Prețul Paradisului. Cum au schimbat lumea atentatele sinucigașe

Citiți prefața acestei cărți aici.


Iain Overton (n. 1973) este jurnalist britanic de investigație și militant pentru drepturile omului, distins cu numeroase premii internaționale. A lucrat pentru BBC, ITN și Biroul de jurnalism de investigație din Londra, iar în prezent conduce organizația caritabilă Action on Armed Violence, cu sediul la Londra. Overton a scris pentru publicații prestigioase precum The Guardian, Los Angeles Times, Foreign Affairs și International Business Times. A primit două premii Amnesty Media, un Premiu BAFTA și un Premiu Peabody și deține două diplome de la Universitatea Cambridge. A susținut în mod frecvent discursuri la Organizația Națiunilor Unite și la alte forumuri internaționale privind chestiunea atentatelor sinucigașe. În 2015 a publicat volumul Gun Baby Gun; A Bloody Journey into the World of the Gun.
Trăim în epoca atentatelor sinucigașe. Dispozitivele explozive detonate de autorii acestora iau mai multe vieți decât orice alt tip de armă. Mai mult, în ultimii ani, numărul celor uciși prin astfel de atacuri, comparativ cu alte perioade din trecut, a atins punctul culminant.

Cum au escaladat aceste acțiuni teroriste? Ce-i determină pe autorii lor să se arunce în aer și cu ce preț fac acest lucru? Și, mai presus de toate, ce măsuri se pot lua pentru a combate răspândirea continuă a unei asemenea forme de violență?

Jurnalistul de investigație Iain Overton abordează motivele fundamentale ale atacurilor sinucigașe moderne în această carte fascinantă și minuțios documentată. El evocă evenimente precum asasinatul țarului Alexandru al II-lea și atacurile teroriste din Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, pentru a demonstra rolul esențial pe care atentatorul sinucigaș l-a jucat în epoca modernă.

Overton îmbină cu pricepere narațiunea istorică, jurnalul de călătorie, interviurile, jurnalismul de teren și mărturiile într-un volum robust, convingător prin imaginea amplă și detaliată pe care o oferă asupra uneia dintre cele mai cumplite arme din istorie.

Asemenea altor cărți de istorie excepționale, această carte pune punctul pe motivațiile unor astfel de grupări și răspunde la întrebări dificile.

"O carte de neratat despre cel mai înfricoșător fenomen al epocii moderne... Fascinantă!"(The Sunday Times)
"Overton nu doar că pune întrebările potrivite, ci încearcă să și plaseze evenimente recente în contextul mai amplu al atacurilor sinucigașe."(Peter Beaumont, The Guardian)
"Un volum informativ despre un subiect actual care necesită o analiză critică."(Evening Standard)
"O lectură necesară și foarte valoroasă. Overton scrie cu mare precizie și profunzime."(Mark Juergensmeyer, autorul cărții Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence)
"Într-o lucrare excepțională, Iain Overton îl pune pe atacatorul sinucigaș sub lupa abilităților sale experimentate de investigator, pornind din Rusia prerevoluționară până în actualitate."(Jon Snow, jurnalist)


La fel ca în Iran, cei care executau atacurile erau sărbătoriți prin zgomotoase ceremonii publice de înmormântare, prin monumente funerare, filme și cântece. În prezent, chipurile lor vă scrutează de pe panouri amplasate pe marginea autostrăzilor, unele atât de șterse de soare, încât par niște fantome. Zidul care desparte sudul de teritoriile ocupate de Israel este acoperit cu astfel de imagini. "Drumul către Ierusalim" pare o chemare pe buzele tuturor, evocând speranța milenaristă că Orașul Sfânt va fi recucerit de majoritatea musulmană din această regiune. Și, la fel ca în Iran, grupări precum Hezbollah sprijină familiile atentatorilor sinucigași dintr-un fond pentru "martiri"^[i]. Aceste strategii au funcționat: în anii ʼ80, un sociolog libanez, pe nume Waajih Kourani, scria că "printre tinerii libanezi este evidentă dorința permanentă de a muri de dragul comunității"^[ii].

În general, aceste atacuri erau meticulos planificate și executate fără milă. De când au apărut pentru prima dată în Orientul Mijlociu, patru dintre primii cinci cei mai letali atacatori sinucigași din lume se întâmplă să fie grupări șiite libaneze, cel puțin în ceea ce privește numărul oamenilor uciși de fiecare atac. Doar un grup dintre primele cinci, Al-Qaeda, este sunnit, numărul mediu de victime fiind ridicat de atacul din 11 septembrie. În medie, în fiecare atac sinucigaș șiit mor 52 de oameni, de cinci ori mai mulți față de numărul mediu de morți în atacurile sinucigașe din lumea modernă.

