Prefață la Prețul Paradisului. Cum au schimbat lumea atentatele sinucigașe

Citiți un fragment din această carte aici.


Pausanias din Orestis a avut o influență covârșitoare asupra istoriei universale, deși rolul pe care l-a jucat pe marea scenă a acesteia n-a durat decât un minut: a scos pumnalul, l-a împlântat în Filip al II-lea al Macedoniei, a dat să fugă, s-a împiedicat și a fost ucis de gărzile palatului (din rândul cărora provenea, de altfel). Această crimă i-a deschis drumul spre tron fiului dizgrațiat al regelui ucis, care va deveni cunoscut ca Alexandru cel Mare. În lipsa obscurului Pausanias, Alexandru probabil că ar fi pierdut oportunitatea de a deveni rege - succesiunea era pe cale să se schimbe - și, cu siguranță, de a modela și de a conduce expediția în Asia care l-a transformat în cel mai influent cuceritor din istorie. Filip al II-lea, care a fost un mare strateg militar și care a construit formidabila armată macedoneană pe care s-a bizuit îndrăznețul lui fiu, se pregătea el însuși să conducă neobișnuita ofensivă a grecilor în spațiul ahemenid - și ar fi fixat pentru aceasta obiective mai limitate și mai prudente, probabil chiar oprindu-se la linia care separa cetățile grecești din Asia Mică de hinterlandul babilonian. Doar ca o notă de subsol, ne putem întreba cum ar fi arătat istoria creștinismului și a Europei fără marea sinteză realizată de elenism.

Deși Pausanias din Orestis își pregătise o vagă strategie de scăpare după înjunghierea lui Filip al II-lea, el poate fi încadrat în galeria proto-asasinului suicidar. Iain Overton, autorul cărții de față, vorbește despre această categorie ("asasinul care-și acceptă moartea ca parte a misiunii"), considerându-i pe membrii sectei șiite nizare a Asasinilor (Ḥashāshīn) drept "cei mai reprezentativi" pentru ea. Ḥashāshīn-ii păstrau, măcar în teorie, șansa supraviețuirii după ce lichidau un rival sunnit, deși în practică erau împăcați cu ideea unei morți iminente: "Ca reflexie a purității idealurilor care-i animau, își alegeau cu atenție armele, pumnalul fiind arma lor preferată. Faptul că evitau folosirea săgeții sau a otrăvii - ambele aducătoare de moarte de la distanță - însemna că aproape sigur nu aveau scăpare și că, după ce erau prinși, urma o moarte în chinuri, soartă pe care mulți dintre membrii sectei o acceptaseră. Totuși [...] asasinul avea posibilitatea, oricât de îndepărtată, de a scăpa și, în cazul în care era ucis, de a nu muri de propria mână."

