Eu prin ochii cuiva / Dacă aș fi altcineva decât sunt... / Nu credeam că mi-e frică / Spune-mi ce vezi / Agitația o să se termine / Un drum

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Diana și am 16 ani. Cel mai mult îmi place atunci când mă trezesc pe la 9, când soarele îmi intră în cameră și în ochi. În casă miroase a cafeaua mamei. Mă dau jos din pat și vorbesc cu ea despre tricoul mov cu care mă îmbrac în timp ce cântă radioul din bucătărie.


Trebuie să îi dau maieul înapoi. I-l dau când se întoarce Maia în București și ieșim toate la cafeneaua din fața blocului. Poate o văd și azi pe drum spre liceu. Îmi e dor de când mergeam împreună la școală și ea mă aștepta oricât întârziam. Obișnuiam să învățăm pe drum și ne testam reciproc.


... Mihai din Liceenii. Avea trupa lui și ce cânta era nou atunci. Sigura lui grijă era cum să o împace pe Dana și când va avea următorul concert. Era tot ce credeam eu că va fi liceul.


caietul meu... îl aveam mereu la îndemână, întotdeauna cu un pix agățat de coperțile-i pictate verzi, legate cu arc. Dar da, îmi e frică. M-am atașat de textura neobișnuită a paginii și obișnuiam să scriu mereu. Acum mi-e greu să mă apuc. Mai am puține pagini și mă lupt. Vreau să fie ceva care să merite, ceva bun, ca până acum.


Oare mă vezi cum mă vede mama? Oare și pentru tine sunt încă mică? Sau oare tu mi-ai vinde țigări dacă ai avea ocazia? Mă vezi că de fapt am 16 ani? Poți vedea că nu am nicio idee? Ți se pare că mai am de crescut? Răspunde-mi!


Știu pentru că nu îmi mai bate așa tare inima înainte să primesc un test. Mai știu pentru că o pot ruga pe profesoară să repete dacă nu am înțeles. Știu pentru că nu mă mai grăbesc așa tare să cresc mare. Și mai știu că și dacă nu sunt sigură de ce va fi, eu tot copil mă voi trezi.


Mama și, în același timp, cam singura persoana pe care o cunosc, mă privește din sufragerie. Îmi arată două lucruri noi. Ea le numește "cipici". Sunt roz aprins și par pufoși. Nu sunt prea mari, dar îmi explică cum o să îi port în picioare. Vine către mine, căci eu încă nu știu să merg. Suntem amândouă în hol acum. Îmi pune acei "cipici" în picioare. Se simt ciudat. Mă ia de subraț ca să mergem împreună. Îmi pune un picior în fața celuilalt și se simt iar ciudat. Simt nevoia să pipăi ce am în picioare. Mă opresc brusc și îmi apuc picioarele acoperite de cipici cu mâinile. Se simt ciudat. Mami râde tare și cu poftă. Nu știu de ce, dar râd și eu cu ea. Nu îmi iau mâinile de pe cipici. În rest, mă joc toată ziua. E cel mai tare lucru de când am învățat să merg. Cel mai des mă joc în sufragerie, pe jos, pe covorul alb puțin aspru, dar parcă totuși moale, dar e mai complicat căci nu are cine să țină cealaltă păpușă. Iepurașul de Paște îmi vede supărarea și îmi aduce o soră în burta lui mami care a început să poarte numai rochii largi verzi. Abia aștept să vină. Erika apare tocmai în august și e mai mică decât mă așteptam. Nu poate să se joace cu mine și vreau să o trimitem la prietenii noștri în Maroc. Tot ce face este să țipe încontinuu și mami stă mereu acolo, în camera cu pătuțul, așa că mănânc doar eu cu tati înghețată în parc la Malcoci sau pe fotoliul din sufragerie. Sunt cel mai încântată de Crăciun pentru că bradul cu globuri puține, dar de toate culorile, cadourile de sub el împachetate doar în hârtie roz, privirea lui mami, filmulețele făcute de tati și ochii lor puțin umflați pentru că i-am trezit devreme par că ar fi magice.

