Introducere la Cu mâinile altora. România și războaiele prin intermediari în Africa (1970-1985)

Citiți un fragment din această carte aici.


În ultimul timp, mai ales după izbucnirea războiului din Ucraina, în 2014, s-a discutat foarte mult despre natura și istoria conflictelor din secolul al XX-lea. Războiul nu a dispărut din practica statelor, însă, pentru o perioadă, nu a mai fost utilizat de marile puteri nucleare ca instrument al politicii externe. Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii s-au înfruntat, pentru a-și impune interesele geopolitice și geostrategice, în conflicte regionale prin intermediul unor state-proxy. Întrebarea dacă războiul din Ucraina se încadrează în conflictele secolului al XX-lea sau este un război prin intermediari (proxy war) a generat dezbateri aprinse printre analiștii relațiilor internaționale, geopoliticieni și istorici. Răspunsul a fost dat din perspective diferite.

Nu sunt puțini istorici și analiști geopoliticieni care consideră că prin utilizarea analogiei istorice putem înțelege de ce este practicat astăzi războiul prin intermediari și care pot fi consecințele sale.^[i] Prezenta lucrare nu este în sine un asemenea demers de cercetare, deoarece considerăm că metoda analogiei istorice are vulnerabilitățile ei și trebuie utilizată cu mare grijă. Henry Kissinger avea dreptate când a susținut că

În spiritul celor afirmate de ilustrul diplomat american, cartea noastră prezintă un segment din perioada îndelungatei rivalități dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, precum și modul cum statele considerate puteri minore s-au poziționat în această confruntare globală. Arsenalul nuclear și teama de consecințele unui război atomic în care nu există învingători au determinat cele două superputeri să evite înfruntarea directă. Astfel, au (re)inventat alte forme de conflict, printre care și cel al războiului prin intermediari, purtat în acele regiuni ale lumii unde predominau interesele strategice, economice sau ideologice ale superputerilor. Continentul african a constituit un asemenea teatru de înfruntare și rivalitate.

Cartea se referă totodată și la istoria unei puteri minore, România, care a "navigat" timp de un deceniu și jumătate printre războaiele prin intermediari purtate în Africa (1970- 1985), ocolind statutul de stat-proxy al vreuneia dintre cele două superputeri. Este o oportunitate de a introduce cititorii interesați în cunoașterea consecințelor unui fenomen - războiul prin intermediari - care s-a manifestat cu putere în timpul Războiului Rece departe de lumea europeană, dar cu impact și asupra acesteia. Nevoia de a cunoaște și a înțelege ce s-a întâmplat în lumea africană rezidă din faptul că asemenea conflicte n-au dispărut după anii 1990. Războaiele din Somalia, Eritreea, Irak, Afganistan, Balcani, Ucraina și, mai recent, Gaza creează nevoia de a (re)examina conflictele purtate prin intermediul altor state-proxy pentru a identifica esența și trăsăturile specifice ale acestui tip de conflict și, mai general, pentru a evalua posibile linii de continuitate în evoluția evenimentelor geopolitice. O asemenea lucrare lipsește din peisajul istoriografic românesc, deși istoriografia Războiului Rece a atins și în România cote impresionante ca volum și calitate.


