O întâmplare + un verb și o emoție / Ce mi-au zis oamenii să schimb la mine / Cafeaua de la ora 9

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


30 august. Plouase. Este ora 10 și jumătate. Banca pe care am stat în parc, acum este goală. Sunt de mult în drum spre casă. Cu David lângă mine, călcăm prin bălțile mari de pe trotuare. Picioarele noastre merg în sincron. Râdem. E liniște. Sau cel puțin doar în capul meu e liniște. Ne apropiem de trecerea de pietoni. Traversăm până la jumătate, apoi ne oprim. Nu îmi place această trecere de pietoni. E prea lungă și nu are semafor. Începem din nou să traversăm. În următoarea secundă totul se face negru. Îmi amintesc doar că am văzut niște faruri care se apropiau repede de mine. Acum sunt la spital. Părinții mei sunt în spatele patului meu. Tocmai m-am trezit din somn. Nu îmi aduc aminte prea bine ce se întâmplase. Îmi amintesc doar că atunci când m-am trezit din șoc am văzut o mulțime de oameni în jurul meu. Tremuram. Era sânge peste tot. Urăsc sângele. Doctorul mi-a spus că am fractură de bazin. Nu am voie să mă ridic. Nu pot să stau în pat. Nu vreau. E camera prea mică. Patul e prea îngust. Mă doare corpul. Nu pot să mă întorc pe o parte. Urăsc să stau pe spate. Vreau acasă. E din nou liniște. Dar nu este o liniște calmă. Este prima dată când nu reușesc să mă gândesc la alte lucruri. Mereu am capul plin de lucruri.

Când în sfârșit mă vindec, merg în cârje. Merg greu. Nu este prima oară, deci nu e atât de deranjant. Ies afară cu David. Mergem la magazin, aproape de locul unde s-a întâmplat. Nu credeam că o să îmi fie frică din nou. Nu mai vreau să îmi fie frică. Îmi e frică să îmi fie frică.


Bianca, la 10 ani mi-ai spus "ești enervantă, joacă-te cu altcineva!" asta am și făcut. Chiar mi-am găsit pe altcineva. Acum am propriul grup de prieteni în care mă simt iubită și apreciată și simt că fiecare clipă petrecută cu ei mă face să uit de tot. Dar știi ce este în sufletul unui copil de 10 ani care este respins atunci când doar își dorește să se joace cu păpușile? Poate noi două chiar nu ne-am potrivit niciodată.

Tata, la 13 ani mi-ai spus "de ce nu poți să lucrezi mai mult? Dă-ți mai mult silința!" Mi-aș dori să înțelegi că depun tot efortul din lume, dar uneori nu pot. Mi-aș dori să vezi cât de mult mă străduiesc și să nu îți mai faci așteptări atât de înalte. În locul unei critici, m-ar ajuta o îmbrățișare și să îmi spui "e în regulă, vei reuși data viitoare".

Mihai, la 15 ani mi-ai spus "vorbești prea mult! Vorbești mult și în același timp nu spui nimic!" Așa e, Mihai. Vorbeam mult. Acum am învățat să tac și să ascult. Nu-mi mai place să mă bag în seamă neîntrebată. Sper că a meritat să îmi ascund entuziasmul în schimbul liniștii tale.

Mama, la 16 ani, mi-ai spus "nu te mai închide atât în tine! De ce nu ai încredere să vorbești cu mine?" Cum să îți spun eu că simt că nu mă înțelegi absolut deloc? Cum să îți spun toate lucrurile care mă apasă când felul în care te uiți la mine și felul în care îmi vorbești mă apasă și mai mult? Cum să îți spun că îmi este rușine de tine și că simt că mă judeci mereu? Cum?

Doamna, la 17 ani mi-ați spus "nu mai întârzia mereu la ora mea! Îți pun absență și nu ți-o mai motivez!". Îmi pare rău, doamna, dar când mă trezesc dimineața și îmi aduc aminte că prima oră am istorie, mă mai culc la loc jumătate de oră. Prefer să mă odihnesc acasă decât să mă plictisesc și să adorm pe bancă la ora dumneavoastră. Poate de la anul.

Tot tu, mama, la 18 ani mi-ai spus "Nu te mai machia atât de mult, ești frumoasă naturală." așa mă vezi tu, mama, dar eu niciodată nu am putut să accept acest lucru, așa că prefer să mă ascund în spatele machiajului. Consider că mă face mai frumoasă și cred că și ceilalți mă văd la fel. Sper că poți înțelege asta.

Bunico, la 23 de ani mi-ai spus "treci mai des pe acasă, ne e dor de tine!" și mie îmi e dor de tine și de bunicul, dar am foarte mult de învățat. Mă străduiesc să îmi fac timp să trec pe la voi. Sper că nu ești supărată pe mine că nu te-am mai sunat atât de des. Îmi lipsiți la fel de mult cum vă lipsesc eu vouă.

Sofia, la 30 de ani mi-ai spus "când ne mai vedem și noi? Am atâtea să-și povestesc!" Regret că ne-am distanțat atât de mult. Ești prietena mea cea mai bună încă de când eram mici. Știu că acum avem fiecare familia ei și avem o grămadă de treabă, dar promit că vom ieși la cafea mai des, exact așa cum ne întâlneam să ne jucăm și când eram mici.

