Dacă aș fi altcineva decât sunt... / Nu credeam că mi-e frică / Spune-mi ce vezi / Un drum

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă văd ca un volum cu poezii, până acum cu 16 capitole și al 17-lea în lucru. Multe dintre paginile mele au urme de cafea, sunt îndoite sau chiar rupte din grabă sau neatenție. Poeziile mele ar avea sens numai pentru oamenii care sunt dispuși să stea să citească în amănunt și să se străduiască să înțeleagă ce a vrut să spună autorul. Coperta mea este rigidă, totuși, ai grijă cum o folosești, se poate îndoi.


aș fi un elefant. Elefanții pot sta și în grup, dar adesea se retrag pentru că le place și singurătatea. Sunt destul de lenți. Exact așa mă mișc și eu chiar dacă sunt în mare întârziere. Sunt și foarte inteligenți. Au o memorie pe care mi-aș dori să o am și eu uneori. Au și urechile mari, lucru care mi s-a spus și mie, mai în glumă, mai în serios.


Îmi este frică de felul în care reacționez atunci când mă enervez și de gândurile negative constant prezente în mintea mea. Nu știu unde va duce totul. Îmi este frică să nu îndepărtez oamenii din cauza felului meu de a fi și de a gândi. Am impresia că pot fi insuportabilă uneori, nici eu nu prea mă suport.


Vezi felul în care ochii mei par mai verzi atunci când plâng? Vezi cum zâmbesc când ceva mă amuză cu adevărat și îmi apare o singură gropiță, în obrazul stâng? Vezi cum bat din picior incontrolabil și cum mă joc cu mâinile atunci când sunt stresată? Spune-mi, ai observat toate astea? Mă vezi măcar?


Și iată-mă aici. De abia am deschis ochii. Plâng incontrolabil și nu știu de ce. Nu știu ce sunt sau cine sunt. Tot ce știu este că o femeie mă ține în brațe și plânge și ea, de fericire, orice ar însemna acest lucru, fericirea. M-am calmat și am închis ochii. E foarte confortabil aici, lângă inima ei. Am adormit.

Când mă trezesc, mă aflu într-un pătuț mic, îngrădit, plin de jucării. Preferatul meu este delfinul cu ochi de sticlă. Mă ridic în fund, stângaci. Lângă mine este o femeie bătrână. Nu știu cine este, dar are ceva blând, cald. Încep să râd. Îmi râde înapoi așa că forțez niște chițăieli. Încerc să vorbesc cu ea, dar nu mă înțelege. Mă ia în brațe și începe să îmi vorbească. Nici eu nu o înțeleg pe ea. Mă distrează felul în care mă privește. Peste câteva minute, femeia pleacă.

Este ora prânzului. Tocmai m-am întors de la grădiniță cu un bărbat care am înțeles că se numește bunic. În drum spre casă s-a oprit să cumpere pâine. Mi-a dat să gust. Pâinea caldă de la acea brutărie a devenit gustarea mea preferată. Acasă, aceeași bătrână mă așteaptă în sufragerie. Am înțeles că ea pentru mine este străbunică, cea mai bătrână persoană din casă. Își trece mâinile tremurânde prin părul meu creț și scurt și mă pupă pe cap. "Păpușică mea" mi-a spus.

Astăzi chiar arăt că o păpușică: am părul prins în două codițe cu elastice colorate și pantofi mici de lac. Părul, acum mai lung și drept, îmi atinge ușor cămașa albă. Cu mâna mea mică strânsă în a mamei, urcăm scările unei clădiri - e prima mea zi de școală, clasa pregătitoare. Inima îmi bate tare, mai să-i crească propriile picioare și să îmi sară din piept, să trebuiască să alerg eu după ea. Intru într-o sală plină de copii. Simt frică amestecată cu curiozitate. Nesiguranță. Mâna mamei care îmi era ancoră până acum o secundă, îmi dă drumul și mă așez într-o bancă, lângă două fetițe, pregătindu-mă pentru un nou început.