Rivalitatea directă și indirectă dintre URSS și SUA s-a întins pe o perioadă de peste patru decenii, până când una dintre superputeri și-a epuizat resursele și s-a prăbușit prin implozie, dar fenomenul războiului prin intermediari nu a dispărut. Din această perspectivă, utilizând metoda analogiei și pe cele specifice geopoliticii postmoderne, cartea ar putea fi și un instrument pentru înțelegerea războaielor prin intermediari care se desfășoară astăzi sub ochii noștri. Mai mult ca oricând, afirma într-o recentă analiză profesorul David Armitage, de la Universitatea Harvard, "istoricii trebuie să scrie și din perspectiva «prezenteismului»"^[iii], pentru că oamenii cer informații despre trecut și, prin urmare, doresc răspunsuri de ordin istoric la întrebările apărute în lumea contemporană. "Ca și înmormântările, scrierea istoriei este pentru cei vii."^[iv] În Africa celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea s-au intersectat două mari procese definitorii pentru istoria popoarelor de pe acest continent: decolonizarea și rivalitățile Războiului Rece, cu implicații profunde pentru actorii regionali, dar și pentru cei cu vocația hegemoniei globale, în principal SUA și URSS. Mișcările de eliberare națională au condus la apariția pe harta Africii a multor state și națiuni care fuseseră în mare parte necunoscute publicului european în general și celui român în special. Începuturile dezvoltării lor ca națiuni independente au fost extrem de dificile, deoarece s-au născut pe fondul rivalității dintre două superputeri reprezentând două mari sisteme sociale, politice și economice, capitalismul și comunismul, ambele cu vocația hegemoniei globale și doritoare să exporte modelul lor de dezvoltare în Africa. Multe dintre statele africane au încercat să-și găsească propriul drum între Est și Vest, o a treia cale specifică istoriei lor, însă le-au lipsit resursele de toate felurile - de la cele materiale și umane până la cele de securitate și apărare. Asigurarea securității este fundamentală pentru națiunea modernă, inclusiv pentru societățile africane proaspăt ieșite de sub dominația colonială. Pentru a construi o societate modernă, cu un stat care să aibă principalele trăsături ale unei construcții politice viabile, era nevoie, pe lângă resursele amintite, și de un model care să nu amintească de regimul colonial. Acest model nu a existat în acea epocă în teoria și doctrina politică a elitei politice și intelectuale africane. Soluția a fost căutată în alegerea sau adaptarea sistemelor politice și ideologice - capitalismul și socialismul - care funcționau în societatea celor două superputeri, URSS și SUA, dar și în statele din sfera lor de influență. Cum superputerile se aflau în competiție directă pentru hegemonie ideologică, alegerea sau adaptarea unuia dintre sistemele politice de către un stat african a fost uneori nu numai o mare provocare, ci și o capcană, deoarece au devenit astfel state-proxy și instrumente în războaiele superputerilor. Indiferent de sistemul politic pentru care au optat, statele africane independente au trebuit să construiască armate și structuri ori instituții de securitate "naționale" care să rupă tiparele și nedreptățile trecutului colonial, fără să devină mijloace ale unor lideri dornici să rămână pe viață la putere. Pentru a-și atinge scopul, au făcut apel la ajutorul statelor din "lagărul socialist" sau la sprijinul țărilor din lumea democrației occidentale. Costul armelor, al tehnicii de luptă și instruirii militarilor și forțelor de securitate n-a fost doar de ordin financiar, ci și politic, prin transformarea în stat-proxy al statului care a furnizat ajutor militar și de securitate.

Majoritatea crizelor și "războaielor fierbinți" ale Războiului Rece Global din perioada supusă analizei au avut loc în Africa și s-au purtat prin intermediari. De la sfârșitul anilor 1970, în special, când politica de destindere în viața internațională a dus la scăderea tensiunii dintre cele două superputeri, iar Europa a cunoscut o perioadă de relativă pace și stabilitate, înfruntările dintre Est și Vest în spațiul definit astăzi drept Sudul Global s-au transformat din tot mai mult în războaie prin intermediari, cu urmări devastatoare pentru societățile africane. Conflictele armate și schimbările de regim din Angola, Etiopia, Namibia, Somalia și Zimbabwe, adevărate studii de caz, au fost războaie purtate prin intermediari între sovietici și americani. Toate au fost analizate într-o serie de publicații recente, dar puține lucrări le-au abordat prin grila de lectură oferită de teoriile războiului proxy, deși istoricii, analiștii geopoliticieni și specialiștii în studii de securitate au abordat și rolul jucat de marile puteri în generarea și gestionarea conflictelor de acest tip.

România a intrat pe continentul african la începutul anilor 1970, aspect ce a constituit una dintre direcțiile majore ale politicii externe din perioada regimului Nicolae Ceaușescu. Alături de alte țări europene, România avea o imagine bună: îi lipsea trecutul colonial, nu deținuse niciodată o colonie în Africa și avea o economie socialistă planificată, văzută de unii lideri africani ca fiind de succes și, prin urmare, o experiență de urmat. Prin prezentarea modului în care țara noastră, un stat mic, a răspuns provocărilor apărute în urma rivalităților de mare putere și a războaielor prin intermediari purtate în această perioadă în Africa, lucrarea poate fi o contribuție românească la istoria unui Război Rece Global; o completare la o nouă imagine a Războiului Rece, introdusă în circuitul științific, printre alții, de profesorul Odd Arne Westad, care a arătat că imaginea acestui fenomen este incompletă, dacă nu sunt introduse și analizate crizele și războaiele care au măcinat continentul african în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Centrul de greutate al analizei consacrate României cade pe relațiile cu Angola, Etiopia, Mozambic, Somalia și Zimbabwe. Aceste cinci state africane nu au fost alese pentru importanța relației cu statul român - schimburile economice cu aceste țări au fost în marea lor majoritate nesemnificative, dacă le comparăm cu volumul comerțului exterior și al investițiilor făcute de România în nordul Africii. Mai degrabă, alegerea se explică prin rolul special al acestor state în disputele Est-Vest și Nord-Sud în perioada analizată de noi.