În fiecare duminică ne vedem cu "fetele", așa le spun mami și tati. Mereu mâncăm pizza și apoi tarte cu cremă și fructe învelite în gelatină pentru că sunt preferatele mele. Masa lungă, neagră și îngustă pe care mâncăm rămâne un dezastru. Uit câteodată că Buli și Cori sunt surorile lui mami pentru că se uită cot la cot cu noi la o poveste încâlcită de pe canapeaua veche deja, împărțind o pătură mică și roșie la 5: eu, Eri, ele două și nana. Mereu o întreb pe mami dacă semăn cu nana și mă înduioșez când Buli mă anunță după ce am povestit ceva că așa făcea și nana când era mică ca mine. Nu știu câți ani are, dar e mare deja. Se vopsește din ce în ce mai deschis la păr și, când îmi aduc aminte, îmi face și mie spicuri ca să mă duc la școală cu ele. Când mă trezesc cu ele făcute, după o noapte de dormit cu grijă să nu le stric parcă nu mai e un aer așa posomorât pe drum spre școală.

În mașină ne jucăm fazan și mereu câștig. Îmi pare rău că nu pot să stau mai mult, dar ajung la școală, iar mami o duce pe Eri la grădiniță. Mereu mă pupă în fața porții înalte și eu fug către clasă. Pe hol îi văd pe copiii mari. Ei nu trebuie să poarte doar tricou alb și sunt așa înalți că mi se pare că dau cu capul de scară. Mă gândesc că aștept cu nerăbdare momentul în care o să port tricou roșu aprins la liceu, o să mă plimb pe holurile interminabile ale clădirii, iar copiii mici cu ghiozdanele foarte mari se vor uita în sus către mine. Ajung la doamna învățătoare cu părul scurt, blond care transpiră încontinuu și poartă rochii lungi cu flori roșii pe portocaliu și uit de tot de copiii mari.

Îmi e dor de Ares. Îmi e dor de casa de dinainte și de apartamentul de dinainte de casă. Îmi e dor să merg cu Maia la școală, să mă ia Cosmin în mașina lor gri din parcarea de la Mega de lângă bloc, să stăm 30 de minute în trafic în deplină liniște. Îmi e dor să fac volei cu ea și cu Eva. Acum fac altundeva. Acum fac într-un loc de prestigiu, dar cu mingi dezumflate, cu podea din materialul bun pe care nu aluneci, dar care nu a mai fost îngrijit demult așa că a rămas cu sute de zgârieturi pe fundalul verde cu urme de la tușa galbenă. Îmi e dor de școala veche. Îmi e dor de cine eram înainte de examen. Acum tot ce fac este să îmi amintesc să îmi fac ghiozdanul să îmi pun în el culegerea mov, cea galbenă, caietul de matematică și fișa cu testele pentru meditații. Scriu întotdeauna cu același pix albastru de la firma Bic pentru a mă putea obișnui cu el, iar la examen să nu mă ia ceva prin surprindere. Fac tema la matematică văzând două blocuri de la geamul cu care nu știu dacă mă voi putea obișnui. Mă uit în caiet și nu înțeleg de ce problema iarăși nu îmi iese. Reiau calculul a patra oară și văd că 2x3 la mine face 5. Corectez exercițiul și închid caietul plin de culori. Nu înțeleg. Îmi e dor de când înțelegeam. Ajung la liceu și înțeleg din ce în ce mai puține. Mă îmbrac cu blugii mei de zi cu zi care au rămas la fel de albaștri și de lungi, doar că acum sunt mai strâmți. Seara mă spăl pe cap, iar părul meu lung și șaten cu două șuvițe blonde ascunse nu se mai așază drept, pe spate, ca până acum, ci trebuie să folosesc peria rotativă pe care i-o fur mamei din dulap. E un haos. În cameră am haine aruncate pe fotoliul maro, mare și urât de care nu am reușit să scap de când ne-am mutat. Îmi e dor de lustra în formă de soare ce radia lumina caldă din camera copilăriei mele. Acum am doar un bec cu lumină rece.

Nu vreau să îmi serbez ziua fiindcă nu e nimic de sărbătorit. Ema e născută în aceeași zi cu mine și mă convinge să le scoatem pe fete la restaurant. Nu am chef. Tocmai ce am terminat ziua de repetiții cu Brain, sunt transpirată, obosită și nu vreau să merg. Mă machiez puțin și mă dau cu un ruj roșu închis pe buze, cred că vreau să par mai matură. Acolo, facem poze. Primesc cadouri pe care mi se pare că nu le merit, fac glume care nu mi se mai par amuzante odată ce îmi părăsesc mintea, iar pofta de mâncare îmi dispare. De luni mă apuc iarăși de învățat. Îmi e frică. Îmi e frică de ce va fi după, de ce e până atunci și de ce se va întâmpla în timpul bacului, dar profesoara mea de română mă liniștește așa cum o făcea și în clasa a opta. Ajung la facultate și nu e așa înfricoșător cum mă așteptam. Am o colegă de cameră franțuzoaică care mă împinge să nu îmi las hainele pe scaun. Nu îmi mai pot face unghiile la Raluca, suntem la 2 țări distanță, dar e ok pentru că oricum tastez mai ușor cu ele scurte. Merg la cursuri cu laptopul meu care e acum plin de abțibilduri colorate pe care le am de acasă. Pe drum mă gândesc ce o să îmi fac de mâncare diseară.

