Cuvinte locuite și harul poeziei

Citiți un fragment din această carte aici.


Apărut la editura Scrisul Românesc, în 2006, volumul Cuvinte locuite e un concentrat de artă poetică, în care poezia se auto-teoretizează, devenind pentru Carmen Firan o gazdă confortabilă. Așa cum sugerează titlul volumului, autoarea își mută locuința în cuvinte. Materialitatea sau greutatea lor devine o măsură a harului poetic.

Scrisă cu talent, poezia lui Carmen Firan este pre-gândită, pusă la cale, premeditată, emoția se subordonează unui periplu narativ, după cum proza autoarei este străbătută de fiorul poeziei. Ȋn fapt, scrisul lui Carmen Firan își schimbă doar sintaxa, de la un gen literar la altul, respirând mereu o poezie de idei însoțită de un scenariu manifest, abstract sau criptic.

Condiția artistului se află într-o legătură intrinsecă cu temele iubirii și ale morții, reliefate pe o suită de motive ce caracterizează universul cuvintelor: destinul, zodiacul, anotimpul, sentimentul singurătății, al îmbătrânirii, culoarea, angoasa trecerii, pasărea-suflet, șarpele casei, tăcerea, orizontul - ca portal între lumea concretă și virtualitatea visului, a creației sau a morții, somnul - ca tărâm al morții...

Volumul cuprinde două colecții de poezii, Cămașa de apă și Cuvinte locuite, ce gravitează în jurul unor idei elaborate în poeziile artă poetică: "cămașa de apă", "stele și cruci", "între revelație și nebunie".

Cămașa de apă asistă nașterea poeziei, e un psalm închinat cuvântului ca unui zeu păgân - "păcătosul de sfânt". Te muți în cerul lui, ignorând cele zece porunci și profețiile părinților. O naștere apocaliptică, "după potop și înaintea dezghețului", "între noapte și zi", trimite la ora creației, Ora Lupului (din filmul lui Ingmar Bergman). Scrisul e un har garantat cu ironie de ursitoare, pentru că e damnat unei ere nefericite - într-o țară pustiită, la intersecția dintre imperii - când cuvintele erau dislocate și golite de sensuri: "niciun cuvânt nu era la locul lui". Poeta se auto persiflează, numindu-se "un chiriaș norocos" al cuvintelor locuite, în fapt, condamnat să plătească în moneda deziluziilor și a singurătății pentru un spațiu strâmt și neconfortabil, bântuit de strigoii "nerostirilor", a cuvintelor rămase nescrise. Cuvintele îi lasă pervers pe limbă "gustul propriei slăbiciuni", o stăpânesc, proclamându-și visceral inscripțiile - "tatuaje pe artere deschise", penetrând toate elementele - "vocale de aer, consoane de pământ". Ca o placentă, cămașa de apă o învăluie sonor într-un registru alunecos și iluzoriu ce camuflează răni și mimează libertatea din încheieturi.

Condiția artistului pare a fi pecetluită de la naștere, într-o dimensiune orfică. În noaptea cu "stele și cruci" (titlul poeziei), fiare cu ochii fosforescenți - cuvintele - "forfoteau în grădina din spate", și se cereau îmblânzite, plăsmuite, pentru a nu dezamăgi. Mutarea "în cuvinte" înseamnă retragerea sau distanțarea de lume. Casa melcului cu ferestrele orientate spre sud semnifică universul ezoteric care deschide perspective transcendentale asupra lumii - o "vedere totală: cimitirul pe deal, oceanul la picioare". Cuvintele retrase în melc devin emanații ale tăcerii, iar spiritul e arestat in sticle: " sufletul turnat în sticle plutește la întâmplare".

În poezia "între revelație și nebunie", asistăm la o revoltă a cuvintelor ce se întrupează și mor în scenarii apocaliptice: un măcel al cuvintelor istovite prin repetare și scandare, descărnate de sensuri, materie în putrefacție, disoluție. În imagini naturaliste, regnurile și universul sonor al cuvintelor se contopesc organic în scenarii viscerale: "vocale scurte, cu gatul tăiat", "resturi stelare", "litere îngâmfate, creste de munți și încurcături de alge".

