Feronerie. București 1890-1945

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Cartea urmărește evoluția feroneriei decorative în arhitectura bucureșteană, punând în lumină contextul social, economic și artistic al perioadei. Volumul explorează rolul feroneriei în definirea identității urbane a capitalei, de la rafinamentul detaliilor Belle Époque la sobrietatea stilurilor moderniste interbelice. Printr-o combinație de observații istorice, arhitecturale și culturale, cartea ilustrează influențele occidentale și adaptările locale. Descoperim astfel că, în perioada respectivă, aceleași ateliere de meșteșugari realizau detaliile de feronerie, indiferent de stilul arhitectural al imobilului. Lucrarea include exemple reprezentative de clădiri rezidențiale și publice, însoțite de 120 de imagini și un tur dedicat străzii Polonă. Este o incursiune captivantă în istoria Bucureștiului, văzută prin prisma unui detaliu aparent minor, dar esențial în conturarea patrimoniului arhitectural al orașului.


Spre deosebire de orașele românești din Ardeal, care făceau parte din Imperiul Austro-Ungar și preluau direct modele din vestul Europei, în București s-au suprapus și unit în timp influențe aduse de otomanii care au stat aici până la sfârșitul secolului XIX. Ne aflăm de cealaltă parte a Carpaților, la Poarta Orientului; astfel, curente precum Renașterea și Barocul au ajuns aici dinspre est, filtrate prin perspectiva Istanbulului, o capitală de imperiu extrem de cosmopolită.

După Războiul de Independență, elitele bucureștene s-au orientat către moda europeană - pariziană, vieneză sau germană - iar această tranziție a modelat atât arhitectura, cât și stilul de viață local. Astfel, detaliile arhitecturale s-au diversificat și integrat în curente punctuale, dar și-au păstrat eclectismul, fiind realizate de aceiași meșteșugari, indiferent dacă era vorba de stiluri moderniste sau neoromânești.

Cele mai vechi locuințe bucureștene, precum casa de târgoveț de pe Calea Șerban Vodă nr. 33 sau casa Melik (azi muzeul Th. Pallady), supraviețuitoare ale incendiului din 1847, reflectă tradițiile arhitecturale de secol XVIII-XIX. Flexibilitatea lor impresionantă le permite să răspundă cerințelor moderne, fie ca locuințe, fie ca spații comerciale, contrar apartamentelor contemporane, care deseori sunt proiectate rigid, fără adaptabilitate la schimbările stilului de viață. Din păcate, lipsa întreținerii și intervențiile nepotrivite afectează multe dintre aceste clădiri vechi, ștergând detalii și tehnici autentice.

Casele-vagon din mahalalele bucureștene de secol XIX

Cea mai veche tipologie de casa bucureșteană este casa-vagon, specifică mahalalelor din secolul XIX. Aceste locuințe economice au fost construite pe terenuri înguste, cu fațade scurte spre stradă și intrarea poziționată pe latura lungă, dinspre curte. În interior, camerele sunt dispuse în șir, cu trecere directă dintr-o "odaie" în alta, fără hol - de unde și denumirea de "casă-vagon". Inițial, aceste case aveau doar 2-3 camere, cu bucătăria și latrina amplasate în curte, dar prin anii '30, spațiile au fost extinse, iar funcțiunile esențiale integrate în interior.

Casele-vagon, construite de negustori sau funcționari, erau realizate din materiale relativ ieftine, de obicei cărămidă, și decorate cu elemente din ghips inspirate din Belle Époque: ghirlande florale, capete de fauni, arcuri rotunde sau frânte și pedimente deasupra ferestrelor. Multe dintre aceste case sunt dispuse două câte două, cu perete comuni (la calcan), iar colțurile dintre fațada de la stradă și latura de intrare sunt adesea rotunjite și ornamentate cu blazoane.

Curțile acestor locuințe erau pavate cu piatră de râu sau cărămidă refractară, protejate de garduri și porți din fier forjat, uneori personalizate cu monograme. O boltă de viță de vie adăuga un farmec rustic și dădea umbra vara. Deși inițial lipsite de elemente complexe de feronerie, multe case au fost ulterior îmbogățite cu marchize din fier forjat, în forme inspirate de Art Nouveau, precum coada de păun, scoica sau evantaiul, asemenea celor proiectate de Hector Guimard pentru metroul parizian. Unele case includ și veriere - mici copertine vitrate menite să protejeze intrarea de ploaie.