Cele cinci state au fost teatrul de operațiuni a două tipuri de războaie prin intermediari purtate de URSS, SUA și China. Este și una dintre explicațiile pentru care impunerea sau schimbările de regim politic în Somalia (1969), Etiopia (1974), Mozambic (1975), Angola (1975-1976) și Zimbabwe (1980) au fost făcute în logica alinierii la sistemul politic, economic și ideologic promovat de URSS, China sau de state mai mici, cum au fost Iugoslavia și România. Liderii acestor cinci state au fost mai puternic atrași/seduși de doctrina marxismului clasic decât de ideologia unui "socialism african", promovată de intelectuali africani și lideri politici de stânga, formați în mediul academic occidental, cum au fost, de exemplu, Kwame Nkrumah, Julius Nyerere, Agostinho Neto și Léopold Sédar Senghor. Schimbările de regim au fost însoțite de o puternică retorică antioccidentală, naționalizarea proprietății și acțiuni care au condus către o economie controlată, mai mult sau mai puțin, de stat. În toate aceste țări, conflictele armate au avut cauze interne, însă combustibilul a fost furnizat de marile puteri interesate în controlul unor puncte strategice și a unor regiuni de importanță geopolitică deținute sau aflate în proximitatea lor.

Cercetările în arhivele românești coroborate cu studiul unor lucrări memorialistice demonstrează că, între 1970 și 1985, politica guvernului român în relațiile cu aceste state africane a fost determinată de nevoia de a-și îmbunătăți imaginea internațională și credibilitatea principiilor sale de politică externă. Prin utilizarea pragmatică a pârghiilor diplomatice și a ajutorului umanitar, dar și pentru dezvoltare, guvernul român a reușit să-și mențină prezența politică și economică în sudul Africii și în Cornul Africii pe timpul conflictelor armate, fără să se amestece sau să se situeze direct de partea vreunuia dintre beligeranți. Mai mult, a reușit să mențină relațiile politico-diplomatice și economice cu aceste state în conformitate cu interesele naționale și nealiniate la interesele în zonă ale SUA sau ale Uniunii Sovietice. Cartea prezintă și limitele unui asemenea comportament, cum a fost cel al diplomației românești în cazul unor războaie purtate prin intermediari și dezvăluie care a fost marja de manevră a statului român în condițiile internaționale de atunci. Astfel, în asemenea situații, pot fi trase unele concluzii de către statele considerate puteri minore în politica lor internațională. Condiția esențială a constat în trimiterea în zonă a unor diplomați cu experiență și cu o foarte bună pregătire profesională, pentru a înțelege desfășurarea evenimentelor și a livra informații de bună calitate ministerului de resort, care, la rându-i, să poată oferi factorilor de decizie în politica internațională sinteze relevante și expertiză eficientă. În documentele cercetate în alcătuirea volumului, noțiunea de război proxy sau război prin intermediari este foarte rar întâlnită sau deloc, dar informațiile culese de diplomații români și trimise la București se încadrează în acest tip de conflict.

Vizitele efectuate de Nicolae Ceaușescu și de alți lideri comuniști de la București au beneficiat aproape de fiecare dată de o bună pregătire informativă asupra situației interne din țara vizitată și a evoluțiilor geopolitice și intereselor marilor puteri rivale în acea țară. Comportamentul României în relațiile cu statele africane pentru perioada supusă analizei s-a înscris în schimbările de optică privind politica externă a statului român de la începutul deceniului șapte al secolului trecut. Acest fapt n-a fost acceptat ușor de Moscova. Pe canale diplomatice, sovieticii le-au reproșat în mai multe rânduri liderilor români atitudinea politică diferită față de cea a Moscovei în plan internațional, însă fără să producă vreo schimbare de direcție în politica sa externă. Imaginea statului român, de rebel în "lagărul socialist", adept al promovării intereselor sale naționale în politica internațională, a fost admirată de multe state africane și i-a sedus pe mulți lideri locali. Nu este surprinzător faptul că unii dintre aceștia călătoreau la București nu numai pentru a obține ajutoare în lupta lor împotriva dominației coloniale, ci și pentru a cere sfaturi în depășirea unor momente dificile în relațiile cu alte state. În carte sunt prezentate deplasările unor demnitari de rang înalt din Somalia și Etiopia veniți în România să se consulte cu liderii români în timpul Războiului din Ogaden și ale celor din statele sudului Africii, pentru a fi consiliați în construcția instituțiilor și a regimului politic. Istoriografia recentă a Războiului din Ogaden s-a concentrat în principal pe rolul superputerilor și pe impactul negativ al conflictului asupra relațiilor Est-Vest. Dintre statele mici și implicarea lor în acest conflict, sunt menționate entitățile care au jucat rol de stat-proxy pentru una sau alta dintre marile puteri. Despre România, mulți dintre autori nici măcar în treacăt nu fac vreo mențiune, la fel cum se întâmplă, de altfel, în cazul tuturor războaielor desfășurate în Africa subsahariană. Informațiile din această lucrare pot acoperi, în mare măsură, acest gol în istoriografia problemei.

