai multă grijă. Îmi doresc ca bunica mea și părinții mei să fie bine, să rămână sănătoși, să nu-i văd slăbind sub greutatea anilor, să îi pot avea lângă mine cât mai mult timp. Îmi doresc să mă bucur de ei în continuare. Să nu mai iau timpul cu ei de-a gata, să nu mai amân conversațiile, să nu mai las zilele să treacă fără să le spun cât de mult îi iubesc. Să o ascult mai atent pe bunica atunci când îmi spune povești pe care le-am auzit de o mie de ori, dar care, într-o zi, nu vor mai fi spuse de nimeni. Să stau mai mult cu ai mei, să-i văd nu doar ca pe părinți, ci ca pe oamenii care m-au crescut și care, chiar și când sunt departe, mă poartă cu ei. Pentru că, oricât de departe aș pleca, oricâte locuri aș numi "acasă", ei vor fi întotdeauna punctul meu de echilibru. Și nu vreau să uit asta.
Îmi doresc liniște, dar nu din aceea care vine din lipsa lucrurilor, ci din echilibrul de a le gestiona mai bine. Îmi doresc să fiu mai blândă cu mine, să nu mai simt că trebuie să dovedesc mereu ceva, că fiecare zi trebuie să fie un pas uriaș înainte. Îmi doresc curaj. Să nu mă las înfrântă de frică, de incertitudine, de ceea ce pare imposibil. Să iau decizii fără să mă gândesc la toate scenariile de eșec. Să spun "da" fără să analizez fiecare detaliu. Să trăiesc fără să mă tem că greșesc. Îmi doresc să învăț. Nu doar din cărți, nu doar din cursuri, ci din oameni, din locuri, din experiențe. Să rămân curioasă, să nu mă satur niciodată de a descoperi lucruri noi. Îmi doresc să iubesc la fel de intens și să nu las rutina să șteargă frumusețea lucrurilor mici. Să mă bucur de omul de lângă mine, de prietenii mei, de serile în care râdem fără să ne uităm la ceas. Îmi doresc să îmi găsesc locul. Sau măcar să simt că sunt pe drumul cel bun. Îmi doresc să fiu prezentă. Să las telefonul jos, să nu mă gândesc mereu la următorul lucru de făcut, la următorul drum, la următoarea grijă. Să mă bucur de serile petrecute acasă, de mesele împreună, de micile momente care, de fapt, sunt cele mai importante. Îmi doresc să respir mai ușor. Să mă împart mai puțin între locuri, între obligații, între ceea ce trebuie și ceea ce vreau. Să nu mai simt că timpul mă trage în toate direcțiile și că niciodată nu sunt unde trebuie. Să îmi dau voie să mă opresc. Îmi doresc să văd mai mult teatru, să simt din nou emoția de dinainte ca luminile să se stingă, să mă pierd în alte povești care nu sunt ale mele, dar care poate că mă vor învăța ceva despre mine. Îmi doresc să călătoresc din nou, să descopăr locuri noi, dar și să mă întorc în cele care mi-au rămas în suflet. Să revăd Galicia și oceanul ei care își schimbă starea de spirit de zece ori pe zi. Să mă întorc în Spania nu doar ca vizitator, ci ca cineva care încă mai are ceva de trăit acolo. Îmi doresc să nu mai simt frică. Nici pentru mine, nici pentru lumea din jurul meu. Să nu mai am sentimentul că totul e pe muchie de cuțit, că extremismul crește ca o umbră pe care nimeni nu o vede. Să pot spera, fără să simt că speranța e o naivitate. Îmi doresc să iubesc în continuare. Să nu mă las copleșită de haos, de stres, de lucrurile care nu ies cum vreau eu. Să am răbdare. Cu mine, cu ceilalți, cu lumea. Și îmi doresc, cumva, să simt că sunt unde trebuie. Sau măcar că drumul pe care merg duce acolo.
Îmi doresc să nu-mi mai fie frică de timp.
Am împlinit 21 de ani și simt că trece. Nu rău, nu apăsător, nu ca o povară a bătrâneții care vine peste mine, dar îl simt. Îl simt când cineva mai mic îmi dă hide la story și îmi dau seama că deja există o generație după mine, una care crește repede, una în care eu nu mai sunt "cea mică". Îl simt când îmi vine să zic "pe vremea mea" și mă opresc la timp, dar știu că fraza e acolo, gata să iasă. Îl simt când mă gândesc la copilăria mea și îmi dau seama că nu mai e Neri, că lipsa ei nu mai e un dor abstract, ci dovada că anii au trecut, că lucrurile s-au schimbat, că timpul a venit și și-a luat ce era al lui.
Și mă sperie uneori. Nu atât trecerea lui, cât faptul că îl simt, că devin conștientă de el, că încep să-l măsor. Dar nu vreau să-mi fie frică. Nu vreau să mă uit la fiecare zi ca la o clepsidră care se golește, nu vreau să privesc viața ca pe o cursă contra-cronometru. Vreau să-mi dau voie să o trăiesc fără să număr anii, fără să mă gândesc dacă am făcut suficient, dacă am ajuns unde trebuia, dacă timpul îmi fuge printre degete.
Pentru anul următor, îmi doresc să-l las să curgă fără teamă. Să-l simt, dar să nu mă sperie. Să-l primesc ca pe un prieten, nu ca pe un dușman. Să nu mai amân momente de teamă că e prea devreme sau să nu mă grăbesc de frică să nu fie prea târziu. Să fie exact cum trebuie să fie.
Îmi mai doresc, în naivitatea mea, ca tot răul să înceteze. Să nu se mai verse sânge. Să nu mai existe războaie care sfâșie lumi și suflete, care rup oameni din oameni și lasă în urmă doar goluri imposibil de umplut. Mi-aș dori să nu mai doară lumea atât de tare. Dar anul trece, iar răul rămâne. Și singurul lucru pe care îl putem face e să sperăm. Să credem că, poate, într-o zi, tot ce a fost sfărâmat va putea fi pus la loc.
La capătul acestui an, mi-a rămas în inimă o urare de la R. - una dintre acele persoane lângă care am crescut și care, fără să-mi spună cum să fiu, a contribuit tăcut și esențial la cine am devenit. Un om care m-a ținut aproape chiar și când nu mai știam unde mi-e locul. Care apare mereu când mă pierd și-mi zice bând: "Să nu uiți să faci ultimele corecturi (retrospectivei)".
R. e și omul pe care simt că nu-l pot pune în cuvinte. Încă nu s-a inventat cuvântul care să-i cuprindă toată bunătatea, tot efortul, toate nopțile nedormite. Și poate tocmai de aceea îi port recunoștința mai mult în tăcere decât în fraze.
Tot ce-mi doresc e ca urarea lui să se așeze în 2025 ca o promisiune împlinită: să am o viață așezată, pe un drum bun. Cu pași liniștiți, cu inima împăcată, și cu oamenii care știu să rămână - nu în jurul meu, ci cu mine.
*