Pausanias din Orestis îi precedă cu mai bine de un mileniu pe Ḥashāshīn-i, demonstrând ideea că asasinatul cvasi-suicidar este unul vechi de când lumea și are efecte covârșitoare. Dacă vom pune în oglindă acțiunea sa cu un atentat sinucigaș cu bombă din Europa sau din Orientul Mijlociu de azi, vom sesiza fără mari eforturi continuitățile și discontinuitățile din această veritabilă "istorie intelectuală a crimei". Continuitatea ține nu doar de asumarea propriei morți violente de către atentator, dar și de caracterul politic al crimei. Atât asasinul antic, cât și sinucigașul îmbrăcat azi în dinamită urmăresc să conteste, să modifice, să pulverizeze o ordine politică dată. Ceea ce s-a schimbat radical este profilul victimelor: dacă în asasinatul politic clasic se urmărea, precum în șah, lichidarea "regelui" (sultanului, cancelarului, ministrului - a celui care exercita în mod nemijlocit puterea), atentatorii de astăzi își propun să arunce în aer câți mai mulți civili. Cum explicăm această evoluție? Desigur, am putea invoca profesionalizarea serviciilor de protecție din jurul liderilor politici, realitate care scade spre zero șansa de reușită a unui atentat, transformând tentativele într-o irosire irațională de "resurse" teroriste. Totuși, o astfel de explicație este superficială. Spre deosebire de lumea lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, decizia politică de astăzi este mult mai dependentă - chiar și pentru liderii autoritari - de orientările opiniei publice. Lichidarea unui lider nu garantează modificarea politicilor susținute de acesta, ba dimpotrivă. Opinia publică va onora valorile pentru care el a plătit cu viața, iar noul lider va fi înclinat să ofere asigurări că sacrificiul său n-a fost în zadar. În schimb, prin țintirea sistematică a civililor, vizați sunt chiar "trecătorii nevinovați" (bystanders) care formează opinia publică. Miza este înfricoșarea, destabilizarea și obosirea lor sistematică, până când vor genera presiunea urmărită de teroriști asupra liderilor politici. În paranteză fie spus, teroarea a fost și ea o strategie politică veche de când lumea, folosită de vechile imperii (cu o mențiune specială pentru mongoli și timurizi) pentru a-și impune obiectivele militare sau administrative. Astăzi, ea este adăugată în "formula matematică" a asasinatului suicidar, completându-i definiția: o crimă asupra opiniei publice (reprezentată de trecătorii aleși la întâmplare), cu scopul de a genera teroare și a altera astfel decizii sau structuri politice complexe.

Pentru a atinge acest obiectiv, teroriștii au avut nevoie de două elemente specifice modernității: de apariția explozivilor de mare putere (dinamita) și de mass-media (imagini video ale masacrului și ale efectelor acestuia). Însumate, aceste două ingrediente oferă crimei caracterul spectacular urmărit de organizațiile care-i manipulează pe atentatorii suicidari. Aceste organizații au capacitatea paradoxală de a aduce laolaltă convingeri pseudo-religioase arhaice, obscure, stranii ale ucigașilor dispuși să-și îmbrățișeze propria moarte și, concomitent, tehnologii avansate. Misticismul și știința se întâlnesc indiscernabil în cadrul aceleiași operațiuni.

Pentru a developa evoluția complicată a gândirii teroriste, Iain Overton ne propune în lucrarea de față o analiză detaliată, foarte utilă, a momentelor care clarifică versiunea contemporană a atentatul suicidar. Istoria intelectuală propusă de el începe la Sankt Petersburg, într-o duminică, la 1 martie 1881, odată cu uciderea țarului Alexandru al II-lea - proiect asumat încă din 1870 de gruparea Narodnaia Volia ("Voința Poporului") - de bombele aruncate de Nikolai Ivanovici Rîsakov și Ignati Grinevițki, cel din urmă atentator murind aproape concomitent cu țarul, deși raza de acțiune a exploziei nu depășise un metru. Amestecul ucigaș folosit atunci conținea fulminat de argint, potasiu și vitriol, fiind pregătit de Nikolai Ivanovici Kibalcici, cel care va fi mult mai târziu considerat unul dintre inventatorii rachetelor cosmice (ideea unui obiect zburător cu echipaj uman la bord, propulsat de un motor bazat pe praf de pușcă, i-a venit lui Kibalcici în orele de dinaintea execuției și a fost consemnată într-un memoriu adresat ministrului care-i organiza spânzurarea).

Overton ne amintește că primii teroriști ruși erau inspirați de anarhistul francez Paul Brousse, produs intelectual al Comunei din Paris, care ajunsese la concluzia că dezbaterile ideologice sofisticate reprezentau o capcană întinsă maselor paupere, chemate acum să vorbească prin fapte energice și acțiuni șocante. Piotr Kropotkin a numit această viziune "propagandă prin fapte" care "trebuia să ia forma unei acțiuni constante prin orice mijloace, inclusiv arme și bombe", deoarece numai teroarea avea capacitatea de a activa spiritul revoltei. Bakunin va dezvolta ideile lui Kropotkin în Catehismul Revoluționar (1869), lucrare cu enormă influență în cercurile lui Lenin, Troțki și Stalin, în care susținea: "Tiranic față de sine, [revoluționarul] trebuie să devină tiranic și față de ceilalți. Noaptea și ziua trebuie să aibă doar un singur gând, un singur scop: distrugerea fără milă [...]." Înainte de "Voința Poporului", arată Iain Overton, fusese consemnată activitatea organizației teroriste "Iadul", care pleda pentru asasinarea țarului de către un "martir" tras la sorți dintre membrii conspirației. Acesta urma să se izoleze înainte de atentat, să-și schimbe numele, să-și distrugă chipul cu acid și să se sinucidă prin otrăvire imediat după executarea atacului.