Aceste case-vagon pot fi admirate în zonele Batiștei, Icoanei, Armenească și Calea Călărași, rămânând o emblemă a mahalalelor bucureștene și un simbol al adaptabilității urbane.

(...)

Modernismul și Transformarea Arhitecturală a Bucureștiului

Tranziția de la Neoromânesc la Modernism

Stilul neoromânesc, influențat de romantismul național, marchează o etapă intermediară. În perioada interbelică, acesta adoptă treptat influențe moderniste, rezultând variante epurate influențate de regionalism, Art Deco și clasicism modern. Modernismul, la rândul său, devine expresia identității europene a României, promovând un stil urban și cosmopolit, democratizat ulterior.

Modernismul românesc s-a impus în special în orașele și zonele puternic urbanizate, acolo unde o clasă de mijloc tot mai consolidată dicta tendințele prin dorința de progres și preferințele cosmopolite. În acest context, modernismul s-a manifestat într-o varietate de forme - fie prin preluarea directă a influențelor occidentale, fie prin interpretări originale care au adaptat aceste curente sensibilităților locale.

Bucureștiul, cu ambiția sa de a rivaliza cu marile capitale ale Europei de Est, a fost epicentrul acestui curent, dar modernismul și-a găsit expresia și în alte orașe mari ale țării. Constanța, de exemplu, a beneficiat de dezvoltarea turismului și comerțului, în timp ce Ploieștiul a prosperat datorită investițiilor semnificative în industria petrolieră, atât din surse locale, cât și internaționale. Brașovul, propus după război ca posibilă capitală a României Mari, a cunoscut o creștere accelerată, devenind un centru industrial datorită complexului I.A.R. (Industria Aeronautică Română), dar și un important nod al turismului montan, datorită poziției sale strategice. Aceste orașe au funcționat ca veritabile laboratoare ale modernismului românesc, fiecare adaptând tendințele internaționale la contextul său unic economic, social și cultural.

Modernismul reprezintă apogeul modernității estetice, o expresie artistică matură ce depășește modelele istorice. Caracterizat de două atitudini culturale - una umanist-culturalistă, tolerantă față de tradiție, și alta raționalist-progresistă, radicală în negarea trecutului - modernismul arhitectural a integrat elemente precum funcționalismul, Art Deco-ul și regionalismul, si a generat o diversitate stilistică adaptată contextului local.

Diversele Ipostaze ale Modernismului Românesc

a. Stilul Internațional. Funcționalitate pură

Modernismul s-a impus ca un stil radical, eliminând decorul inutil și punând accent pe funcționalitate. Influențat de principiul "forma urmează funcția", acest curent a utilizat materiale industriale precum betonul, sticla și inoxul pentru a crea structuri simple, eficiente și adaptate unui stil de viață urbanizat. În perioada interbelică, Bucureștiul a devenit un centru al modernismului, reprezentat de arhitecți precum Horia Creangă, Marcel Iancu, Tiberiu Niga, Nicolae Nedelescu și Rudolf Fränkel.

Caracterizat de simplitatea geometrică, austeritatea decorului și accentul pe funcționalitate, modernismul românesc a îmbinat influențele internaționale cu sensibilități locale, generând ceea ce Mihaela Criticos numește un "modernism bine temperat." Exemple emblematice precum imobilele Malaxa și Scala reflectă acest echilibru între principiile moderniste și adaptările locale, influențate de tradițiile academice sau de Art Deco.

Horia Creangă, unul dintre cei mai influenți exponenți ai modernismului, scria despre lucrarea sa de referință, blocul ARO-Patria de pe Bulevardul Magheru:

"(...) am conceput ARO într-o noapte, dintr-un tot, ca în vis, în forma, volumetria pe care o vedem. Totul se înscrie într-o linie mare continuă, orizontală, în care se încadrează circulația vehiculelor."

b. Art Deco: Modernitatea geometrică

Art Deco-ul interbelic a introdus o estetică modernă și sofisticată, combinând linii geometrice clare cu ornamente stilizate. Palatul Telefoanelor și blocurile de pe bulevardul Dacia sunt exemple emblematice, reflectând optimismul economic al perioadei. Acest stil bucureștean se distinge prin elemente decorative precum zigzaguri, motive solare și feronerii elaborate, adaptate la tradițiile locale.