Semnele de punctuație lipsesc în poezia lui Carmen Firan, lăsând loc interpretării și împerecherii subiective a cuvintelor. Doar poezia "întâlnire" marchează câteva semne ce trădează un dialog retoric între poetă și "cuvintele locuite" - în fapt, o "întâlnire" cu erosul platonician al poeziei: "ai venit pe seară / casei mele îi fugise pragul". Creația transcende singurătatea, sugerată metaforic de fuga pragului casei. Stăpânirea cuvintelor e un sentiment de elevație ce pune, expresionist, poeta în relație cu muntele strivitor de piatră și copacul ce crește până la cer, spărgând tavanul.

Li se cere cuvintelor să devină "necuvinte", mai bine să "tacă", în poezia "disimulări". Retorica bombastică și șchioapă, de circumstanță, e înlocuită cu sinceritatea tăcerii, într-o simplă poezie de notație, ce rezidă în gândul ascuns din scaunul unui terapeut sau într-un buchet modest de trandafiri vânduți la duzină într-o benzinărie. Tehnica tăcerii - ca manifest poetic de purificare a cuvântului - e reluată în "tirania cuvintelor". Cuvintele se golesc de sensuri, începând să fie "locuite" de chiriași nepoftiți, prin scandare, repetare sau trivializare. Într-o metaforă personificatoare, cuvântul își rupe lanțurile și fuge cu prima silabă.

Poezia "banchetul" ne invită la un ospăț de cuvinte servite "în porțelanuri chinezești și cristaluri boemice". Precum arta culinară, arta cuvintelor este combinatorică - într-un festin alchimic de stări, sentimente și idei. Cuvintele se revarsă din cutia Pandorei și se oferă pe tăvi în cele mai sofisticate "feluri" de vanități: "încercăm pe vârful limbii trădarea / cu gust de iepure împănat...". Beția de cuvinte sforăitoare e concretizată în "feluri de rostire, de adorație sau lamentare", doar stările neplăcute sunt drămuite și izolate: spaima e înghețată în aspic, umilința e servită pe farfurii mici, răbdarea se alterează în miros de Roquefort. Concluzia banchetului de cuvinte e rostită în metafore culinare: "ne sleiește mințile și ne ghiftuiește sufletul".

Tema morții e diversificată, ca măsură a unui timp relativ al trecerii, al iubirii, al singurătății sau al absenței. Poeta face lauda somnului - ca sursă a creației. Somnul cu deschiderea sa spre absolut este un tărâm al morții, în sens blagian. Limba somnului este "o îngerească veche" în poezia "păzitorul de vise". Visul cu incongruențele sale se exprimă într-o limbă arhaică, neînțeleasă, inefabilă, așa cum "limba moartă" a poeziei se naște subliminal trecând "ilegal" granița subconștientului. Păzitorul de vise e un vameș cumsecade ce lasă cuvintele adunate în memorii colective să treacă în poezie. Dar limba "poezească" - cum o numește Nichita - e pe cale de dispariție, "nu se alege decât praf de stele" din ea. "Limba moartă" a poeziei este limba cuvintelor pure, originare, adică întocmai universul "necuvintelor" lui Nichita Stănescu. Limba somnului e metamorfică, precum limba poeziei - cu fiecare locatar, cuvintele capătă noi sensuri și culori: "în fiecare vis vorbesc altă limbă / și în fiecare limbă cuvintele au altă culoare". Somnul ne protejează de seducția morților, el "vine dintr-un instinct de apărare". În poezia "Resturi", visul e un spațiu de mistere în care cei plecați "se învârtesc amețitor peste frunțile noastre" declanșând o furtună a lucrurilor lăsate de ei neterminate.

