Viața gardienei-șefe de la Auschwitz - Gardiana de la Auschwitz

Citiți un fragment din această carte aici.



Maria Mandl s-a născut în 1912 în localitatea Münzkirchen din Austria Superioară, în apropierea graniței cu Germania, și a murit în 1948, executată pentru crime de război într-o închisoare din Cracovia, nu departe de Auschwitz.

Această carte este despre viața ei, o viață care ar fi putut să se desfășoare normal, dacă Maria Mandl n-ar fi luat decizia să intre în SS și să-și construiască o carieră, urcând în ierarhia sistemului de represiune din lagărele naziste. Această decizie a dus-o la eșafod la sfârșitul războiului, dar, până atunci, ascensiunea ei a însemnat moartea a zeci de mii de oameni, trimiși la camerele de gazare sau exterminați prin muncă. Traiul deținuților în lagărele de concentrare-exterminare a însemnat tortură, zi de zi, prin metode dintre cele mai diabolice, nu în ultimul rând prin condițiile inumane în care erau obligați să trăiască.

Din cei 36 de ani ai vieții ei, Maria Mandl a lucrat șase ca gardiană în lagărele naziste, ajungând în cea mai înaltă poziție pe care o femeie o putea ocupa în sistemul de exterminare al celui de-Al Treilea Reich: gardiană-șefă la Auschwitz-Birkenau. În 1938, și-a început cariera ca simplă supraveghetoare la Lichtenburg, unul dintre lagărele nou-înființate pentru femei, și a început să se evidențieze rapid. Fata drăguță de la țară, crescută într-o familie cumsecade, și-a impresionat superiorii prin organizare și, mai ales, prin cruzimea fără limite de care putea să dea dovadă. Ascensiunea în carieră n-a fost simplă, dar a reușit, în cele din urmă, să ajungă în vârf, stăpâna secțiunii pentru femei a lagărului Auschwitz-Birkenau, cu drept de viață și de moarte asupra a zeci de mii de victime încarcerate. Ajunsă în această poziție, putea să facă tot ce voia cu oricine îi ieșea în cale: să bată, să tortureze, să dea o bucată de pâine, să înființeze o orchestră, să ofere favoruri și să participe la selecțiile prin care victimele - femeile și copiii care nu erau în stare să muncească - erau trimise la camerele de gazare.

Întrebarea tulburătoare care se naște este: "Cum poate cineva cu o viață absolut obișnuită să ajungă foarte repede un criminal în masă?"

Autoarea cărții, Susan J. Eischeid, urmărește parcursul Mariei Mandl, încercând să obțină un răspuns la această întrebare și la încă una: "Ce fel de om este acesta?"

Când era în culmea puterii, în poziția de șefă la Auschwitz-Birkenau, Maria Mandl obișnuia să călărească pe aleea principală a lagărului, savurând imaginea infernului asupra căruia stăpânea, de la barăcile deținutelor la clădirile administrative și la crematorii.

În același timp, în lagărul pentru bărbați de alături, un tânăr evreu, deportat din Italia, încerca să facă tot ceea ce era posibil pentru a mai supraviețui încă o zi. Tânărul a avut șansa să scape cu viață, petrecând aproape un an în lagăr, și să se întoarcă în țară. În 1947, la doi ani după sfârșitul războiului, avea să publice o carte care va zgudui lumea, în care pune aceeași întrebare, dar într-un alt sens: Mai este oare acesta un om?

Primo Levi, autorul cărții, supraviețuitorul de la Auschwitz, se întreabă dacă cei care au suferit inimaginabilul în lagărele naziste - cei care au pierdut totul, cei care au fost deposedați de tot ceea ce ar fi putut să le mai dea o fărâmă de demnitate, cei care nu mai aveau decât o existență de sclav până să ajungă la camerele de gazare - mai puteau fi considerați oameni. Cartea lui, una dintre primele publicate despre Auschwitz, n-a avut ecou de la început, pentru că era prea devreme, iar lumea încerca să uite ororile războiului. Totuși, după câțiva ani, cartea lui Primo Levi a rupt barierele uitării și a mișcat conștiințe în toată lumea. În 1947, când Primo Levi a publicat Mai este oare acesta un om?, Maria Mandl a fost arestată și extrădată în Polonia pentru a fi judecată. Fostul comandant al lagărului, Rudolf Höss, fusese deja condamnat și executat chiar în incinta lagărului de la Auschwitz.

Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr de exterminare și muncă forțată (de fapt, un complex de lagăre principale și de lagăre-satelit), a fost construit pornind de la o cazarmă a armatei poloneze. După ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, aici au fost aduși prizonieri politici polonezi.

Amplasamentul favorabil și accesul ușor din toată Europa, pe calea ferată, au fost factorii determinanți care au făcut ca liderii naziști să decidă dezvoltarea la Auschwitz - Oświęcim pentru polonezi - a lagărului principal în cadrul "soluției finale", exterminarea tuturor evreilor din Europa aflată sub controlul Germaniei lui Adolf Hitler. Auschwitz a devenit sinonim cu Holocaustul, și aici au fost uciși peste un milion de evrei, dar și alte grupuri, printre care polonezi și romi.

Decizia de punere în aplicare a "soluției finale" - lichidarea evreilor, în limbajul ideologiei antisemite naziste - a fost luată în ianuarie 1942 la Conferința de la Wannsee, o suburbie a Berlinului. Liderii principalelor instituții naziste s-au întâlnit aici pentru a elabora planurile exterminării evreilor din Europa. Planul adoptat prevedea deportarea evreilor în lagăre de concentrare și de exterminare, precum și munca forțată și uciderea în masă a victimelor în camerele de gazare. SS a fost organizația desemnată să conducă întreaga operațiune.