Probabil că era de așteptat să fie așa. Șiiții aveau avantajul surprizei de partea lor, din cauză că militarii încă mai trebuiau să se adapteze atentatorilor sinucigași care se grăbeau impetuos către moarte. O asemenea eficiență ucigașă însemna că alte grupuri, atât în Liban, cât și în afara acestei țări, au început să fie cumva atrase de puterea pe care o inspira atacatorul sinucigaș, astfel că ideea atacurilor sinucigașe a ajuns în Liban drapată de interpretarea iraniană a islamului șiit, dar s-a metamorfozat odată ajunsă acolo.

Pe de o parte, acest lucru se datorează faptului că libanezi au acceptat selectiv interpretarea profund tradiționalistă a teologiei iraniene. Încercările Hezbollahului de a impune un cod islamic au creat resentimente printre localnici - chador-ul^[iii] n-a prins, iar închiderea cafenelelor i-a supărat pe mulți. Când au dispărut turiștii de pe plaje și afacerile au început să se închidă din cauza restricțiilor islamice, a urmat o reacție negativă care a forțat Hezbollah să pună pragmatismul mai presus de prozelitism și să propună un târg: "Sprijiniți-ne rezistența împotriva Israelului și noi nu vom mai vorbi despre o republică islamică și vom înceta să vă mai dăm indicații despre cum să vă trăiți viața."^[iv] Cu alte cuvinte, naționalismul și politica au devenit la fel de importante precum credința în martiriu.

Această tactică a avut atât de mult succes, încât, de-a lungul timpului, au început să adopte atentatul sinucigaș și grupări seculare. În total, în Liban au fost executate aproximativ 50 de atentate sinucigașe de organizații laice comuniste și naționaliste. Printre acestea se numără Partidul Comunist Libanez, Organizația Socialist-Nasseristă, Partidul Ba'ath Sirian și Partidul Social-Naționalist Sirian. Abordarea lor nu prea se deosebea de cea a Hezbollah, adică teroriștii își filmau ultimele mărturii, își dădeau viața pentru o chemare superioară, iar Dumnezeul lor era o formă de naționalism utopic (nu prea diferit de naționalismul rușilor).

La 30 octombrie 1989, când grupul numit Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP) a lansat un atac sinucigaș cu o barcă împotriva unei nave de atac israeliene, operațiunea a fost plănuită având acea utopie în minte: distrugerea Israelului era parte esențială a descotorosirii Orientului Mijlociu de capitalismul occidental. Fondat de George Habash^[v], un creștin palestinian, după ocuparea Cisiordaniei de către Israel în 1967, FPEP combina naționalismul arab cu marxism-leninismul. De fapt, atacul pe mare a eșuat (primul atac sinucigaș terorist efectuat împotriva unei nave israeliene n-a făcut decât să rănească ușor un marinar), dar a arătat că atracția pentru martiriul sinucigaș se extindea de la luptătorii pentru Dumnezeu la luptătorii pentru națiune, libertate și răzbunare.

Unul dintre acei luptători era Lola Elias Abboud, creștină din clasa mijlocie, născută în Qara'oun Al-Hunobi, în regiunea de sud a Văii Bekaa, în 1966. Fiică a unui jurnalist, provenind dintr-o familie care a dat mulți martiri, Lola a murit într-un atac sinucigaș la 21 aprilie 1985, nu departe de locul unde s-a născut^[vi], aruncându-se în aer în fața unui avanpost al Forțelor de Apărare Israeliene a doua zi după Paște - de aceea unii consideră că moartea ei ar fi fost simbolul "învierii poporului ei"^[vii].

În momentul când a murit, tânăra era membră a Frontului Național de Rezistență Libanez (Jammoul), aripa armată a Partidului Comunist Libanez, care lupta împotriva ocupației israeliene și a intermediarului său în regiune, Armata Libanului de Sud. Încă mai sunt controverse în legătură cu numărul oamenilor uciși de Lola. CNN transmitea că au murit patru soldați, deși atacul Lolei nu apare în Chicago Suicide Attack Database^[viii] (CSAD)^[ix]. Am dat de cel care a dus-o la moarte, ultimul ei tovarăș, pentru că voiam să-l întreb cum se putea ca un creștin comunist să moară pentru o cauză, dar fără vreo promisiune a Paradisului ca în cazul celor care se sinucid într-un atac, o promisiune care era esențială în scenariul martirilor șiiți.