Există un tărâm oniric al morții prin care răzbate o sete de cunoaștere ce nu poate fi potolită: " în vis v-am spus tot ce era de spus". În poezia "onirică", cerul e condensat suprarealist într-o ceașcă albastră de divinație, locuită de poeta - însetată - ce levitează prin marea ei singurătate: "eram singura locuitoare / într-o ceașcă albastră / mi-era sete / și nici o sete nu poate fi potolită cu adevărat". Vechile iubiri survolează deasupra orașului ca niște dementori, într-o furtună de ploaie anti-gravitațională. Bărbații cu gâturile alungite de păsări suferă și ei de singurătate - aceeași singurătate a creatorului, motiv dezvoltat ulterior de autoare în romanul Singurătatea bărbaților. Imaginea universului concentrat într-o ceașcă revine în poezia "după-amiază tihnită". "Coborârea" ființei e surprinsă într-o "natură moartă", în care obiectele se află într-o stare de stază și de tihnă - "tihna" necesară dinaintea Marii Călătorii. O altă coborâre în pământ și (ano)timp e reluată în poezia "coborâri". Frigul, vulnerabilitatea ființei împușcate de firul ierbii devin stări ale "toamnei" care "vine încovoiată". Scrisul este și el de pământ, "neauzit", dar uneltele lui, mâinile, îmbătrânesc ultimele, odată cu amintirea mamei: "mă trezesc încolțită de frig / mai bătrână decât mâinile mele / decât mama mea".

În poezia "curând", moartea este redusă la cuvânt, așa cum la început a fost Cuvântul. Sfârșitul se vrea un "miracol cinic", rapid, fără efort, oficiat simbolic de leii devoratori - ce întruchipează iubirea la Nichita Stănescu - "Leoaică tânără, iubirea". Despărțirea de lume înseamnă despărțirea de poezie, ultimul sunet auzit este "scrâșnetul poemului" dintre fălcile tinere ale puilor de lei: "tu nu crezi în cuvântul devorator / până la contopirea sufletului cu sunetul / nu vei auzi decât scrâșnetul poemului / în fălcile lor tinere".

Eros și Tanathos se îngemănează în poezia "în contra-anotimp". Viața și moartea sunt trecătoare precum anotimpurile, doar iubirea mai leagă "vara" și "iarna" prin tunelul luminos al amintirilor. Ȋntunecimea morții este doar o făcătură sau un ritual al lumescului - palmele ce acoperă ochii, perdelele trase la fereastră - gesturi de contrast care țin la distanță contra-anotimpul, scufundat în lumina orbitoare a zăpezilor, "din care nimeni nu s-a mai întors niciodată".

Sentimentul morții survine festiv și apocaliptic în "care alegorice" în poezia "sărbători". Un bâlci al deșertăciunilor, lumea se dezagregă triumfal, înveșmântată în costume de "paradă", în pași măsurați de "sărbători", cu aceeași punctualitate cu care morții sunt invocați la sărindare. Pentru vii sau pentru morți, la "sărbători", "din carul de foc moartea pocnește din bice".

Una dintre cele mai interesante poezii ale volumului, "joc", profilează o tonalitate de basm sau de snoavă. Moartea ca "joc" se insinuează arghezian. Jocul e întruchipat de o bătrână ce părând neputincioasă stârnește mila poetei ce ar vrea să-și schimbe gâtul de piatră într-unul de pasăre Motivul păsării - suflet e un simbol al persistenței nostalgice în rânduiala lumească. Dar jocul "de-a v-ați ascunselea" e dur, înscris în piatră. Ca un sucub - "obosită de supt și de ros" - moartea își urmează ritualul: "- pune-ți gâtul de piatră la loc / nu vezi că vreau doar să mă joc?" În poezia "reîncarnare", nașterea și moartea se întâlnesc în cerul din pântecul mamei; nașterea e o cădere din Paradis, iar moartea e o cădere inversă a sufletului "cu trupul unei păsări moarte".

În poezia "absență", moartea sălășluiește în tremurul podelelor, prin funduri de sertare, în fotografii cu colțul rupt. Moartea este o absență eternizată, care ne face să privim mereu în jos, în gol, pentru că timpul a fost "oprit fără rost/doar spre a ne îngenunchea privirea".