Art Deco-ul a fost popular în imobile de raport, clădiri comerciale și de recreere, fiind caracterizat prin ornamente geometrizate și forme stilizate.

c. Stilul "Pachebot"- Streamline Deco

Inspirat de progresul tehnologic și viteza caracteristică epocii, stilul "pachebot" și numit internațional "streamline modernism", se inspiră din designul vapoarelor și reprezintă o variantă fluidă și aerodinamică a Art Deco-ului. Cu registre orizontale, ferestre-hublou și colțuri rotunjite, acest stil a adus o notă dinamică arhitecturii bucureștene. Este întâlnit în clădiri rezidențiale și comerciale.

d. Regionalismul Balcanic

Regionalismul balcanic valorifică tradițiile vernaculare, fără a cădea în ideologizarea specifică stilurilor naționale, ca neoromânescul. Acest curent urmărește să surprindă esența tradiției locale prin materiale, tehnici de construcție, raportarea la sit, tranziția între interior și exterior și jocurile subtile dintre lumină și umbră.

Arhitecți precum Henrieta Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu și Octav Doicescu au creat clădiri care reflectă un "regionalism generic meridional," inspirat de influențele mediteraneene și balcanice. Caracteristicile acestui stil includ acoperișuri înclinate, console din lemn, fațade simple și o armonie între proporții și mediul natural.

Un exemplu semnificativ îl constituie casele de la Balcic, care îmbină arhitectura vernaculară a zonei cu soluții moderniste, creând spații care se integrează perfect în peisajul litoralului bulgăresc. În București, casele din parcelarea Jianu reflectă o abordare similară, adaptată contextului urban.

De asemenea, practicieni ai neoromânescului, precum Petre Antonescu, Paul Smărăndescu și Florea Stănculescu, au reușit să reinterpreteze tradițiile locale într-o cheie modernistă, contribuind la diversitatea stilistică a epocii.

e. Stilul Mediteraneean

Stilul mediteraneean, numit uneori "pitoresc mediteraneean" sau "mauro-florentin," este inspirat de tradițiile meridionale și gustul romantic pentru evadare în lumi exotice. Acest stil a fost foarte popular în anii 1930-1940, atât în arhitectura rezidențială, cât și în cea urbană, fiind prezent în vile individuale, dar și în imobile de apartamente din zonele centrale.

Elementele sale decorative sunt ferestrele bifore sau multifore, colonete, traforuri, coronamente crenelate. Materiale și texturi: paramente în calcio-vecchio, piatră naturală, console și pergole din lemn. Detaliile mediteraneene pe care le preia sunt cornișe cu olane, arcade, grilaje din fier forjat.

Arhitecți precum Gheorghe Simotta, Ion Giurgea și George Damian au explorat acest stil, integrând elemente din repertoriile romano-bizantin și maur. Alte versiuni mai elaborate, ilustrate de lucrările lui G.M. Cantacuzino, Toma Marinescu și frații Tiberiu și Ioan Niga, combină estetica pitoresc-mediteraneeană cu influențe ale regionalismului balcanic, Art Deco sau chiar Stilul Internațional.

Stilul mediteraneean este cel mai des întâlnit în cartierele rezidențiale ale Bucureștiului, precum Cotroceni, Dorobanți sau parcelările Filipescu și Jianu, unde vilele cu acoperișuri cu olane, grădini generoase și fațade bogat decorate evocă o atmosferă romantică, dar bine ancorată în specificul local.

f. Clasic modern, stilul Carol al II-lea: Ordine și austeritate

În perioada interbelică, clasicismul modern, cunoscut și ca "stilul Carol al II-lea", a apărut ca răspuns arhitectural la instabilitatea social-economică a vremii, promovând monumentalitatea și proporțiile riguroase ca simboluri ale stabilității și autorității. Acest stil oficial al regimului interbelic se remarcă printr-o combinație între sobrietatea clasicismului și influențele estetice ale Art Deco-ului.

Printre cele mai reprezentative lucrări ale acestui curent se numără Palatul CFR, Academia Militară și Palatul Victoria (sediul Guvernului de azi), Palatul Monopolurilor de Stat de pe Calea Victoriei, toate semnate de arhitectul Duiliu Marcu. Aceste clădiri se remarcă prin claritatea și austeritatea stilului, fiind gândite să impresioneze prin simetrie și volumetrie masivă.