Cu excepția notabilă a Cubei, care a jucat un rol major de stat-proxy atât în războiul din Angola, cât și în conflictul dintre Etiopia și Somalia, istoricii și analiștii Războiului Rece Global au acordat puțină atenție rolului actorilor mici în Africa subsahariană în perioada supusă analizei. Studiile individuale se concentrează pe sprijinul guvernelor din țările nordice și al societății civile pentru mișcările de eliberare națională din sudul Africii, pe activitatea Republicii Democrate Germane, care a jucat același rol ca statul cubanez în Angola, Mozambic și Etiopia. Mai recent, au apărut studii consacrate implicării statului cehoslovac în zonă. Explorând oportunitățile României de a influența situația în regiunile unde s-au purtat războaiele prin intermediari, în special prin mediere, vânzări de arme și echipamente militare, recunoaștere diplomatică și ajutor umanitar, cooperare economică și furnizare de expertiză în diferite domenii, inclusiv în cel militar și de securitate, volumul nostru va contribui la înlăturarea, în parte, a acestei lacune. Explicația unor astfel de lacune se găsește în foarte puținele studii care tratează rolul României în războaiele prin intermediari. Cartea aruncă astfel lumină asupra domeniului neglijat al relațiilor bilaterale românești cu cele cinci state africane și deschide noi piste de cercetare privind relațiile României cu țările africane în general, ceea ce va spori volumul, încă mic, de literatură despre relațiile politice, economice și umanitare ale României cu Africa subsahariană pe timpul Războiului Rece Global.

În prezentarea informațiilor și a concluziilor, cartea nu este organizată conform regulilor clasice, ci urmează prezentarea logică a desfășurării evenimentelor în spațiu și timp. Volumul prezintă evenimentele generate de războaiele prin intermediari în Africa și de prezența României în acest context în trei părți tematice, echilibrate ca dimensiuni și structură narativă. Deși intervalele de timp se suprapun într-o oarecare măsură în cele trei segmente, această împărțire permite o analiză mai aprofundată asupra problemelor specifice legate de înțelegerea teoriei și a practicii războiului prin intermediari, a căilor și modalităților prin care România a evitat statutul de stat-proxy în prezența sa africană.

Cititorul va afla mai întâi cum s-a ajuns ca în politica internațională să apară un fenomen ce va marca întreaga perioadă a Războiului Rece, și anume războiul prin intermediari. Rivalitatea dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite a început cu câțiva ani înainte ca cea de-a doua conflagrație mondială să se încheie la masa negocierilor de la Paris (1946-1947). Cartea prezintă ce este și cum a evoluat fenomenul, dar și care sunt semnificațiile atribuite lui de-a lungul timpului. O bună înțelegere a comportamentului statului român pe continentul african se poate realiza doar făcând apel la cercetarea relațiilor dintre liderii de la București și cei de la Moscova. Este nu numai o continuitate, ci și o relație de cauzalitate. Din aceste rațiuni Capitolul I prezintă în general rivalitatea sovieto-americană în primele decenii și în particular poziția României în cadrul acestei ciocniri ideologice și politice. Tot aici cititorul va găsi o analiză de ansamblu a teoriei și practicii în domeniul războiului purtat de marile puteri prin intermediul altor actori, cu propriile interese, care sfârșeau însă prin a deveni subsidiare celor ale statelor-sponsor.