Poezia "culorile au încă sunete și culori" încheie ciclul Cuvinte locuite într-o cheie optimistă. Moartea este un tranzit către o existență sinestezică în care simțurile se amalgamează. E o închidere dogmatică în "ou", o întoarcere la starea de increat, în care sunetele și culorile se confundă într-o lume răsturnată - unde orbii psihopompi sunt singurii care văd și te trec, acolo unde te așteaptă cerberul: "orbii mă trec strada/mă trec cu vederea". Există un timp al morții reprezentat metaforic de limba unui orologiu care se mișcă în unități de suflet, dar acest timp poate fi întârziat de cuvânt: "vă scriu: / îndepărtați-vă de moarte"

În poezia "anul câinelui", poeta se regăsește aniversar la intersecția zodiacelor: anul chinezesc al câinelui și constelația săgetătorului. Prin dilatare cosmică, fiecare aniversare e o repetiție a Marii Călătorii - "măsor pământul cu mâna". În zborul ei transcendental, autoarea are la îndemână două vahane: "câinele de lemn" - ce simbolizează creativitatea - și centaurul cu spiritul său căutător și vizionar. Amânarea plecării reprezintă "frica de-a vedea capătul drumului", într-un sugestiv cadru expresionist unde "morții dragi mă vor ține de mână / luminând ca păpădiile câmpia scăldată de lună".

Locuim în obiecte și suntem trădați de ele, la fel cum locuim și suntem trădați de cuvinte. În poezia "moșteniri", moartea se prelungește în viață prin obiectele des-suflețite, în timp, de amprentele și energia noastră, pentru că ele încep să-și caute un nou chiriaș.

Unele poezii sunt concentrate de motive. În "piatră și rouă", amintirile "spălate cu apă de îngeri", decantate de vanități, de pierderi sau părăsiri evocă nostalgic un timp ce se vrea întors - prin imaginea clepsidrei care "își trage înapoi nisipul fierbinte". Poezia e dedicată Ninei Cassian, pentru că iubirea și poezia sunt îngemănate până la confundare: "prin sângele tău curg bărbați și cuvinte". Starea de poesis decurge firesc din iubire. Piatra și roua sunt elemente antitetice ce vorbesc despre durabilitatea și inefabilul creației, despre moarte și sufletul care se desprinde de piatră și devine rouă; din nou motivul păsării - suflet: "țâșnește o pasăre de rouă și piatră / - etern luminoasă / sublim disperată/".

În poezia "chipuri" sentimentul iubirii, ca stare de elevație, se înfiripează livresc - "la început între noi nu erau decât cuvinte" - efemere precum "corăbiile de hârtie". Iubirea "de cuvinte" e o iubire narcisică, în oglindă, o proiecție a sinelui în celălalt, o proiecție "înțeleaptă", singura care poate întreține iubirea. Când devine o dulce închipuire sau amăgire, iubirea se aplatizează ca un orizont la apus: "orizontul peticit cu amintirile mele / în care se înroșesc ochii".

Registrul poetic se schimbă pe măsură ce motivele se alătură în colaje narative sau coregrafice. "Dezghețul" menționat în "stele și cruci" survine într-o notă nostalgic - ironică, într-o falsă poezie de notație a lumii noi, "scrisoare din metropola lumii", redată pe un ton epistolar. Babelul new-yorkez e un omphalos al lumii, un concentrat de rase, mirosuri, culori și amintiri, un imperiu de "muți și "orbi" ce frizează "cumințenia" și "mulțumirea", al spleen-ului, depresiilor și amăgirilor: la muzeul MOMA, vinerea "intrarea e liberă/la fel și noi". Prea-plinul existențial are un singur mare gol: ne bântuie irezistibil cuvântul "dor" ce nu are corespondent în " nici un dicționar de bună purtare". Ȋn poezia "față în față", subțierea iubirii se alătură motivului "șarpele casei". Într-o coregrafie simbolistă, cuplul se confruntă și destramă în zgomotele asurzitoare și amenințătoare ale străzii - "umbre subțiate în doi balerini de fum", pentru că spiritul protector al casei și-a încheiat misiunea: "într-un colț pândește cinic / șarpele casei / zilei de ieri".

Poezia lui Carmen Firan nu e decantarea pură a unei emoții, ci fabricarea ei într-un spațiu de idei, elaborat, arhitecturat, un act de auto-reflecție lucidă. Modalitatea estetică e un expresionism verbal - ce decurge din forța și expresivitatea cuvintelor - și unul plastic ce evocă imagistic setea de absolut și relaționarea cu cosmosul.

Citiți un fragment din această carte aici.