La început, individul era bănuitor și mi-a dezvăluit doar porecla lui, Nassur Abu. Are un atelier de reparații auto și azi nu mai are nimic din militantul revoluționar de odinioară. Nebărbierit, purtând o cămașă de dril murdară, are aproape 60 de ani, iar mâinile lui trădează o viață de lucru cu chei, șuruburi și piulițe. N-a spus prea multe, dar mi-a oferit o perspectivă critică.
- Grupul nostru era foarte laic, a spus el, curățându-și mâinile cu o cârpă. Erau și bărbați, și femei. Luptam pentru națiunea libaneză, luptă care-i implica și pe comuniști, și pe socialiști, toți luptând ca unul.

În total, cel puțin 11 dintre membri au fost creditați cu întreprinderea de atacuri sinucigașe în numele grupului, omorând cel puțin 157 de persoane. Patru dintre atentatorii sinucigași au fost femei. Prima dintre ele a fost Sana'a Mehaidli, care, cu câteva săptămâni înainte de Lola, s-a aruncat în aer cu tot cu un Peugeot plin de explozivi lângă un convoi militar israelian în Jezzine, la 9 aprilie 1985. Mehaidli a fost numită "Mireasa din sud", iar Lola Abboud, "Floarea Văii Bekaa". Cu toate acestea, religia n-a jucat niciun rol în acțiunile lor, deoarece, după cum spunea un lider al Partidului Socialist Sirian într-un interviu, pentru cei 30 de bărbați și de femei care au întreprins misiuni sinucigașe, "Țara lor le este Paradisul."^[x]

Sana'a Mehaidli spunea despre sine însăși: "Am ales să fac asta pentru că-mi îndeplinesc astfel datoria față de pământul meu și poporul meu [...]. Acum, îmi iubesc patria, sacrificându-mă și onorând oamenii din sud."^[xi]

Implicarea femeilor sinucigașe care nu-și dădeau viața pentru Dumnezeu și nici pentru credință a avut un impact intens, fotografiile lor putând fi văzute pe copertele revistelor din Orientul Mijlociu. Săptămânalul francez Paris Match a publicat un articol de două pagini intitulat "La Kamikaze" - iar aluzia la Al Doilea Război Mondial! Astfel de decese, se spunea în The Washington Post, au fost "parte a unui efort de a prelua stindardul unei opoziții de succes în fața Israelului și a Statelor Unite de la grupările fanatice religioase Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu) și de la alte grupuri despre care se credea că acționează sub tenebroasa acoperire a «Jihadului Islamic»"^[xii]. Mai mult, au dat o nouă semnificație naționalismului în Orientul Mijlociu, atentatele sinucigașe spunând la fel multe despre jocurile de putere ale hățișurilor labirintice din politica internă libaneză, cât și despre eliberarea de cotropitori.

Astfel de atacuri sinucigașe, bazate pe patriotism, nu doar pe fundamentalismul șiit, au atras și alți luptători din întreaga lume. Negustorii de pe strada Saladin din Ierusalimul de Est, în Israel, expuneau fotografii cu aceste femei sinucigașe la ferestrele lor, iar israelienii, probabil temându-se că acest fenomen va prolifera, veneau și ei cu propria propagandă. Astfel, au intervievat un tânăr de 16 ani, pe nume Mohammed Mahoud Burro, a cărui misiune de sinucidere, spuneau ei, eșuase. Contestând mesajul martiriului, Burro susținea că a fost forțat să acționeze astfel de agenți ai serviciilor de informații siriene ca să-și scape tatăl de datorii.

Totuși, adevărul era mai complicat decât propaganda israeliană, pentru că mulți erau acum dispuși să-și dea viața pentru o cauză. Când liderul Partidului Baath Libanez a călătorit la Damasc în 1985, a dus cu sine zeci de scrisori de la membrii de partid, scrisori semnate cu sângele lor. Dorința oamenilor de a dovedi că ar muri pentru țara lor devenea tot mai puternică.

Din acest punct de vedere, acțiunile individuale au fost esențiale. Pentru că Lola Abboud era creștină, "a avut un impact chiar și la nivel național în Liban", deoarece a pus sub semnul întrebării afirmația stereotipă cum că "numai musulmanii devin martiri printr-o astfel de modalitate", după cum mi-a spus mecanicul Nassur.