Termenul de "război prin intermediari" a fost înțeles și utilizat în diferite moduri în ceea ce privește conceptul sau noțiunea ca atare. Sovieticii, de exemplu, au recurs la sintagma "conflicte locale", larg folosită și în literatura de specialitate din România epocii socialiste. Prezenta lucrare nu are ca obiectiv adăugarea de noi clarificări conceptuale, deși ar fi necesare. Utilizăm formula "război prin intermediari" și nu cea de "proxy war" deoarece o găsim mai adecvată spațiului lingvistic și cultural românesc. În România, cuvântul "proxy" se utilizează cu precădere în limbajul tehnic al informaticienilor și mai puțin în domeniul istoriei sau al disciplinelor de la granița cu istoria. Uneori, mai este întâlnit și sub denumirea "război prin procură". Termenul este foarte des folosit în teoria și practica juridică și se referă la instituția reprezentării între persoane și instituții în diferite situații bine definite din punct de vedere legislativ. Din perspectiva praxisului politic în timpul Războiului Rece, utilizarea acestui tip de conflict a permis celor două superputeri să se aventureze și în spațiile geografice unde interesele Celuilalt erau foarte puternice, dar pentru a nu risca o confruntare directă și a suporta consecințele unui război nuclear, au apelat la state intermediare (proxy). Statele mici de la periferia politicii lor globale au fost adesea privite ca pioni geopolitici (state-proxy) pe o tablă de șah mult mai mare și folosite de Statele Unite și Uniunea Sovietică ca instrumente perfecte pentru realizarea propriilor interese geostrategice și geopolitice. Unele dintre aceste "table de șah" au fost și vaste regiuni ale continentului african. Prima parte a cărții analizează motivele pentru care o mare putere a ales războiul prin intermediari pentru a-și atinge obiectivele de politică externă pe termen mediu și lung și descrie mijloacele, metodele și instrumentele la care au recurs superputerile în acest tip de conflict.

A doua arie tematică prezentă în acest volum, România - "jucător" autonom pe continentul african. Între frontul ideologic al URSS și pragmatismul geopolitic al SUA, prezintă, în fapt, primul studiu de caz consacrat modului de acțiune al unei puteri minore - România - care a reușit să evite statutul de stat-proxy și, mai mult decât atât, să exercite o influență destul de mare pentru a "exporta" propriul model de regim politic în unele state din sudul Africii - acolo unde nici URSS și nici SUA n-au reușit, deși acesta a fost obiectivul lor strategic. Cu toate că în discursul public și în cel diplomatic condamnau exportul de sistem/regim politic practicat de marile puteri, liderii comuniști de la București au reușit să ofere expertiză și consultanță, în special liderilor din Mozambic și Zimbabwe, pentru organizarea instituțiilor statului și a regimului politic. În cazul statelor Zimbabwe și Mozambic, documentele de arhivă recent intrate în circuitul public confirmă în mare măsură că bazele acelor regimuri au fost clădite după sfaturile și sugestiile liderului comunist de la București, Nicolae Ceaușescu. Din păcate, n-au fost regimuri politice care să producă bunăstare, libertate și dezvoltare. Din această perspectivă, nu surprinde faptul că regimul politic edificat de Robert Mugabe, după lungi consultări cu Nicolae Ceaușescu, a fost definit recent de publicistul Nikosilathi Emmanuel Moyo drept mugabeism - o fină aluzie la ceaușism.

Ultima parte tematică analizează două tipuri de războaie prin intermediari consumate în Angola și în Cornul Africii. Cititorii vor afla că implicarea superputerilor în conflictul din Angola și în cel etiopiano-somalez (Războiul din Ogaden) a condus la dezastre absolute pentru toți cei implicați. N-au existat câștigători. Toată lumea a pierdut. URSS a sprijinit regimuri brutale și ineficiente care au sângerat adânc în rândul societății celor două state implicate. Regimurile marxiste de inspirație sovietică din Etiopia și Somalia s-au dovedit atât de nepopulare în străinătate, încât n-au sporit cu nimic prestigiul sovietic așa cum își doreau liderii de la Kremlin. Deși n-au fost implicate decât prin operațiuni sub acoperire, sprijin financiar și militar prin state-proxy, SUA au susținut agresiunea Africii de Sud împotriva Angolei, respectiv a Somaliei împotriva Etiopiei, fără a beneficia de vreun câștig de imagine. Pe termen lung, ambele intervenții s-au dovedit a fi erori de calcul geopolitic și geostrategic.

Lucrarea nu și-a propus să prezinte istoria războaielor prin intermediari în toată complexitatea și amploarea lor, nici din punct de vedere al desfășurării și nici din cel al consecințelor produse asupra actorilor locali plasați în rol de stat-proxy sau asupra acelora prezenți în zonele de conflict, cărora le-au fost afectate interesele. Cu "mâinile" altora se dorește a fi o bună bază de plecare spre noi direcții de cercetare pentru a înțelege războaiele proxy care se desfășoară astăzi în diferite regiuni ale lumii. Unele dintre ele chiar în proximitatea noastră.

Citiți un fragment din această carte aici.