În acest plan de ucidere sistematică și industrială a evreilor, dar și a altor grupuri indezirabile, Maria Mandl a ajuns să joace un rol important. A urcat în ierarhie, s-a specializat în diverse lagăre și a devenit gardiana-șefă - sau supraveghetoarea-șefă - a lagărului pentru femei de la Auschwitz-Birkenau, cea mai înaltă poziție pentru o femeie în SS.

Pentru a înțelege acest parcurs, Susan J. Eischeid, autoarea biografiei, a petrecut decenii studiind arhivele, a vorbit cu martorii, a mers în locurile în care a trăit și a lucrat Maria Mandl, s-a întâlnit cu supraviețuitorii și a vizitat închisoarea din Polonia unde a fost executată. Rezultatul este o biografie uimitoare prin bogăția informației, care dezvăluie o personalitate contradictorie. Familia Mandl n-a fost o familie nazistă. În tinerețe, Maria a pierdut o slujbă de funcționar tocmai din cauză că regimul nazist nu-i considera familia de încredere. Logodnicul ei, care dorea să-și facă o carieră în Germania nazistă, a părăsit-o pentru a nu-și crea complicații.

La rândul ei, când a fost nevoită să aleagă pe ce drum să meargă în viață, Maria Mandl n-a ezitat să se înroleze în SS cu prima ocazie. Pregătirea în lagărele în care și-a început cariera a fost dură, Maria Mandl începând să exerseze cruzimea ca pe o metodă de lucru de fiecare zi. În cele din urmă, a devenit "Bestia de la Auschwitz", cea care a bătut, a torturat, a supervizat experimente medicale oribile și a semnat listele pentru trimiterea la camerele de gazare a mii de femei.

În același timp, a înființat o orchestră în lagăr, formată din prizoniere. Când Maria Mandl a ajuns la Auschwitz, a observat că în lagărul pentru bărbați funcționau orchestre care cântau pentru plăcerea gardienilor SS la diverse evenimente, dar nu numai atât: era și o nouă metodă de tortură pentru deținuți. Muzica orchestrei se auzea la plecarea la muncă și la întoarcerea oamenilor epuizați, care trebuiau să fie foarte atenți să țină pasul cu ritmul melodiei, ceea ce era un calvar în plus. Oricine greșea era smuls din rând, câinii erau asmuțiți și încasa lovituri de bici sau de baston. Orchestrele erau folosite și la venirea unor noi transporturi în lagăr, pentru a da iluzia normalității într-un loc care funcționa cu scopul uciderii tuturor celor aduși acolo.

Maria Mandl și-a dorit o orchestră și în lagărul pentru femei și a obținut-o. Sunt mărturii care spun că îi plăcea să asculte muzică. Membrele orchestrei au avut parte de un trai mai bun, pe care Maria Mandl l-a asigurat. În schimb, cerea ca orchestra să repete toată ziua și să fie gata în orice moment să-i prezente un spectacol. Venirea unei muziciene profesioniste în lagăr, Alma Rosé, a adus o calitate mai bună în prestația orchestrei, iar spectacolele au devenit mult mai dese.

Cu toate acestea, oricât de bine ar fi ajuns orchestra să cânte, ea funcționa într-un lagăr de exterminare. Fericiți după fiecare concert, gardienii conduceau procesele de selecție, oamenii erau torturați la fel ca înainte și mureau la fel ca înainte. La fel s-a întâmplat și cu Alma Rosé, care a murit de boală după numai câteva luni, moartea ei reprezentând o lovitură grea pentru orchestră.

Maria Mandl are și momente în care dă dovadă de compasiune, iar autoarea cărții nu omite aceste mărturii favorabile Mariei Mandl. Sunt declarații care arată că ea a oferit unor deținuți șansa de a mai trăi, în special unor copii, care au fost scoși din rândurile celor care mergeau la gazare. Altora le-a oferit mâncare sau diverse cadouri, dar totul nu era decât o amânare. După o vreme, victimele tot la camera de gazare ajungeau. De obicei, femeile în vârstă, cele însărcinate și cele cu copii mici mergeau, după coborârea din tren, direct la camerele de gazare, cei care efectuau selecția - printre care și Maria Mendl, care-l însoțea pe sinistrul doctor Josef Mengele - considerând că nu puteau munci. Transporturi întregi - cum au fost cele ale evreilor maghiari din 1944 - au fost trimise direct la moarte, pentru că lagărul era prea aglomerat.

În timpul procesului, Maria Mandl și-a negat responsabilitatea în cadrul mecanismului de ucidere în masă la care a participat și pe care l-a condus. A murit strigând în poloneză "Polonia trăiește!", un alt paradox. Greu de înțeles și de explicat de ce a făcut acest lucru.

Ceea ce reiese din biografia Mariei Mandl este tulburător. A intrat ca o fată obișnuită într-un tărâm al violenței absolute, al crimei în masă, unde nimic nu se mai raportează la valorile normale în orice societate. Regimul nazist a impus această violență drept o nouă normă socială, iar lagărele au fost locul în care uciderea a fost organizată pe baze industriale. Mulți au acceptat acest lucru și au devenit parte a mecanismului, spunând apoi că au fost doar niște birocrați care au respectat legile și ordinele primite. În condițiile în care crima, sub orice justificare, devine regulă în stat, umanitatea din mulți oameni obișnuiți dispare, iar acești oameni vor deveni criminali fără să se considere responsabili pentru nimic. Biografia Mariei Mandl, supraveghetoarea-șefă de la Auschwitz, este un exemplu, dar mai sunt multe, foarte multe altele.

Citiți un fragment din această carte aici.