Clasa a 6-a a venit cu o surpriză, ce-i drept nu atât de plăcută. O pandemie globală a apărut de nicăieri și suntem forțați să stăm în casă și să facem orele online. Nu mă deranjează totuși atât de tare. Am mai mult timp să stau cu familia mea și să revăd a 10-a oară toate filmele Harry Potter. Îmi place să pretind că sunt și eu un personaj din filme, ba mai mult, mi-am confecționat propriile baghete. Când mă întâlnesc cu prietena mea, Sofia, ne jucăm împreună de-a Harry Potter. Este cel mai înduioșător sentiment - să ai pe cineva cu care îți poți împărtăși plăcerile.

Se aproprie vara. Vine vacanța cu trenul din Franța! - la propriu. Fiecare vacanță de vară mi-o petrec în curtea bunicilor din partea mamei, unde verișorii mei de la Paris vin în vizită.

Curtea e plină de râsete, cretă, jocuri, leagăne și flori. Toată casa miroase a plăcintă cu mere de abia scoasă din cuptor, mirosul de care nu mă voi sătura niciodată. Astăzi, eu și verișoara mea o ajutăm pe bunică la plăcintă. Ca de obicei, lucrurile au scăpat de sub control și acum suntem ambele pline de făină. Bucătăria este un dezastru, dar râsetele și amintirile astea nu vor putea fi șterse niciodată din mintea mea.

Am ajuns și aici. Tatăl meu mă conduce către altar într-o biserică mare. O mână îi ține brațul iar cealaltă mână ține un buchet cu crini albi, florile mele preferate. Rochia mea albă și simplă alunecă ușor pe podea în spatele meu. În fața noastră se află viitorul meu soț, purtând un sacou negru cu o floare mică și albă în buzunarul de la piept. Mă simt fericită că am ajuns la această vârstă frumoasă de 25 de ani și că până acum lucrurile au decurs exact așa cum mi-am dorit.

Deși iubesc să locuiesc la Paris, am ajuns la o vârstă destul de înaintată, așa că am luat decizia de a mă muta înapoi în țara în care am crescut. În toți acești ani mi-am mai vizitat familia din România dar îmi doresc să îmi petrec ultima parte a vieții împreună cu părinții mei. Tocmai am ajuns în țară, în vechiul meu apartament. Miroase exact ca de fiecare dată când am venit în vizită și știu că voi simți acest miros permanent de acum încolo. Revederea cu părinții mei a fost un moment emoționant. Acum stăm pe canapea împreună și depănăm amintiri, printre râsete și chicoteli. Părinții mei acum sunt bătrâni, se mișcă încet și greu. Nu mi-am putut imagina niciodată că aceste momente vor veni și că timpul se va scurge atât de repede, ca nisipul dintr-o clepsidră spartă.

Stau în pat, cu ochii în tavan. Oare mi-am luat medicamentele? Mă dor atât de tare picioarele... Mi-e dor de zilele când încă eram copil, când puteam să alerg și să mă distrez fără limite. Mă uit la televizor, pe un post de știri. Nu prea îl mai aud, așa că îl dau mai tare. Nu mă interesează atât de mult ce se discută pe acest post, dar trebuie să mă concentrez pe alt lucru ca să nu mă cuprindă din nou dorul de nepoții mei. I-am văzut aproape în fiecare zi, dar dorul pe care o bunică poate să îl simtă pentru nepoții săi nu se poate compara cu nimic pe această lume. Îmi simt pleoapele grele cum se închid. Și adorm. Adorm încet și profund și îmi simt corpul ușor, ca și cum sufletul meu nu îi mai dă greutate. Mă îndrept către o lumină. Poate aici mă voi reîntâlni cu părinții mei de care îmi e atât de dor. Sper să te revăd și pe tine, străbunico. De data aceasta îți promit că te las pe tine să câștigi la jocul de cărți...


Este ziua Crăciunului. Toată familia este adunată la masă, acasă la bunici. Exteriorul casei este plin de luminițe de toate culorile, ce înconjoară acoperișul până la geamuri, ca niște stele ce au coborât pe pământ. Când intru pe ușă împreună cu părinții mei, un miros de mâncare caldă îmi bucură simțurile. Toată casa miroase a sarmale, pentru că bunică mea de-abia le-a scos din cuptor. În stânga mesei din sufragerie este un brad frumos împodobit cu globuri roșii și beteală albă, exact ca în fiecare an.