Iain Overton pune reflectorul asupra deciziei lui Ignati Grinevițki de a depăși toate "obstacolele" din calea uciderii țarului Alexandru al II-lea prin "inventarea bombei umane". Pentru a se ajunge aici, însă, fusese nevoie ca Alfred Nobel să aibă ideea - în anul 1864, în vreme ce-și trata o rană minoră la mână - de a amesteca nisipul cu nitroglicerina, descoperind astfel o substanță care "se va dovedi de aproximativ 20 de ori mai puternică decât tradiționala «pulbere neagră»". O substanță care prezenta și avantajul de a fi mult mai stabilă și mai ușor de manipulat de chimiști, dar și de teroriști. Implicațiile acestei descoperiri vor fi covârșitoare, scrie Overton, pentru că dinamita oferă mișcărilor de opoziție și de rezistență - aflate în plină ascensiune, pe măsură ce marxismul prindea condur - acces la o putere de foc devastatoare și ieftină, care anterior era rezervată doar statului: "[...] monopolul de stat al puterii, cândva menținut cu ajutorul trupelor de cavalerie și al bateriilor de tunuri de câmp, era zguduit din rădăcini de un baton de dinamită bine plasat." Dacă Marx a luat ideologia hegeliană și a coborât-o în stradă, Nobel a pus în spatele acestei ideologii o capacitate de distrugere a "orânduirilor" la care niciun disident nu visase până atunci. La acest lucru să gândea, în 1880, "Apostolul Dinamitei", Johann Most, când anunța că invenția lui Alfred Nobel va "distruge regimul capitalist".

Iain Overton ne reamintește că, în ciuda faptului că toată lumea cunoaște azi conceptele Shinpū sau kamikaze (propuse de amiralul Masafumi Arima cu trimitere la uraganele inspirate de divinitate pentru a distruge corăbiile mongole care se pregăteau să invadeze Japonia), primul atentator sinucigaș militar atestat este boxerul chinez Wang Runlan, care în 1937, în timpul celui de-Al Doilea Război Sino-Japonez (1937-1945), s-a aruncat în aer în fața unui tanc japonez. De asemenea, Overton observă că în timpul Bătăliei de la Taierzhuang (1938), militarii chinezi au format batalioane numite "Îndrăznește să mori" care purtau, în premieră, "veste de sinucigaș pline cu grenade".

O atenție specială este acordată de Overton "reinventării" imaginii martirului în spațiul șiit, în epoca grenadelor și a dinamitei. El explică pe larg efectele nebănuite ale gestului făcut de un adolescent de 13 ani în orașul iranian Khorramshahr, la 30 octombrie 1980, în timpul cumplitului război dintre Irak și Iran. Atunci, prins sub foc încrucișat, Mohammad Hossein Fahmideh s-a aruncat cu o grenadă în mână sub un tanc irakian, sacrificându-se pentru a distruge blindatul în mișcare și generând astfel confuzie în rândul ofițerilor lui Saddam Hussein, care au cerut oprirea ofensivei. Acest martiriu va genera o imensă hagiografie: filme, desene animate, portrete publice, muzee, bancnote și timbre. În urma elogiilor aduse lui Fahmideh de ayatollahul Khomeini vor fi înființate brigăzile de martiri Basij, compuse din peste 50.000 de adolescenți care se oferiseră voluntari pentru o moarte similară.