Totuși, impactul pe termen lung al sacrificiului ei n-a fost acela pe care și l-a dorit. "Sunt mândru de ea, sunt mândru pentru ceea ce a făcut, deoarece aceasta era calea corectă, dar, din păcate, rezultatul pe care-l așteptam, adică schimbarea, n-a avut loc", a spus el, întinzându-și brațele, semn subtil că discuția se apropia de sfârșit. Dar ce altceva ar mai fi putut spune? Comunismul nu s-a răspândit în Liban, iar utopia din mintea Lolei nu s-a concretizat niciodată.


Din septembrie 2001, timp de 12 luni, cinci țări vor trece prin atentate teroriste salafiste în regiuni unde înainte nu mai avusese loc niciunul. Totul a început în ascunzătoarea lui bin Laden, Afganistan, cu asasinarea unui personaj politic de frunte cu doar câteva zile înainte de 11 septembrie. Apoi, după atacurile împotriva Turnurilor Gemene din SUA, atracția armei s-a extins de pe crestele accidentate de la Tora Bora până în țările învecinate Pakistan și China, înainte de a se ivi în Bangladesh. A mai apărut și în Uzbekistan, iar apoi, câțiva ani mai târziu, au avut loc atacuri sinucigașe în Tadjikistan și Kazahstan.

În 2003, când SUA au reacționat la atentatele din 11 septembrie invadând Irakul, în căutarea unor arme de distrugere în masă care n-au existat niciodată, teroriștii sinucigași au apărut și acolo, de data asta ca răzbunare. În același timp cu numărul tot mai mare de atentate sinucigașe palestiniene înregistrate în timpul celei de-A Doua Intifade, Irakul a adus sinucigașii cu bombă în buletinele de știri aproape zi de zi, iar violenta ispită exercitată de atacatorii sinucigași s-a răspândit în curând, în toate zările. În doi ani, Arabia Saudită, Egiptul, Iordania și Qatarul au fost lovite de atentate sinucigașe. În 2006, Siria era martora acestei forme de violență tot mai răspândită, într-o teribilă prefigurare a ceea ce urma să se întâmple acolo.

Apariția atentatorilor sinucigași în Africa, începând cu Tunisia, în 2002, și apoi în Somalia, în 2006, a prefigurat răspândirea lor pe întregul continent. Una după alta, Algeria, Mauritania, Uganda, Nigeria, Libia, Mali, Niger, Djibouti și Camerun au cedat rapid logicii sale mortale, iar odată încorporată în aceste țări, a câștigat un avânt devastator. Deși în Camerun și în Ciad au avut loc primele atentate sinucigașe în 2015, doar în acel an s-au mai petrecut alte 34 de atacuri sinucigașe separate în cele două țări, stimulate de abundența de explozivi ieftini de după răsturnarea lui Gaddafi în Libia.

Și Europa a început să simtă amenințarea atacurilor sinucigașe. După atacurile care au avut loc în metroul londonez la 7 iulie 2005, atacatorii sinucigași vor apărea în Suedia (2010), în Bulgaria (2012) și apoi în Ucraina, Franța, Belgia și Germania.

Și s-au tot extins. Până în 2015, în 21 de state din toată lumea se petrecuseră atacuri sinucigașe cu bombă, cele mai multe țări afectate vreodată într-un singur an^[xiii]. De comparat cu anul 1992, când nu era afectată decât o singură țară, Sri Lanka.

Era de parcă bomba sinucigașă devenise un fel de franciză. După cum s-a concentrat jurnalistul Misha Glenny pe "McMafia" formată din bande criminale moderne, așa a apărut și o formă de "McJihad", cu teroriști sinucigași ca "mâncare a casei"^[xiv]. De exemplu, ISIS a stabilit legături cu o mulțime de parteneri, printre care Boko Haram din Africa de Vest și alte grupări afiliate din Peninsula Sinai, Libia, Yemen și Afganistan. Pe lângă executarea unor atacuri sinucigașe în majoritatea acestor țări, ISIS a mai revendicat responsabilitatea sau a inspirat alte atacuri din Germania, Suedia, Franța, Belgia, Marea Britanie, SUA și Turcia.

A înșirui atacurile sinucigașe din atât de multe țări, cu atât de mulți militanți, ar deveni rapid un exercițiu contabil. Grupurile se unesc și se scindează, liderii sunt uciși, iar noi lideri se ridică la putere. Într-o oarecare măsură, fiecare grup este produsul puternicelor forțe locale și al realității politice regionale, sensibile la realități precum nivelul de ocupare a forței de muncă, sărăcie, corupție și nemulțumire. Totuși, indiferent de modul în care funcționează dinamica locală, atracția teroriștilor sinucigași rămâne o temă constantă.