Bucureștiul a fost un punct central al modernismului românesc, având ambiția de a concura cu marile capitale europene ale vremii. Ca arhitectura de locuit, parcelările Filipescu, Bonaparte și Mornand sunt exemple emblematice ale integrării stilurilor moderniste. Art Deco-ul, Stilul Internațional și adaptările regionale au contribuit la diversitatea arhitecturală a orașului, definind identitatea sa în perioada interbelică.

g. Eclectic: Între modernism și tradiție

Principala caracteristică a imobilelor bucureștene rămâne eclectismul, împrumutul de elemente între diferite stiluri și combinația armonioasă între proporții și accente. Fiecare clădire era adaptată nevoilor comanditarilor săi, dar detaliile și proporțiile reflectau gusturile diverse ale acestora, influențate de curentele și tendințele momentului. Astfel, întâlnim clădiri care preiau elemente neoromânești și le integrează pe fațade cu proporții neoclasice sau moderniste, rezultând compoziții unice, greu de încadrat într-un singur curent stilistic.

De exemplu, o casă poate combina proporțiile simetrice și eleganța neoclasică cu detalii florale Art Nouveau sau cu accente vernaculare inspirate din arhitectura brâncovenească. Această împletire de stiluri adaugă originalitate peisajului urban și reflectă deschiderea Bucureștiului interbelic către influențele internaționale, păstrând în același timp un caracter local distinct. Patrimoniul arhitectural rezultat este stratificat și unic, ilustrând atât diversitatea creativă, cât și aspirațiile estetice ale locuitorilor capitalei.

Cine erau comanditarii feroneriei decorative în București?

În Bucureștiul de dinainte de Primul Război Mondial, beneficiarii care își permiteau să comande imobile decorate cu feronerie deosebită proveneau în principal din rândurile clasei înstărite și ale burgheziei în ascensiune: negustori, industriași, oameni de afaceri, funcționari superiori și aristocrați. Pentru aceștia, arhitectura rafinată reprezenta o modalitate de a-și exprima statutul social și stilul personal, prin investiții în detalii elegante și simbolice. Influențele arhitecturale dominante ale vremii - Beaux-Arts, Art Nouveau și Neoromânescul - încurajau utilizarea feroneriei decorative, nu doar ca element estetic, ci și ca un semn al distincției și al eleganței.

La nivel internațional, Fin de Siècle-ul popularizase fierul forjat, un material accesibil și versatil, folosit în construcții emblematice precum Turnul Eiffel. Acest trend a influențat și Bucureștiul, unde fierul forjat era preferat de elitele vremii, în special în zonele centrale istorice, precum Cotroceni, Dorobanți și Kiseleff. Aceste cartiere au fost marcate de clădiri elegante, decorate cu balustrade, porți și marchize realizate din fier forjat, fiecare reflectând rafinamentul și aspirațiile locuitorilor săi.

În perioada interbelică, odată cu ascensiunea modernismului și a Art Deco-ului, feroneria a suferit o transformare stilistică. Detaliile au fost simplificate, adaptându-se noilor tendințe, dar fără a renunța complet la rolul decorativ. Fierul forjat a fost integrat în scări interioare, balcoane și ferestre, aducând un plus de funcționalitate și eleganță clădirilor din acea epocă.

Feroneria decorativă a caselor din București nu este doar un produs al arhitecturii, ci o expresie a contextului istoric și cultural al orașului. În acele vremuri, meșterii specializați erau foarte solicitați, iar lucrările lor erau parte integrantă a peisajului urban. Cu toate acestea, pe măsură ce prioritățile societății s-au schimbat, cererea pentru astfel de detalii s-a diminuat, iar multe dintre aceste tradiții s-au pierdut.

Într-un București care a traversat transformări radicale, este esențial să păstrăm, restaurăm și redăm viață acestor elemente de feronerie. Ele sunt mai mult decât simple ornamente - sunt fragmente ale unei istorii stratificate, mărturii ale unei identități urbane complexe și profund semnificative. Aceste detalii ne amintesc că orașul nu a fost inventat peste noapte, ci a crescut organic, purtând în arhitectura sa poveștile unor vremuri diverse și pline de semnificații.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.