Sacrificiul lui Fahmideh a găsit un sol fertil în spațiul șiit, unde exista, așa cum scrie Overton, "o îndelungată tradiție a suferinței" și a martirajului - deja ritualizat în contextul în care șiiți reprezentau, încă de la începuturile islamului, facțiunea învinsă și minoritară în disputa privind succesiunea Profetului. Cele mai numeroase și mai importante sărbători șiite, observă Iain Overton, comemorează martiri: Hamza, Hussein, Fatima, imamul Reza, imamul Ali, imamul Sadeq, imamul Hassan. În aceste condiții, ayatollahul Khomeini n-a avut dificultăți în a anula secolele de tradiție teologică sunnită în care martirajul fusese respins sau descurajat, impunând în schimb principiul "Fericiți cei care ne-au părăsit prin martiriu. [...] Nefericit sunt că încă supraviețuiesc [...]".

Concomitent cu războiul irakiano-iranian, teologia și "tehnologia" șiită a atentatului suicidar vor fi exportate de Gărzile Revoluționare în Liban, acolo unde vor continua să se dezvolte prin contribuțiile mișcărilor Amal și Hezbollah, revenind astfel din registrul militar, relativ atipic, înspre cel consacrat, asimetric. Aici a fost testat atacul sinucigaș de mari dimensiuni - cu camioane burdușite cu explozivi - împotriva militarilor occidentali, iar succesul de care s-a bucurat acest tip de operațiune teroristă, care a influențat direct politica americană din regiune, a convins definitiv mișcările jihadiste sunnite (al-Qaeda, ISIS) să abandoneze rezervele teologice față de doctrina martiriului și să adopte coregrafia carnagiului spectacular, care va fi dus de acestea la apogeu. În paralel cu transferul șiito-sunnit, atentatul suicidar a fost preluat și de grupările laice din regiune - socialiste sau naționaliste ("mișcări de eliberare") cu declinare baathistă sau nasseristă, devenind un soi de prezență universală și cotidiană.

Sunt doar câteva dintre "tranzițiile" și "contagiunile" teroriste pe care Iain Overton ne ajută să le înțelegem în această istorie necesară (o mențiune specială merită și capitolul dedicat Tigrilor Tamili, organizație care revendică cel mai mare număr de victime în rândul liderilor internaționali). În aceste condiții, volumul Prețul paradisului reprezintă o lucrare care - spre deosebire de alte taxonomii ale terorismului elaborate doar din bibliotecă - are marele avantaj de a fi scrisă de un jurnalist de teren, care a cunoscut conflictele ultimelor decenii chiar din epicentrul lor și care a documentat la fața locului - din Rusia și Orientul Mijlociu până în Indo-Pacific - toate episoadele tragice pe care le evocă. Vom părăsi cartea lui Overton încercând să ghicim dacă a doua jumătate a secolului nostru va confirma tendința de relativ reflux al operațiunilor suicidare teroriste din ultimii ani (în comparație cu apogeul măcelului din deceniile în care al-Qaeda și ISIS s-au aflat în prim-plan) sau va aduce noi declinări și evoluții ale atentatelor cu bombă. Din 1881 până în 2025, istoria ne-a dovedit că trebuie să fim mereu pregătiți pentru o organizație și mai radicală, și mai sângeroasă, și mai înclinată spre exhibiționism morbid, dispusă să utilizeze în continuare metoda atentatului suicidar și chiar să-i aducă inovații. În plus, ne-a învățat și că atacurile cu bombă circulă între culturi, ideologii și regiuni, refuzând orice barieră anticipabilă - din Europa în Asia, din Asia în America Latină și Orientul Mijlociu, de la anarhiști la naționaliști, de la naționaliști la religioși, de la religioși înapoi la socialiști. Astfel, nu avem nicio garanție comodă că vom fi feriți în viitor de vestele cu dinamită în piețele noastre publice. Din acest motiv, avem responsabilitatea de a înțelege, împreună cu Overton, cum gândesc atentatorii suicidari și organizațiile din care provin, ce îi radicalizează, ce urmăresc și, desigur, cum îi putem opri.

Citiți un fragment din această carte aici.