Detaliile sfioase ale unor epoci apuse - Feronerie. București, 1890-1945

Citiți un fragment din această carte aici.


Știți bancul cu "Spuneți denumirea din trei litere pentru un metal? Răspuns: "Fer!"? Acum provoacă zâmbete, dar, de fapt, această variantă era chiar mai aproape de originea cuvântului (lat. ferum), de la care provine de altfel și cuvântul "feronerie", chiar dacă indirect, pe filieră franceză.

Aceste gânduri șugubețe mi-au venit atunci când mi-au căzut ochii pe o reclamă din perioada antebelică în care aceasta era forma acceptată. Căci încă de pe atunci reclama era sufletul comerțului, așa că arhitecta Dorothée Hasnaș și istoricul Ciprian Plăiașu, autorii acestui frumos volum numit Feronerie. București, 1890-1945 (Editura Universitară "Ion Mincu", 2024), au adunat pentru noi ilustrații ale unor oferte și cataloage de lucrări metalici, de fier și nu numai.

Cartea, unitară la nivelul demersului educativ privind istoria arhitecturii bucureștene, se împarte în două aripi, complementare în atingerea acestui scop. Acestea funcționează pe un stil de tip senviș, întrepătrunzându-se de-a lungul cărții pentru a crea o imagine stereoscopică, istorică și arhitecturală, asupra temelor abordate.

Prima parte ne inițiază în stilurile arhitectonice ale Bucureștiului, cu accent asupra evoluției construcțiilor civile moderne. Un merit de remarcat este că nu accentuează situația patrimoniului eclezial, adică a lăcașelor de cult. Ne sunt prezentate în condiții grafice excelente diverse detalii pentru a ne ajuta să înțelegem și să identificăm nu doar etapele principale, cât și contextul istoric, economic și mai ales cultural în care s-au dezvoltat cartiere fermecătoare din București.

Avem astfel o scurtă istorie a capitalei din punctul de vedere al actualului locuitor, adică a patrimoniului care este vizibil, nu a istoriei din cronici. Aflăm, de exemplu, că istoria începe propriu-zis după marele incendiu din 1847, care a distrus o parte semnificativă a vechiului București, lăsând astfel cale liberă celui modern.

Amprenta specifică a acestui București alternativ este "legătura directă între comanditar și arhitect" (p. 9), altfel spus, direcția pe care proprietarii, adesea culți și cu gusturi educate, o imprimau unor arhitecți care, la rândul lor, aveau îndeajuns de multă creativitate și îndrăzneală stilistică pentru a le actualiza.

Trebuie spus că aceste case sunt actualmente în zone bune ale Bucureștiului, cele în care îndeobște se cer chirii mari. Bineînțeles, despre Bucureștiul hidos desfigurat de construcțiile comuniste ieftine, urâte și neconfortabile autorii nu au atât de multe de spus, lăsând bucureștenilor privilegiul să găsească căi de înfrumusețare sau cel puțin de suportare. În treacăt fie spus, cred că o soluție ar fi încurajarea artei murale care ar putea oferi o posibilă salvare din urâțenia gri. Aflăm, de exemplu, despre stilurile arhitecturale din București, cum ar fi stilul românesc cu a sa reinterpretare cultă a tradițiilor populare și balcanice locale, stilurile perioadei Belle Epoque de proveniență franceză sau superbul stil numit "eclectic", acel amestec imaginativ de influențe care domină și în care diferența față de prost gust este dată doar de intuiția arhitectului și de cultura comanditarilor de atunci. Nu în ultimul rând, modernismul este un stil care a început în perioada interbelică și care a lăsat câteva amprente mai puțin cunoscute, dintre care se remarcă Palatul Telefoanelor. Mai sunt inventariate și stiluri mai puțin cunoscute precum stilul "pachebot", regionalismul balcanic (important de menționat, având în vedere obsesia românilor de a nega că aparțin acestei zone culturale), stilul mediteraneean (probabil pentru cei care, atunci ca și cum, ar dori să aducă Grecia și Italia din vacanță permanent acasă).