Atmosfera, de acasă și până aici, a fost una destul de ciudată. Părinții mei nu și-au vorbit tot drumul. De ceva timp se tot ceartă acasă. Se cam feresc de mine, nu aud toate discuțiile.

Ne-am așezat la masă. Surprinzător, mama și tata s-au așezat fiecare în alt capăt al mesei. Nu au mai făcut asta până acum. Începem să mâncăm. Toată lumea este bucuroasă, discutăm și râdem până când tata scapă o furculiță pe jos. Atunci se lasă liniște.

Mama, cu privirea în farfurie și cu fața acrită, nu se poate abține să nu facă un comentariu:
- Chiar nu poți să fii mai atent?
- Tu chiar nu poți să îți mănânci mâncarea liniștită?, spune tata pe un ton iritat.
- Hei, ce se întâmplă?, spune bunica mea îngrijorată, ridicându-și sprâncenele gri și subțiri, în timp ce bunicul privește toată scena lăsându-se pe spate în scaun.
- Ce-i cu voi?, întreb eu.
- Chiar nu mai pot să țin asta pentru mine, spune tata oftând. Se șterge la gură cu un șervețel și continuă, cu ochii în pământ, vizibil foarte nervos. Eu și mama ta... vrem să divorțăm.
- Glumiți, nu-i așa? Nu-mi vine să cred ce aud, așa că îmi mut privirea de la unul la altul în căutarea unui răspuns.

Bunicul, mai mult dezamăgit decât surprins de această scenă, dă din cap nemulțumit:
- Nici măcar în ziua Crăciunului nu vă puteți abține...

Cu lacrimi în ochi, aștept să primesc o confirmare, sperând că nimic din toate astea nu este adevărat.
- Vezi ce ai făcut? Ți-am spus de acasă să nu deschizi subiectul aici!, se răstește mama.
- Nu este vina mea că nu îți convine niciodată nimic din ce fac!

Și așa se iscă cel mai mare scandal la care am luat vreodată parte. Și adrenalina m-a împins să spun ceva ce nu aș fi vrut.
- Este numai vina voastră! A amândurora! Mi s-a luat până peste cap să vă aud zilnic certându-vă pe cine știe ce mărunțișuri! De ce nu vă puteți purta normal, ca doi oameni care se iubesc? Uneori mi-aș dori să nu fiți părinții mei...

Brusc, am regretat fiecare cuvânt, dar au meritat-o.

Bunicul se uită mirat la toată scena, neștiind ce să facă. Îi vine și lui să plângă, îi văd ochii albaștri și ridați cum i se umplu de lacrimi, dar încearcă să pară puternic și se abține. Știu că este greu și pentru el. Bunica deja a plecat în dormitor. Nu suportă să audă oameni țipând. Pun pariu că plânge și ea.

Totul este atât de trist. Parcă bucuria care umplea casa până acum câteva ore s-a evaporat odată cu aburul mâncării lăsate neterminată în farfurii. Casa și-a pierdut toată lumina și căldura. Am rămas într-o lume gri. Cadourile de sub brad au rămas neatinse, masa este nestrânsă iar fiecare s-a refugiat în câte o cameră.

Orice farmec al Crăciunului, pentru mine astăzi a pierit. Este cea mai urâtă zi pe care am trăit-o vreodată. Dacă aș putea să dau timpul înapoi să fac cumva să se oprească totul, aș face-o într-o clipită, dar din păcate nu putem da timpul înapoi și nici nu putem schimba felul în care ceilalți acționează. Poate asta trebuia să se întâmple de fapt. Poate asta este povestea familiei noastre.

Lacrimi mari îmi alunecă pe obraji și își găsesc loc pe perna udă. Aș avea nevoie de o îmbrățișare, dar cred că în acest moment toți am avea nevoie de una. Până și tata, care nu plânge niciodată. Închid ochii și încerc să adorm. Sper să mă trezesc și să îmi dau seama că a fost doar un coșmar.