Victoria, la 45 de ani mi-ai spus "mama, nu mă mai certa atât de mult! Niciodată nu mă înțelegi!" Îmi pare rău că plângi din cauza mea. Sunt foarte stresată și obosită, sper că mă înțelegi și tu pe mine. Încerc din răsputeri să fiu o mamă bună pentru tine. Te cert pentru că nu vreau să faci aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Promit că voi încerca să mă pun mai mult în pielea ta.

Dragul meu, la 60 de ani mi-ai spus "dragă, nu mai lăsa pisica să doarmă cu noi în pat! Lasă păr peste tot!". Îmi pare rău că te deranjează, dar este și ea un suflețel, care ne iubește pe noi și și noi o iubim pe ea. Ea este singura ființă care ne mai alină dorul de nepoți. Așa cum noi nu o lăsăm să se simtă singură, nici ea nu ne lasă pe noi. Dacă vrei, o pot ține pe partea mea, dar ea tot aici va dormi. Face parte din familie.

Strănepoțeii mei, la 70 de ani mi-ați spus: "străbunico, nu ne mai cicălii atât să ne îmbrăcăm!" Îmi pare rău, nu vreau să vă enervez. O să încerc să o fac mai rar. Nu aș vrea să răciți cumva și apoi să vă doară în gât. Nu îmi place să vă vad suferind. Vă iubește mamaie din tot sufletul!


INT. APARTAMENTUL MAREI ȘI AL LUI ANDREI. ZI

Camera de zi. Lumina rece intră prin jaluzele. Masa din mijloc e plină de căni, ziare, o scrumieră plină, o tavă cu 2 linii de morfină și o bancnotă de 1 leu rulată. Un ceas ticăind audibil pe perete.

ANDREI stă la masă, în halat. Privește ceasul de pe perete. De abia a tras o linie. În fața lui: o ceașcă de cafea aburindă.

MARA, iubita lui, intră din hol somnoroasă, învelită într-o plapumă groasă. Se oprește. Îl privește câteva secunde.


ANDREI ridică ușor ceașca. Bea. Se strâmbă.


ANDREI lasă ceașca jos, fără reacție. Ticăitul ceasului devine din ce în ce mai obsesiv.


ANDREI tace, nu se mișcă deloc


Pauză. Mara începe să lăcrimeze. Andrei își întoarce privirea înapoi la ceas. Ticăitul devine din ce în ce mai obsesiv. Mara se întoarce în dormitor.

INT. DORMITORUL MAREI ȘI AL LUI ANDREI. ZI.

Mara se aruncă în pat și începe să plângă. După 5-10 secunde îi sună telefonul.


Tăcere. Mara suspină.


Tăcere. Mara închide brusc telefonul și începe să plângă în hohote.

INT. SUFRAGERIE APART. MARA ȘI ANDREI. ZI

Mara se întoarce în camera de zi. Îl vede pe Andrei pe canapea privind ceasul exact așa cum stătea în scena 1.


Pauză.


Mara începe să urle, se îmbracă grăbită, își aruncă niște haine într-o geantă și fuge din apartament. Andrei își întoarce privirea înapoi la ceas.

INT. PALIER APART. BLOCUL IOANEI. ZI

Mara bate din picior neliniștită în fața ușii unui apartament. Sună la sonerie o dată. De două ori. De trei ori. Ușa se deschide și in pragul ei apare Ioana, îmbrăcată comod, cu o cană de cafea în mână, nedumerită de insistență. Mara dă buzna înăuntru cu o geantă voluminoasă în mână.



INT. APART. IOANEI. ZI.

Mara se așază pe un scaun în bucătărie. Își trece mâinile prin păr și se freacă la ochi. Ioana se apucă să pregătească cafeaua. Pe fundal se aude sunetul aparatului de cafea.


INT. APARTAMENTUL LUI CEZAR. ZI.

În sufragerie. Pe masa din fața canapelei sunt câteva sticle de tărie, două bancnote rulate și linii de cocaină într-o farfurie. Cezar stă întins pe canapea. Andrei stă pe jos în fața mesei. Muzică se aude în surdină dintr-o boxă mică.


Andrei cade lângă canapea. Cu ochii închiși.


Cezar se ridică grăbit de pe canapea și îl vede pe Andrei. Încearcă să îl trezească. Formează panicat un număr pe telefon.


INT. SALON DE SPITAL. ZI.

Într-un salon mic. Cezar stă așezat pe un scaun de lângă geam cu privirea în pământ. Bate neliniștit din picior. Ioana stă pe scaunul de lângă. Mara este așezată in genunchi lângă patul lui Andrei. Îl ține de mână.


Aparatul de lângă patul lui Andrei începe să bipăie lung.


INT. APARTAMENTULUI IOANEI. ZI.

Camera de zi. Lumina rece intră prin jaluzele. Masa din mijloc e plină de căni, ziare, o scrumieră plină, o tavă cu 2 linii de cocaină și o bancnotă de 1 leu rulată. Un ceas ticăind audibil pe perete.

MARA stă la masă, în halat. Privește ceasul de pe perete. De abia a tras o linie. În fața ei: o ceașcă de cafea aburindă.

IOANA intră din hol somnoroasă. Se oprește. O privește câteva secunde.


Pauză.


MARA lasă ceașca jos, fără reacție. Ticăitul ceasului devine din ce în ce mai obsesiv.