Un detaliu care mi-a plăcut mult a fost cel dedicat gardurilor. Realizate din fier forjat sau din fontă și fixate în socluri din similipiatră, un ciment preferat în epoca interbelică, acestea aveau rolul de a marca proprietățile, dar într-un mod prietenos. Ele nu trebuiau să blocheze privirea, ci să o conducă prietenos către frumusețile feroneriei ușii de la intrare sau a marchizelor. Important, soclurile erau generoase, astfel că trecătorul obosit putea să se odihnească un pic.

A doua parte, una cumva de micro-istorie, ne introduce mai precis în lumea manufacturierilor. Răzbate mândria acelor meșteri și a antreprenorilor din vremuri apuse, aflând detalii despre dezvoltarea de la zero a unor afaceri prelucrătoare și, mai ales, a unor abilități practice într-o Românie aflată în avânt. Cunoaștem astfel adevărate dinastii de antreprenori, detalii despre specializările lor și ne putem imagina pentru o clipă cum ar fi să ne proiectăm o casă pentru noi înșine în baza cataloagelor istorice. ale fabricilor din epocă cu nume precum: "F Weigel - Atelier pentru construcțiuni de fer", "I. Haug - Construcțiuni de fer, lucrări de artă" sau Al. Dumitriu. Acestuia din urmă i se face un portret binemeritat: cu o formare internațională la Berlin, Viena, Dresda sau Paris, acesta s-a specializat în lucrări de înaltă complexitate, în special cavaleri în armuri, dintre care cea mai celebră este statuia Sfântului Dumitru de pe clădirea Primăriei Sectorului 1, fără a neglija propria sa locuință, "Casa cu omul de aramă", situată pe str. Episcop Radu (p.111). Ni se oferă și statistici ale evoluției etnice în această branșă, aflând de exemplu că la sfârșitul secolului XIX, majoritatea tinichigeriilor erau deținute de familii evreiești, pentru ca, încet, încet, în perioada interbelică aproape un sfert dintre tinichigii să fie români. În acest context aflăm și portretul luminos al lui Adolf Solomon, care a creat Școala Ciocanul, care avea ca scop să scoată din sărăcie copii prin meserii precum lăcătușerie, mecanică, instalații de calorifere, etc.

În mod deosebit mi-a plăcut ceva ce NU a făcut cartea: o odă elitelor economice bucureștene, în stilul ce era la modă din epoca tranziției care glorifica perioada de dinaintea comunismului. Da, vorbește despre comanditari, despre arhitecți și despre fabricanți de feronerie care au fost distruși de comunism, însă vorbește despre acea epocă în termenii unei normalități, cu bune și cu rele, nu ca despre o epocă de aur a istoriei moderne românești.

Legat de acest frumos, cartea ne presară, chiar dacă pe plan secund, și aspecte de frumos moral mai puțin evidente, de la mândria propriei meserii la școli care dau o meserie ce funcționează realmente ca ascensor social și nu sunt doar fabrici de șomeri, sau la elemente de arhitectură cum sunt gardurile care invită trecătorul obosit să se hodinească puțin.

Un alt merit al cărții sunt fotografiile făcute în locație. Efortul de documentare a meritat, pentru că putem vedea in situ tot ceea ce se discută, cu exemple bine alese, așadar, vorbim despre o sursă primară de informații arhitecturale, nu despre o regurgitare din surse livrești. Fotografiile realizate de arhitecta Andreea Cel Mare nu doar că surprind delicat subiectele lor, în momente ale zilei în care detaliile arhitecturale și de feronerie sunt îmbrăcate în cele mai frumoase haine de lumină, dar, foarte important, nu sunt obsedate să le izoleze, ci le încadrează în țesutul urban viu al Bucureștiului, cu tot cu graffiti sau, din păcate, cu aerul de decrepitudine pe care îl au multe case frumoase din capitală.

Așadar, Feronerie funcționează excelent ca o introducere în istoria arhitecturală a Bucureștiului. Dar, ca orice introducere reușită, meritul ei este că atenția noastră la detalii va fi mult accentuată după ce o vom fi parcurs-o. Vom aprecia istoria ascunsă în micile obiecte sau pe străzile șic care au mai rămas prin capitală. La un nivel mai larg, vom învăța să privim dincolo de urâțenia comunistă spre ceea ce a fost acest oraș și, nu în ultimul rând, cartea ne îndeamnă să nu uităm că putem nu doar să menținem în mod activ frumosul acestor piese de mobilier, ci și să îl extindem.

Citiți un fragment din această carte aici.