Ares mă trezește înainte să răsară soarele indiferent de anotimp. Chiar dacă e vară și se face dimineață mai devreme, el tot mă trezește pe întuneric. Îmi ia perna de sub cap și o azvârle prin cameră. Are aproape 10 ani, dar are energia unui câine de 2. Îl scot afară și alergăm împreună de-a lungul oceanului. Când ajungem în zona de câini îl las să se joace cu prietenii lui. Ne întoarcem acasă și îi dau de mâncare. Ares e cel mai sigur lucru din viața mea. Mă bazez pe el cum mă pot baza și pe mine și am încredere în el, abia că îi mai folosesc lesa și hamul. Nu se îndepărtează niciodată prea mult de mine. Erika mă sună des, să îl vadă pe Ares, să mai luăm o pauză de la lume împreună. Îmi pare rău că nu sunt acolo să o ajut cu tot procesul de admitere și doar pot să îmi imaginez haosul de acasă. Abia aștept să am liber, să merg să îi văd. Îi vizitez din ce în ce mai rar. Încă mă întreb dacă mă voi întoarce vreodată în România. Până la urmă, Ares cunoaște comenzi doar în română...

Mi-a trimis mama un pachet cu mâncare de acasă. Știe că nu am fost în cea mai bună formă a mea de când Ares nu mai e cu mine. Într-o pungă de rafie, mi-a trimis mai multe caserole dintre care una cu ciorbă de perișoare. Mă așez la masa cu un singur scaun și mănânc din ciorbă. Îmi tai o felie de pâine și o ceapă roșie cum îmi făcea mama când eram mai mică. Iau prima gură și parcă îmi dau lacrimile, dar nu le las să curgă, e un obicei pe care îl am din liceu. Știu că mama a încercat, dar ciorba nu e la fel ca a lui mamaie. Plâng puțin pentru că îmi e dor și de ea. E frig afară, e toamnă, dar ca să mă liniștesc, ies să fac o plimbare pe faleză. Oceanul și sunetul făcut de valuri mă calmează. De când eram mică și mâncam ciorbă cu mamaie îmi doream să văd oceanul.

În sfârșit prind o dimineață liberă a Erikăi. Are copiii mari acum, deci îi ia și pe ei cu noi la cafea. Le fac cinste cu un fursec de care îmi plăcea și mie să mănânc la vârsta lor. Beau cafeaua decofeinizată, să nu mă agite, și cu multă spumă de lapte. Erika își ia două espresso. Nu stă mult și pleacă iar la serviciu, dar mă bucur că am prins-o. Rămân cu cei mici care au crescut enorm și mă roagă să le povestesc pe unde am călătorit. Iubesc să stau de vorbă cu ei. Să aflu cum mai e la școală, despre prietenii lor, dar cel mai tare îmi place când vorbim de mama lor. Cum se ceartă și se împacă la loc imediat și văd cât de mult seamănă cu ea. Îmi povestesc certurile și sunt exact la fel ca ale ei cu mama noastră.

Nu mai stau la ocean, dar sunt lângă mare acum. Lângă Marea Neagră. Sunt mai aproape de familie și mă vizitează nepoții în fiecare vară. De ceva timp, un câine vagabond tot trece pe lângă casa mea, învață că eu îi dau de mâncare și încep să îi iau chiar bobițele pe care i le dădeam lui Ares. E liniștit, pare că și el ar fi pe drum spre sfârșit. Ne uităm în zare împreună în timp ce îi mângâi blana aproape moale, aproape de textura covorului alb din sufrageria în care am fost copil. Se înserează. Adie briza și încep să îmi închid ochii încet. Cu genele aproape lipite, mai văd câteva stele care se reflectă în apă. Simt câinele cum oftează și își lasă capul în jos. Mă gândesc la părinții mei. Ce dor îmi era de ei!