În mai 2014, președintele Barack Obama spunea că Al-Qaeda centrală nu mai este amenințarea cea mai mare și că "afiliații descentralizați" deveniseră mai degrabă adevărații dușmani. "Tehnologia și globalizarea", a afirmat el, "au pus puterea cândva rezervată statelor în mâinile individului, crescând capacitatea teroriștilor de a face rău."^[xv] Sinuciderea cu bombă - cea care făcuse ca o superputere să se retragă dintr-un conflict și injectase idei extremist-religioase în modul de a face război - se afla în centrul acelei lupte de putere, adoptată de militanții sunniți ca de nimeni alții.

Adoptarea pe scară mare a sinuciderii cu bombă a dus la un nivel incredibil de violență. Vreme de decenii, atacatorii sinucigași seculari uciseseră, până la sfârșitul anului 2017, aproximativ 2.300 de persoane, în timp ce atentatorii sinucigași șiiți au ucis peste 1.300, dar teroriștii sinucigași sunniți sunt responsabili pentru aproape 33.000 de morți.

Principalul motiv este că au fost foarte multe grupări sunnite care au adoptat această tactică teroristă. Salafism-jihadismul internațional a alterat radical relația dintre unii musulmani și liderii lor tradiționali spirituali și politici, oferind o alternativă în schimb, o mișcare politică de jos în sus la care orice musulman "pios" putea participa, iar pentru unii habotnici, operațiunea de martiriu reprezenta culmea acelei chemări la arme.

Acest lucru explică parțial de ce, în țările în care puterea s-a dezintegrat, au apărut atât de repede teroriștii sinucigași. Singurele elemente care leagă principalele focare ale atentatelor sinucigașe de după 11 septembrie - Irak, Afganistan, Pakistan, Siria, Nigeria, Yemen și Somalia - au fost instabilitatea lor politică, sărăcia omniprezentă și faptul că toate au trecut prin încercări reușite sau nu de schimbare de regim. Poate că, loviți cu barosul anarhiei și al sărăciei, moartea le pare mai puțin terifiantă și Paradisul mai ademenitor.

După 11 septembrie s-a înregistrat și o semnificativă schimbare a tacticii de selecție a țintelor. În deceniul de dinaintea lui 11 septembrie, atacurile sinucigașe ținteau în aproximativ 75% dintre cazuri forțele de securitate sau partidele politice. În deceniul de după aceea, 65% dintre ținte au fost civilii.

De ce această schimbare? Parțial, pentru că 11 septembrie a adus atacurile sinucigașe într-o zonă "nefrecventabilă" pentru multe mișcări de eliberare sau grupări militante non-salafiste. Atacurile sinucigașe au devenit sinonime cu terorismul într-atât de mult, încât unii și-au dat seama că nu vor mai fi considerați niciodată niște "luptători pentru libertate" dacă atacau cu veste de sinucigaș, ci ar fi fost etichetați doar drept fanatici. Când lumea deplângea catastrofa din Manhattan, mulți și-au dat seama instinctiv că valurile bat acum în altă direcție.

Mohammad Hussein Fadlallah, spiritus rector al celor mai radicali șiiți libanezi, a identificat acea nouă direcție. "Nimic nu poate justifica uciderea a mii de civili nevinovați", a spus el. "Nicio religie nu justifică așa ceva."^[xvi]

Totuși, pentru mulți jihadiști salafiști era doar începutul. Câmpul lor de luptă s-a transformat într-un război total, un război global în care civilii sunt considerați, în mod natural, dușmani, adică parte a unui complex "militar-industrial" mondial. Cum spune unul dintre teroriștii cu bombă transatlantici care au eșuat în 2008: "Nu vizăm civili nevinovați, ci țintim obiective economice și militare."^[xvii] De fapt, viza turiști și oameni de afaceri, dar era prea beat de ipocrizie pentru a vedea acest lucru.

Așadar, în vreme ce atacul sinucigaș din 11 septembrie a fost, în parte, consecința unui cult martiric la crearea căruia au ajutat clericii șiiți precum Fadlallah, acea viziune a martiriului a cunoscut o mutație, iar locul unde s-a simțit cel mai dureros această mutație a fost în atmosfera violentă a Irakului.

Citiți prefața acestei cărți aici.